Dictatura comunistă care a întunecat Balcanii vreme de jumătate de secol îşi are originile în mediocritatea lui Marx, spune scriitorul Ismail Kadare, într-un interviu acordat în exclusivitate agenţiei de presă News.ro, în locuinţa sa din Paris. ”Când îţi ocupi toată viaţa visând la răsturnarea ordinii existente, nu trebuie să uiţi că întreaga civilizaţie occidentală îşi are originile în această ură oarbă cu care grecii au distrus Troia. În acel demon, în acele tenebre. Au masacrat toţi locuitorii, au ras oraşul de pe faţa Pământului. Iar zeii i-au condamnat pe greci pentru această cruzime. Iată că aşa a apărut comunismul, cea mai mare crimă din istoria umanităţii. Şi asta din aceast motiv, pentru că nici Marx, nici Lenin nu au scris un rând despre moderaţie”, explică scriitorul albanez. Comunismul împarte cu dominaţia otomană, o altă ”nenorocire comună” a popoarelor balcanice, ostilitatea faţă de Europa, iar asta e marea dramă a ţărilor din Balcani, consideră Kadare, alături de o gelozie istorică, care face ca fiecare popor din Peninsulă să îşi dorească atât să fie integrat în Europa, cât şi ca vecinul să nu obţină acelaşi statut.
În cocheta locuinţă din Paris, atunci când nu se află la Tirana, în care m-a primit, pe strada pe care o împart două arondismente, Ismail Kadare a pus împreună Franţa şi Albania, aşa cum, de altfel, cele două ţări se intersectează şi în literatura pe care scriitorul albanez a consacrat-o şi despre care criticii spun că stă sub emblema realismului magic. Cum, însă, Kadare nu se simte confortabil în etichete, de vreme ce literatura aparţine unui ordin temporal care scapă îngustimii cotidiene şi pe care, îmi spune, poeta Ana Ahmatova îl numea chiar un timp al morţii, mă feresc de canoane literare. Kadare este colosal în dialog, purtându-te prin teme pe care nu le aveai notate, propunând idei aparent paradoxale, dar fără emfază, ci cu uşurinţa unei ironii pe care numai spiritul exersat o are la îndemână. Prin fereastra deschisă se aude din când în când câte o vorbă în franceză, în vreme ce, înăuntru, scriitorul întrerupe la un moment dialogul, pentru a urmări buletinul de ştiri al unei televiziuni albaneze. Pot să înţeleg ”criză politică” şi aşa este, îmi spune, Albania, ca de altfel multe ţări din fostul spaţiu comunist, trece printr-o criză politică în care rivalii îşi arogă reciproc vocaţia pro-europeană, acuzându-l fiecare pe celălalt de non-europenism.
Ismail Kadare, ale cărui cărţi sunt traduse în limba română la Editura Humanitas, de scriitorul Marius Dobrescu, pe care însuşi Kadare îl consideră unul dintre cei mai fideli traducători ai săi, povesteşte cum a putut să scrie într-o Albanie aflată în întunericul comunist: ”În timp ce lucram la cărţile mele, uitam lumea comunistă, uitam de Albania, uitam de Moscova, de Tirana şi toate idioţeniile legate de plenare, congrese. Cred că Pasternak, Mandelştam trăiau acelaşi lucru; dacă nu, nu ar fi putut scrie în acele vremuri. Ana Ahmatova, de pildă, are o frază foarte bizară; ea era obsedată că şi-ar fi scris unele dintre poeme atunci când era moartă. Ea credea că le-a scris când era moartă: e la fel ca atunci când eu spun că am trăit în altă lume”.
Scriitorul albanez, unul dintre marii favoriţi din acest an pentru premiul Man Booker International, una dintre vocile majore ale spaţiului fost comunist, vorbeşte atât despre similarităţile dintre cele două terori care au lovit ţările din Europa de Sud-Est, otomanismul şi comunismul, cât şi despre moştenirea pe care cultura balcanică, cu bogata ei mitologie şi fondul comun de legende, o imprimă Europei chiar şi astăzi, când Uniunea Eurpeană e fragilizată de Brexit. Totodată, Ismail Kadare explică una dintre distanţele culturale dintre Europa vestică şi cea sud-estică, în cei peste 50 de ani de comunism: cafeneaua, atât de specifică cartierelor pariziene.
Vă prezentăm integral interviul acordat de scriitorul Ismail Kadare agenţiei de presă News.ro.
Şi dictaturile au fricile lor
Magda Grădinaru: Ismail Kadare, sunteţi una dintre marile voci ale spaţiului est-european, spaţiu care s-a aflat sub dictatura comunistă pentru mai bine de o jumătate de secol. În cărţile dumneavoastră priviţi cu ironie dictaturile de orice fel: otomană, comunistă, fascistă, dictaturi care s-au succedat în Albania. Vă întreb deci, care este caracteristica esenţială a unei dictaturi? Cum ajunge o dictatură să se instaleze?
Ismail Kadare: Dictaturile sunt asemeni unei nopţi fără sfârşit. Insuportabile. Am trăit în Uniunea Sovietică în studenţie, dar am călătorit mai ales în Occident. Dictatura este asemenea unei nopţi, viaţa în dictatură nu este deloc interesantă.
