Chris Greulich, mentor şi coach internaţional: ”Tinerii au nevoie de mai multe cunoştinţe despre ce sunt şi cum funcţionează ca fiinţe umane”

„Tinerii au nevoie de mai multe cunoştinţe despre ce sunt şi cum funcţionează ca fiinţe umane”. Chris Greulich, mentor şi coach internaţional, vorbeşte despre provocările Generaţiilor Z şi Alpha. Chris Greulich este coach specializat în performanţă, dezvoltare mentală şi leadership, cu o experienţă de peste 30 de ani în domeniul educaţiei. Născut în Australia şi stabilit în prezent în Austria, lucrează în special cu generaţiile Z şi Alpha şi sprjină persoane, echipe şi organizaţii să gestioneze schimbări şi să crească. Cariera sa acoperă întregul spectru al educaţiei: de la sala de clasă până la conducerea şi dezvoltarea şcolilor.

Greulich va fi unul dintre speakerii celei de-a treia ediţii a conferinţei educaţionale Learning Tapestry, organizată de Şcoala Internaţională Verita şi GoTravel, care are loc pe 10 iunie, la Bucureşti. Conferinţa are ca temă principală „Viitorul nu mai este ce a fost odată” şi explorează două direcţii. „The Adaptive Edge” se concentrează pe dezvoltarea adaptabilităţii, antifragilităţii, agilităţii mentale şi a capacităţii de a performa sub presiune. „Human Intelligence” pune accentul pe abilităţile umane care devin din ce în ce mai valoroase pe măsură ce inteligenţa artificială avansează: empatie, discernământ, leadership autentic, creativitate şi inteligenţă emoţională. Printre vorbitori se numără experţi naţionali şi internaţionali în leadership, nutriţie, medicină şi sociologie.

Chris Greulich va vorbi despre autonomie, identitate şi provocările cu care se confruntă noile generaţii într-o lume dominată de tehnologie. Am discutat cu el despre metoda lui de lucru, numită YourGame, despre provocările cu care se confruntă tinerii în prezent şi despre cunoştinţele pe care crede că aceştia trebuie să le dezvolte pentru a fi mai bine pregătiţi pentru viitor.

Ce îi aduce pe tineri la tine?

Oamenii vin la mine când au o preocupare, o provocare sau un vis, un obiectiv, ceva ce ar dori să realizeze, dar nu ştiu cum. Şi adesea acest lucru îi face să se simtă dezorientaţi. Dacă îi spun cuiva: „Spune-mi unde îţi petreceţi cel mai mult timp şi energie într-o săptămână. Numeşte patru, cinci, şase domenii”, de obicei acestea sunt foarte similare. Există o formă de „acasă” sau de familie, există o formă de relaţie – parteneriat, prieteni –, există un aspect profesional – munca sau căutarea unui loc de muncă –, iar viitorul în sine e adesea un aspect. Şi apoi pot avea o problemă foarte specifică cu care se confruntă din punct de vedere mental, emoţional sau fizic şi care le consumă mult timp şi energie.

Aşadar, mă uit la vieţile oamenilor prin prisma modului în care au decis să-şi dedice timpul şi energia. Ei vin cu o problemă care are o anumită greutate, iar eu pot să-mi fac o idee despre cât de serioasă este pentru ei şi de ce ar avea nevoie pentru a o depăşi sau a-şi atinge obiectivul. Şi atunci devine foarte interesant, pentru că, mai ales dacă lucrez cu o persoană, îi spun: Putem lucra la situaţia ta, dar o vei pune într-un context mai larg al vieţii tale, deoarece o parte a vieţii afectează în mod evident toate şi celelalte părţi ale ei. Şi astfel a apărut expresia YourGame, pentru că am început aşa: De ce nu jucăm pur şi simplu your game of life (jocul tău al vieţii)?

Întrucât majoritatea persoanelor cu care lucrez sunt tinere, toate înţeleg ce e un joc sau un sport. Şi am creat un fel de construcţie vizuală pentru acesta, care foloseşte spaţii. Pentru că toţi înţeleg bine şi spaţiile. Într-un living, un dormitor sau pe un teren, înţelegi ce să foloseşti sau ce să faci în acel spaţiu. Am început să creez nişte spaţii foarte simple în care să lucreze. Şi apoi, de fiecare dată când se întorceau la mine, spuneam: Hai să intrăm în acest spaţiu. Aşa că YourGame a devenit o serie de spaţii în care le-am plasat vieţile.

