Noul antrenor al naţionalei de handbal feminin a României, spaniolul Ambros Martin, a vorbit într-un interviu acordat News.ro despre lumea lui, cea de când era jucător, apoi antrenor, dar şi despre motivele care l-au făcut să accepte contractul pe patru ani la conducerea reprezentativei tricolore, cu care speră să câştige o medalie la marile competiţii, pentru ca apoi să se poată dedica şi handbalului masculin.
Ambrosio Jose Martin Cedres, pe numele său complet, are 48 de ani, iar de 12 este antrenor. A fost jucător până la 35 de ani, evoluând pe postul de extremă stânga, iar în carieră a trecut pe la patru echipe în ţara natală, cu ultima – Portland San Antonio cucerind şi Liga Campionilor în 2001, precum şi Cupa EHF, Cupa Cupelor sau trofee interne în Spania. Acolo a fost coechipier şi cu fostul mare portar român, Alexandru Buligan.
Din 2004 a început meseria de antrenor, la formaţia feminină SD Itxako, unde a stat timp de opt ani şi a câştigat Cupa EHF, iar în 2011 a produs surpriza în Liga Campionilor, jucând finala competiţiei deşi echipa sa nu era cotată cu asemenea şansă. În echipa de atunci o avea şi pe Oana Chirilă, fosta componentă a naţionalei României. Acela a fost momentul în care a atras atenţia campioanei Ungariei, Gyor ETO, unde a fost cooptat antrenor în 2012. De atunci şi-a trecut în palmares cu Gyor două trofee de Liga Campionilor (2013, 2014), iar în acest an a jucat finala cu CSM Bucureşti, care a fost câştigată de campioana României.
Şi-a dorit întotdeauna să activeze la o echipă naţională, a şi făcut-o pentru trei luni în această primăvară cu cea a Ungariei, dar apoi forul din ţara vecină l-a ales pe Kim Rasmussen, plecat de la CSM Bucureşti. Din 4 octombrie este antrenorul naţionalei României, cu care va juca primele meciuri oficiale la CE din Suedia (4-18 decembrie), iar la finalul acestei săptămâni va testa jucătoarele la Trofeul Carpaţi de la Cluj-Napoca.
Ambros Martin povesteşte în interviul acordat News.ro, vineri, despre cum vede handbalul şi despre motivele care l-au făcut să accepte preluarea reprezentativei tricolore pentru următorii patru ani.
- Ambros, cariera ta în handbal se împarte în anii în care ai fost jucător şi cea de acum, de antrenor. Cum vedeai handbalul când erai extremă stângă?
- Pentru mine handbalul a fost întotdeauna o pasiune, nu pentru a-mi petrece timpul liber sau pentru a câştiga bani. Am vrut întotdeauna să fiu competitiv, să concurez, chiar şi cu mine însumi. Şi am făcut-o chiar de copil, în atletism, baschet şi alte sporturi de sală, până am ajuns la handbal, pe care l-am început târziu, la 15-16 ani. Nu am fost un jucător bun, poate unul mediu. Am luptat din greu la antrenamente, mai greu decât ceilalţi. Şi nu ştiu de ce spun asta acum, asta simt, îmi dau seama, vine din interior. Au fost ani frumoşi ca jucător, l-am avut coleg şi pe Alexandru Buligan, care la 40 de ani câştiga Liga Campionilor. Un om fantastic, era uimitor cu pasiunea sa pentru handbal, pentru echipă, pentru noi.
- Cum este acum handbalul din lumea ta, când eşti antrenor?
- Acum este complet diferit totul. Responsabilitatea este mult mai mare. Când joci ai o viaţă uşoară, nu-ţi dai seama, te gândeşti la jocul tău doar, să respecţi schemele şi tot aşa. În lumea antrenorului trebuie să respecţi calitatea, nu cantitatea. E vorba şi de spiritul jucătorilor tăi, de atitudinea lor şi de întreaga echipă, iar acestea nu se rezumă doar la handbal, ci şi la relaţiile interumane, pe care trebuie să le ai cu fiecare jucător.
- Care este un moment emoţionant din cariera ta de până acum, dincolo de trofeele obţinute?
- Un moment special, la care mă gândesc acum cu drag şi cu toată inima este din vremea în care eram jucător la Portland. Eram calificaţi în Final Four la Cupa Regelui, iar Alexandru Buligan a avut un accident de maşină chiar cu 2-3 zile înaintea meciurilor şi era în spital. Am mers la turneu, am câştigat Cupa şi ne-am întors la el cu trofeul, i l-am dat la spital toată echipa. I-am spus: uite, e pentru tine. A fost un moment uman, emoţionant, care ne-a legat pe toţi dincolo de handbal.
- Dacă tot vorbim de emoţii şi spui că handbalul este o pasiune pentru tine, ce culoare ar avea acest sport?
- Albastră. Este culoarea cerului, a mării, a ochilor copiilor mei. Sunt un om născut şi crescut lângă mare, aşa că tot ce e bucurie şi fericire merge spre albastru, la fel şi handbalul din lumea mea.
- Ai acceptat un contract pe termen lung, patru ani, cu naţionala României. De ce?
- Ca jucător, nu am fost îndeajuns de bun să ajung la echipa noastră naţională. Poate şi pentru că atunci aveam cele mai bune extreme din lume, dar să lăsăm aşa, că n-am fost eu îndeajuns de bun. Aşa că, dacă sunt aici, cu naţionala României, este pentru că vreau, pentru că am o nevoie să fac asta, nu pentru că e vreun vis sau vreo dorinţă specială. Echipa naţională mi-a lipsit enorm. Eu nu am jucat niciodată la un Campionat European, Mondial sau Jocurile Olimpice, iar acum avem această şansă cu fetele din România. Am tot ce îşi poate dori un antrenor la club, la Gyor, deci nu am nevoie de bani, de nimic, ci am nevoie să câştigăm ceva împreună cu această echipă naţională. Iar atunci, sper să fie o medalie olimpică, mă voi simţi complet. Atunci voi părăsi handbalul feminin, poate nu imediat, dar voi fi complet, împlinit şi mă voi orienta spre handbalul masculin, pentru că îmi doresc să antrenez şi în această lume.
