Suferinţa provocată de drama de la Colectiv nu are termen de valabilitate. E imprescriptibilă, cum ar spune procurorii. Şi dacă folosim acest termen juridic, înseamnă că cineva cu autoritate de stat trebuie să dea o sentinţă care să schimbe ceva.
Cea mai mare schimbare: căderea Guvernului la presiunea străzii. Necesară, suficientă? Cu patimă se răspunde şi da, şi nu. Indignarea, lehamitea au venit ca un val în decembrie 2015, când zeci de mii de oameni au ieşit pe străzi strigând cu sete „Corupţia ucide!”. A fost ceva care evident a împins lucurile înainte. Doar un pas, însă.
Legislaţia anti-incendiu a fost modificată în punctele esenţiale pe hârtie, dar se aplică unor clădiri care stau să cadă, sunt cotloane ale morţii şi de acum încolo proprietarii sunt protejaţi de nişte ştampile trântite într-un colţ de pagină.
Fumăm afară, după ce parlamentarii au aprobat legea antifumat. Aceiaşi aleşi vântură de atunci proiecte de modificare a legii, atentând la această frântură de normalitate.
Secretul profesional al bolilor sistemului sanitar a fost parţial aflat după tragedia din Colectiv. Am fost trataţi la televizor cu îngâmfare: „Avem tot ce ne trebuie, avem specialişti!”. Ca să constatăm că infecţiile din spitale, lipsa dotărilor standard şi a personalului calificat nu şi-au găsit nici acum tratament.
La un an după Colectiv, să nu uităm, România nu-şi poate trata marii arşi aşacum trebuie, deşi a fost o soluţie viitoristă, Barocamera. Dar avem în loc un salon special pentru tratamente antiîmbătrânire. Infecţiile i-au omorât pe mulţi dintre cei răniţi în seara fatidică, cei ajunşi în străinătate le-au luat cu ei.
Atitudinea civică, solidaritatea de după Colectiv a fost la cote nemaiîntâlnite. Oamenii au donat sânge, au dus apă şi senvişuri în spitale, au strâns bani pentru tratamentele răniţilor şi încă o fac anonim. Organizaţiile încă susţin şi sprijină victimele Colectiv şi sunt o moştenire a apropierii de care au dat dovadă unii dintre noi în lunile de după.
Nu s-a schimbat încrederea oamenilor. Deşi sunt sensibile modificări, am rămas la nivelul „Trăim în România” sau „Aşa e la noi”. Mărturiile celor care au trecut prin acest calvar spun asta. Nu e ceva care se repară printr-o lege.
Supravieţuitorii sunt adolescenţi, tineri, tineri părinţi. După Colectiv nu cer mult, deşi au multe drepturi, doar să aibă o viaţă normală. Încearcă să-şi vindece sufletele, au dureri pe care au învăţat să le ignore, vor fi dependenţi de medicamente şi toate astea pentru că au vrut să se distreze câteva ore într-o seară de vineri, 30 octombrie 2015.
De atunci, poartă cu ei urmele celui mai grav dezastru civil din România, #Colectiv, cu un diez în faţa acestei tragedii, care să ne aducă împreună.
Ce cred supravieţuitorii că s-a schimbat? „După Colectiv e la fel, lumea preferă să dea un like pe Facebook”, spune Cristian Matei, 40 de ani, ars pe 35% din suprafaţa corpului. Tedy spune că schimbarea vine lent. Ea are o mână bionică şi patru degete la mâna dreaptă. Liviu Popescu, basistul de la Up to Eleven, are mâinile protejate de costume compresive, a reînceput să cânte la chitară, dar la fiecare răspuns legat de Colectiv şi-l aminteşte pe Leo, prietenul şi colegul de trupă. El nu a avut şansa la viaţă.
I-am întrebat pe câţiva dintre supravieţuitorii Colectiv pe cine dau vina. Răspunsul a venit legitim: vina e a tuturor. A noastră, pentru că nu urlăm în stradă, pentru că nu-i taxăm pe cei care au puterea de decizie, pentru că... Sunt multe.
Tot imprescriptibil, în fiecare octombrie va fi frig. Va fi frig şi în inimile a 64 de perechi de părinţi care nu mai au pe cine să încălzească. Unii dintre cei care au trăit calvarul Colectiv au găsit puterea de a se întoarce acolo, ca o terapie împotriva uitării.
În Piaţa Bucur s-a ridicat un monument. Biserica a făcut altul. Şi se vor mai face. În memoria lor.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