Pentru mine, YourGame ar putea fi un cadru, dar mentoratul din spatele lui e o invitaţie de a participa mai mult la propria ta viaţă, însă cu ajutorul cuiva care merge alături de tine, uneori chiar la propriu. YourGame este o invitaţie pentru ca oamenii să poată fi văzuţi, auziţi, ajutaţi şi recunoscuţi.

Cum vezi Generaţia Z şi Generaţia Alpha? Ce tendinţe observi la tinerii cu care lucrezi?

Toată lumea îşi face griji pentru Generaţia Z. Ei sunt cei care au fost la şcoală în timpul pandemiei şi, din punct de vedere statistic, se confruntă cu mai multe probleme de sănătate mintală ca niciodată. Când oamenii îmi spun că au probleme cu Generaţia Z, îi întreb cine a crescut Generaţia Z şi cine îi îndrumă? Pentru mine, dificultăţile nu ţin doar de ceea ce trăiesc tinerii, ci poate şi de persoanele responsabile de îndrumarea lor. Aşadar, în mod implicit, când ajut un tânăr, s-ar putea să îi îndrum şi pe părinţi, manageri, lideri şi adulţii apropiaţi.

De asemenea, mă concentrez pe ceea ce numesc „Gen Next 10”. Generaţia care se află în cei 10 ani de după terminarea şcolii. Fiecare generaţie care intră în această perioadă a vieţii şi în cei zece ani de după terminarea şcolii se confruntă cu provocări destul de mari în multe privinţe, deoarece această o generaţie trăieşte într-o lume tehnologică, în care munca se schimbă, învăţământul universitar se schimbă, relaţiile se schimbă. Ei vorbesc despre a avea vieţi IRL versus URL, în viaţa reală versus în online. Aşadar, ceea ce abordez sunt adesea simptomele, dar ceea ce caut sunt fundamentele. Simptomatic este faptul că se simt pierduţi, dezorientaţi, anxioşi în privinţa luării deciziilor pentru viitor, dar a trata acest lucru ca pe o problemă este diferit de a lucra cu el ca o parte normală a vieţii în experienţa umană.

Tinerii vin după terminarea şcolii şi spun: „Chiar nu ştiu ce să fac. Să studiez asta? Să plec din ţară? Ce se întâmplă dacă iau o decizie greşită?” Se pare că se gândesc prea mult la asta. Există o teamă faţă de direcţie, oricare ar fi ea, sau presiunea de a urma o direcţie pe care nu şi-au ales-o singuri. Acest lucru duce adesea la tensiuni în familie. E ceva neobişnuit? Poate că nu.

Când lucrez cu tineri, le ofer părinţilor sau adulţilor apropiaţi posibilitatea de a discuta şi cu mine, dar numai dacă acest lucru se încadrează în contextul colaborării cu fiul/fiica lor sau cu clientul meu. De exemplu, când am fost rugat să lucrez cu o tânără, prima mea sarcină a fost să o aşez pe mamă, metaforic vorbind, de o parte a mea, iar pe fată de cealaltă parte, deoarece ele nu puteau comunica între ele despre anumite lucruri. Aşa că am devenit persoana cu care tânăra putea lucra în legătură cu aceste lucruri, iar mama putea fi pur şi simplu mama ei, mai degrabă decât un adversar. Le ajutam să înţeleagă şi să facă faţă oricărei instabilităţi, nesiguranţe sau imprevizibilităţi, din propriile lor perspective.

Mulţi apelează la mine din cauza unor situaţii legate de relaţii. Relaţii personale, relaţii profesionale sau relaţii de familie. Evident, există multe aspecte specifice şi în lumea profesională, iar faptul că am o experienţă în educaţie, conducerea unei organizaţii şi a unei afaceri este de ajutor. Mulţi au dificultăţi cu şefii, conflicte cu membrii echipei şi vor să ştie: Cum gestionez un conflict? După cum puteţi vedea, subiectele sunt „normale” în viaţa oamenilor, dar adesea se exagerează modul în care au devenit trenduri sau specifice doar unei generaţii.

Ce le spui oamenilor pentru a-i ajuta să gestioneze mai bine conflictele?

Le pun o întrebare: Cine e responsabil pentru problemă? Uneori preluăm o problemă pe care ne-o dă altcineva şi asta este ceea ce provoacă conflictul, pentru că nu avem o limită şi preluăm problema. O modalitate prin care le demonstrez acest lucru este următoarea: Să presupunem că eşti faţă în faţă cu mine la o masă, pun un pahar cu apă în mijloc, îl împing spre tine şi îţi spun: Poftim, bea, îţi este sete. Iar tu răspunzi: „Dar nu mi-e sete”. Şi îl împingi înapoi, dar eu ţi-l împing din nou. Şi, la final, aşez paharul cu apă chiar pe marginea mesei, astfel încât, dacă nu îl iei, să cadă în poala ta. Dintr-o dată avem o problemă sau un conflict de rezolvat, care poate nici măcar nu a fost al nostru.