- Se spune că marii antrenori nu au fost la fel de mari jucători. Este valabil şi pentru tine?
- Nu ştiu dacă e valabil. Ce pot spune însă este că handbalul este despre jucători, nu despre antrenori. Ştiu că un antrenor poate distruge jucători, asta ştiu, dar cel mai greu este să munceşti cu ei, să-i ajuţi să ajungă sus şi să se menţină acolo. Vom vedea ce fel de antrenor sunt în timp.
- Care este filozofia ta de antrenor în pregătire: apărarea sau atacul?
- Ambele sunt importante şi se leagă una de alta. Când am ajuns la Gyor, fetele erau foarte bune în atac, dar defensiva nu era chiar la fel şi am vorbit să punem accent pe apărare. Aici, acum, e mai mult sau mai puţin la fel. Cred însă că, prin apărare, împreună cu portarii, fireşte, ai cel mai bun drum să câştigi un campionat, un trofeu. Dar spun asta cu menţiunea de a nu fi neglijat atacul, ci făcute împreună.
- Obiectivul principal cu naţionala României, care face schimbul de generaţii, este reprezentat de Jocurile Olimpice de la Tokyo, din 2020. Dar până atunci cum va fi?
- Da, Tokyo 2020 este obiectivul principal, dar nu putem gândi în termen de timp, adică nu ce va fi peste patru ani. Eu merg pe ideea de pas cu pas. Este un schimb de generaţii şi trebuie să ne aşteptăm la cea mai bună performanţă la Tokyo, dar aş spune că nu Tokyo este important, ci drumul până acolo. Fiecare pas. Dacă prezentul ne dă o şansă, trebuie să fim cei mai buni acum. Azi sau mâine sau anul viitor, nu să ne gândim că doar peste patru ani. Eu sunt un luptător şi fiecare nou sezon, fiecare nou an îmi dă şi ne dă şansa să luptăm pentru trofee. Aşa trebuie să facem.
- Ai învăţat ceva din limba română?
- Ştiu câteva cuvinte deja şi înţeleg mult mai mult. La conferinţa de presă de la Cluj am înţeles tot ce spunea Cristina Neagu, iar apoi la antrenament le-am vorbit în spaniolă şi au înţeles şi ele. Sigur că avem translator, dar ne înţelegem, cele două limbi nu sunt atât de diferite şi până la urmă toţi înţelegem ”limba” handbalului. Voi mai învăţa limba română pe parcurs, dar deocamdată sper ca fetele să înţeleagă că ”hard disk-ul” meu e plin şi dacă introduc prea repede noi cunoştinţe s-ar putea să pierd unele importante din handbal (râde – n.r.).
- Campionatul European se apropie cu paşi repezi. Cum vezi competiţia, se poate spune că există o favorită în acest an?
- În ultimii doi ani au trecut un Campionat European, unul Mondial şi Jocurile Olimpice. Din ce în ce mai mult echipele se egalizează valoric. Oricine poate bate pe oricine. Iar noi, la aceste Europene, trebuie să fim deştepţi mental şi puternici, să fim pregătiţi pentru orice meci, pentru că nu poţi şti ce se întâmplă în următorul. Despre o favorită... Norvegia este tot timpul acolo candidată, Rusia vine cu putere din urmă, acum are şi titlul olimpic, dar cred că vor intra în joc şi outsidere, echipe care pot prinde o săptămână bună. Cred că vor fi suprize, de aceea nu pot da un nume.
- Care este mesajul tău pentru iubitorii de handbal din ţara noastră înaintea Europenelor?
- Pot spune şi mai ales promite că eu nu mă aflu aici pentru a-mi pierde timpul. Aş putea fi cu familia mea, de exemplu, dar sunt aici, cu echipa naţională a României. Eu cred că putem face ceva extraordinar împreună, chiar dacă nu se va întâmpla acum, la aceste Europene. Cred că e vorba de încredere, până la urmă.
- Cum ţi se pare România, ai avut timp să vizitezi?
- Nu prea, dar aici, la Cluj, îmi place mult. Nu e un oraş aşa de mare ca Bucureştiul, e frumos, liniştit, are acest râu minunat lângă care te poţi plimba, am văzut multe parcuri. E un loc tihnit, mi-ar plăcea să am timpul să explorez mai mult, poate data viitoare. Şi sper să văd cât mai mult în România pe viitor.
Loturile A şi B ale naţionalei de handbal feminin a României, cu peste 40 de jucătoare, s-au reunit, luni, la Cluj-Napoca, sub comanda lui Ambros Martin, în vederea pregătirilor şi participării la Trofeul Carpaţi, alături de Ungaria şi Olanda.
Sâmbătă se vor juca meciurile Ungaria – Olanda (ora 17.00) şi România A – România B (20.00), iar duminică, finala mică şi cea mare, de la aceleaşi ore.
După Trofeul Carpaţi va fi decis lotul oficial al României pentru participarea la Campionatul European din Suedia, între 4-18 decembrie. România face parte din grupa D şi va juca, în ordine, cu Norvegia (5 decembrie), cu Rusia (7 ecembrie) şi cu Croaţia (9 decembrie).
La ultima ediţie a Campionatului European, în 2014, România s-a clasat pe locul 9, titlul continental fiind câştigat de Norvegia.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