Aşadar, a stabili cui îi aparţine problema te ajută să decizi asupra a ceea ce trebuie să faci. E vorba de tine şi de limitele tale? De multe ori, cineva încearcă, practic, să-ţi paseze ţie problema pentru a o rezolva, deşi este problema lui şi ar necesita o strategie diferită. Sau poate că este, de fapt, problema noastră şi a celorlalţi, iar acum avem nevoie de o cale de urmat. Unora le plac modelele vizuale pentru a rezolva o problemă. Dacă te uiţi la modelul specific al lui Glasl privind escaladarea conflictului, acesta urcă în nouă etape [tensiune, dezbatere, acţiuni în loc de cuvinte, coaliţii, pierderea prestigiului, strategii de ameninţare, distrugere limitată, anihilare totală, împreună în abis]. Când prezint acest model unei echipe, întreb: „Deci, în ce etapă ne aflăm?” Ei parcurg modelul şi îşi dau seama: „Oh, suntem deja la jumătatea scării de escaladare a conflictului”, ceea ce este adesea un şoc. Apoi lucrăm la înţelegerea modului în care putem dezamorsa conflictul.

Totuşi, sunt oare problemele şi conflictele ceva neobişnuit în viaţă? În orice domeniu sau la orice nivel? Cu toţii avem multe de învăţat despre subiecte de acest gen pentru a ne gestiona pe noi înşine şi vieţile noastre.

La ce lucrezi în prezent?

Unul dintre proiectele principale este colaborarea cu o organizaţie franceză, una dintre echipele lor de e-sport participând la competiţii în Germania. Am descoperit e-sportul întâmplător, după ce am devenit coach. Cea mai mare preocupare a educatorilor şi a părinţilor este dependenţa copiilor de ecrane, dar în acest caz un fost elev a văzut o oportunitate şi a înfiinţat o organizaţie de e-sporturi împreună cu prietenii săi, iar ei aveau jucători, antrenori, echipe, toţi concurând în jocuri video precum Fortnite, Valorant şi League of Legends. Aceste jocuri şi multe altele au o latură profesională, competitivă. Şi aş spune că aceasta este doar o altă lume a competiţiei şi a divertismentului.

Când am venit să-i urmăresc la început, într-adevăr petrec mult timp în faţa ecranelor, dar o fac la fel de profesionist ca orice altă organizaţie. În plus, câte alte meserii necesită atât de mult timp petrecut în faţa ecranului? Acum concurează în regiunea EMEA pentru a se califica la competiţii unde se vor confrunta cu cele mai bune echipe din lume. Chiar acum are loc o astfel de competiţie la Londra. Apoi, cea mai importantă, pentru care toată lumea concurează să se califice, va avea loc în octombrie, la Shanghai. Aşadar, concurezi, te califici pentru aceste turnee cu adevărat mari. Iar la aceste turnee mari, premiile în bani pentru echipele de top pot ajunge la milioane de euro.

Ne poţi explica cum arată antrenarea unei echipe de e-sport?

Echipa aceasta este formată din cinci persoane. Au antrenori de joc şi analişti care se ocupă de strategie, de analizarea datelor statistice ale fiecărui adversar şi de perfecţionarea abilităţilor. Se concentrează mult pe partea teoretică pentru a stabili ce vor face în zilele următoare. Aşadar, aceşti băieţi se antrenează probabil opt ore pe zi, şase zile pe săptămână, iar mulţi dintre ei continuă să se implice şi după aceea, pentru că sunt foarte competitivi. Vorbesc mereu despre asta, urmăresc jocurile, urmăresc celelalte ligi, pentru a fi cei mai buni.

Eu funcţionez ca antrenor de înaltă performanţă şi mă concentrez pe starea lor de spirit şi mentalitate. De asemenea, le analizez obiceiurile, de la alimentaţie la exerciţii fizice, programul de somn şi, practic, orice ar putea sta în calea unei performanţe de vârf. La fel cum ai proceda dacă ai antrena un sportiv într-un alt sport. Primesc feedback constant despre modul în care joacă şi îi urmăresc îndeaproape în competiţie. A trebuit să învăţ multe despre jocurile competitive, dar îi privesc ca pe nişte oameni, astfel încât să pot vedea ce le afectează performanţa.

Când întâlnesc jucători noi, primul lucru pe care-l întreb pe toată lumea este: „Spune-mi povestea ta”. Şi devin cea mai curioasă persoană din lume, de parcă le-aş scrie biografia. De fapt, istoria lor în jocuri este, într-un fel, cea mai puţin relevantă.

Am mers în Germania şi am întâlnit echipa, iar în trei zile stăteau pe canapea şi le explicam dinamica, obiceiurile şi personalităţile vizibile. După aceea, a venit un manager şi m-a întrebat: „Cum ai observat toate astea atât de repede?”. Iar eu am răspuns: „Pentru că toată lumea mi-a spus propria poveste şi apoi i-am observat ca pe personajele principale din această poveste”. Poţi observa contextul cultural al cuiva, limbajul corpului şi când este autentic sau joacă un rol. Mi-am dat seama dintr-o poză a unui jucător că avea o problemă de încredere din modul în care îşi făcuse pozele pentru presă. Fac ceea ce numesc profilare soft (soft profiling), care nu este altceva decât a ajunge să cunoşti cu adevărat pe cineva.

Ai menţionat că iei în considerare întreaga viaţă a unei persoane, nu doar performanţa sa profesională. Cum poate influenţa o relaţie amoroasă performanţa unui jucător?

Când te îndrăgosteşti, eşti fascinat de cineva din punct de vedere romantic, mintea ta este la acea persoană. Dar ce se întâmplă când mintea ta trebuie să se antreneze opt ore pe zi, şase zile pe săptămână, iar tu vrei să iei telefonul şi să iei legătura cu acea persoană pentru că eşti îndrăgostit? Este la fel de simplu ca un jucător care are o relaţie nouă şi care îşi distrage atenţia de la ceea ce are de făcut.

Avem jucători care au parteneri care locuiesc în ţările din care provin. Aşa că acum ai o relaţie la distanţă, cu toate complicaţiile ei. Apoi îi ai pe cei care au luat decizia de a-şi aduce partenerul aici, dar partenerul lor nu vorbeşte limba, au judecat complet greşit o mutare internaţională, aşa că ce te faci când partenerul tău este foarte nefericit sau ai dinamica sosirii/plecării de fiecare dată când te duci acasă? Toate acestea pot avea un impact asupra performanţei lor în competiţie. Le pot oferi sprijin atât lor, cât şi partenerilor lor, şi îmi propun să mă întâlnesc cu partenerii lor dacă sunt prin preajmă sau în vizită. Cu cât ştiu şi înţeleg mai mult, cu atât pot ghida mai bine starea lor mentală pentru performanţe de vârf.

Încerc să-i ajut pe oameni să-şi normalizeze cât mai mult experienţa umană prin care trec, să le arăt că pot face faţă, pentru că este o experienţă umană şi sunt perfect capabili să o gestioneze, chiar dacă e greu.

Cum încep de obicei şedinţele tale?

Pe lângă faptul că îi rog să-şi povestească propria istorie, o întrebare pe care o pun adesea şi la care mulţi nu ştiu să răspundă este: Ce îţi doreşti de la viaţa ta? Mulţi îmi pot spune mai repede ce nu vor decât ce îşi doresc.

Le-am spus celor de aici: Cu toţii avem superputeri, dar cu toţii avem şi o latură întunecată, cu toţii. Ceea ce învăţăm să gestionăm – şi cred că uneori nu ne descurcăm prea bine în acest sens când ne creştem copiii, inclusiv eu, ca părinte – este că ne place să vedem că copiii noştri se descurcă bine, se simt bine şi se confruntă cu mai puţine probleme. Le punem în evidenţă superputerile. Ne place să le descoperim şi să le promovăm.

Dar nu îi lăsăm pe tineri... şi acesta va fi un mesaj pe care îl voi transmite la conferinţa de la Bucureşti: nu ne place să vedem efortul. Nu ne place să vedem eşecul. Nu ne place să vedem greşeli, disconfort, durere; mai ales la cei la care ţinem. Dar, în viaţa reală, o mare parte din învăţare vine din faptul că nu reuşim şi din dificultăţile cu care ne confruntăm. Aşadar, cred că o parte din ceea ce vreau să contest este faptul că încă căutăm rezultatele, dar le vrem instantaneu şi fără durere. Nu acordăm neapărat suficient timp şi spaţiu pentru învăţare.

Cum ajung oamenii să exceleze într-un domeniu? Vreau oare ca ei să facă greşelile mai întâi în altă parte, într-o altă echipă, o altă companie sau organizaţie, pentru ca apoi să vină la mine fără să mai facă greşeli? Dar dacă au potenţial, vreau oare ca ei să avanseze? Trebuie să le las spaţiu pentru a se dezvolta.

Părinţilor nu le place să-şi vadă copiii trecând prin greutăţile creşterii. Şcolile critică elevii pentru greşelile care sunt parte din procesul de maturizare. Companiile vor să angajeze oameni fără greutăţile creşterii. E ca şi cum nimic din toate astea nu ar face parte din definiţia de a fi om.

Cum ai descrie abordarea ta generală în calitate de coach?

Nu intru în discuţii cu aşteptări predefinite. Şi îmi doresc cu adevărat ca fiecare om să se simtă înţeles, ascultat şi luat în seamă încă de la început, pentru a putea construi o legătură. Iar ultimul lucru pe care îl doresc este ca oamenii să se considere suficient de importanţi încât să aibă grijă de ei înşişi.

I-am spus asta odată tatălui unui jucător de e-sport, care m-a abordat pentru a-mi cere sfatul. Deşi era directorul general al unei companii importante şi avea succes în carieră, se confrunta cu nişte dificultăţi personale. În final, i-am spus: „Obiectivul tău acum este să te pui pe tine pe primul loc şi să laşi restul să se întâmple de la sine.” Ai grijă mai întâi de bunăstarea ta, iar apoi cei din jurul tău vor beneficia de asta.

S-a întors la viaţa lui şi a pus în practică sfatul. Trei săptămâni mai târziu, fiul său m-a sunat şi m-a întrebat: „Ce i-ai spus să facă?” Iar eu i-am răspuns: „I-am spus doar să se asigure că are o viaţă mai bună pentru el însuşi mai întâi.” Iar fiul său a răspuns: „Funcţionează.” Aceasta nu este o lecţie pe care toată lumea trebuie să o înveţe, dar cu toţii avem lecţii care ne-ar ajuta în viaţă.

Din experienţa ta, ce crezi că trebuie să înveţe sau să dezvolte tinerii mai mult decât orice pentru a fi pregătiţi pentru viitor?

Voi începe cu cunoaşterea vieţii, mai degrabă decât cu abilităţile. Cred că tinerii trebuie să înveţe cu adevărat mult mai multe despre ei înşişi şi despre modul în care funcţionează. Le spun mereu că, probabil, până la vârsta de 16, 17, 18 ani, nu s-au creat singuri, ceea ce este o veste bună, dar şi o veste proastă. Este o veste bună pentru că acum poţi alege lucrurile pentru tine, dar este o veste proastă pentru că trebuie să faci ordine în bagajul de credinţe, presupuneri, aşteptări şi perspective care ţi-au fost transmise, iar acest lucru poate dura o viaţă întreagă. Aşadar, cred că toţi tinerii au nevoie să ştie cum funcţionează, ce sunt, precum şi cine sunt. Sunt atât de multe elemente care te alcătuiesc din punct de vedere mental, emoţional, fizic şi al personalităţii, încât cu cât te cunoşti mai bine, cu atât înţelegi mai bine de ce faci ceea ce faci.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştie este că pot schimba lucrurile. În ceea ce priveşte abilităţile, cred că acestea vin odată cu aceste lucruri, pentru că nu înveţi răbdarea fără a face lucruri care te fac răbdător. Cel care dezvoltă rezilienţa este cineva care trebuie să fie rezilient. Altfel, e ca şi cum ai încerca să înveţi să înoţi de pe YouTube fără să intri în apă. Cum vrei ca tinerii să fie rezilienţi dacă le faci viaţa uşoară? Cum îi faci rezilienţi dacă nu le permiţi să eşueze? Cred cu tărie că cea mai bună schimbare este cea bazată pe experienţă.

Înveţi să-ţi înfrunţi temerile făcând ceva care te determină să te apropii de zona ta de confort şi apoi să încerci să o depăşeşti. Cu toţii trebuie să înţelegem că ne dezvoltăm doar prin ceea ce trăim.

A treia ediţie a conferinţei Learning Tapestry are loc pe 10 iunie la Bucureşti şi reuneşte specialişti recunoscuţi din business, leadership, psihologie, educaţie şi cercetare. Împreună, aceştia explorează viitorul învăţării, al muncii şi al dezvoltării umane, într-o lume marcată de schimbare accelerată, inteligenţă artificială şi instabilitate globală. Biletele sunt disponibile pe site-ul Learning Tapestry.