Magda Grădinaru: Mecanismul cel mai întâlnit în cărţile dumneavoastră, prin care este controlată viaţa oamenilor, este frica. În “Spiritus”, de exemplu, aceasta apare în forma sa cea mai brutală şi mai absurdă: până şi morţii pot fi ascultaţi. Frica este un instrument atât de puternic, care poate controla nu doar un individ, ci întreaga societate?
Ismail Kadare: Vedeţi, e vorba mai curând despre teroare, nu despre simpla frică. Cu toate acestea, simplul fapt că am putut să scriu şi să public aceste cărţi acolo înseamnă că pentru mine totul era cumva banal, percepeam acestă frică altfel decât restul societăţii. Imaginaţi-vă că am scris aceste cărţi acolo, de multe ori jurnaliştii străini nu îşi pot imagina cum am putut scrie în condiţiile terorii. Dar un scriitor, dacă el însuşi simte frica, nu poate scrie. Chiar în aceste zile, în Marea Britanie, are loc acordarea unui mare premiu pentru literatura străină tradusă în engleză. Anul acesta sunt 12 cărţi în concurs, scrise de scriitori din ţări din toată lumea, iar eu sunt unul dintre ei. Iar presa engleză a fost foarte uimită când a aflat că eu de fapt mi-am publicat cartea acum mai bine de 40 de ani, în Albania, în timpul dictaturii comuniste. Anul acesta a fost publicată în Anglia, motiv pentru care concurează la Booker Prize.
Magda Grădinaru: Dar autorităţile comuniste din acea vreme nu vă considerau un pericol?
Ismail Kadare: Nu cred că nu mă considerau, probabil că mă tolerau. Vedeţi, dictaturile, oricât de teribile, au şi ele fricile lor.
Magda Grădinaru : De altfel, în cărţile dumneavoastră, frica nu este apanajul exclusiv al oamenilor captivi în sistem, supuşi dictaturii. Există şi frica dictatorului, frica lui Kara Ali din ”Firida ruşinii”, dar şi frica sultanului, spaima lui de trădare.
Ismail Kadare : În general tirania este foarte temătoare, de literatură de exemplu, dar încearcă să ascundă asta. Voiau, visau probabil să mă condamne, dar nu era aşa de simplu. Pe de o parte, recunoaşterea internaţională era ceva mai curând un dezavantaj pentru un scriitor care trăia în Albania, ca mine, deoarece era simplu sa fiu acuzat că sunt simpatizat de burghezia străină, şi sunt convins că aveau multe alte suspiciuni, dar în acelaşi timp le era frică să facă asta. Cel puţin asta credeam eu, şi uite aşa eu am scris în acea Albanie comunistă, crudă, stalinistă chiar, la fel ca şi cum aş fi trăit într-o ţară liberă. Aproape la fel. În orice caz, nu am simţit niciun fel de limitare interioară. S-a întâmplat, într-adevăr, să nu îmi văd unele cărţi publicate, dar în general am reuşit.
Magda Grădinaru: Aţi avut curajul de a trăi liber interior înăuntrul unei dictaturi.
Ismail Kadare: Ştiţi că majoritatea cărţilor mele sunt foarte sumbre, foarte dure, fără concesii, câteodată au fost interzise înainte de publicare, câteodată chiar după, dar în general apăreau fără comentarii.
Magda Grădinaru: Bine, dar credeţi că autorităţile comuniste, cenzorii, înţelegeau mereu despre ce era vorba de fapt în aceste cărţi?
Ismailkadare: Da, înţelegeau. Între ei vorbeau despre “inamicul care se află printre noi”, dar atitudinea a fost de “vom vedea ce vom face cu el”.
Magda Grădinaru: Revenind la frică. În “Viaţa, jocul şi moartea lui Lul Mazrek”, unul dintre romanle mele preferate, apare expresia ultimă a terorii: o falsă execuţie a dezertorului, iar cadavrul său este expus public. Precum în tragediile antice. Făcea asta parte din ideologia terorii, ca politică oficială de stat?
Ismail Kadare: Da, totul era astfel programat. Chiar atunci când situaţia era calmă, statul fabrica astfel de “ameninţări ascunse”, pentru a justifica existenţa unor grupuri ostile care voiau să atace Albania. Asta, cu susţinere din Occident sau din Răsărit. Albania comunistă avea această caracteristică: inamicul venea atât din Vest, cât şi din Est. Atât Imperiul sovietic, cât şi cel americano-englez. Iar nebunia era că propaganda susţinea că Albania era suficient de puternică pentru a lupta cu ambele mari puteri şi pentru a le învinge. Nu cred ca mai exista undeva idioţienia asta.
Magda Grădinaru: O aroganţă care aminteşte de hybris-ul grec, o încercare de a provoca zeii.
Ismail Kadare : Da.
Tragedia ţărilor balcanice, în primul rând a Albaniei, a fost faptul că au fost separate de Europa
Magda Grădinaru: Tema dictaturii comuniste este acompaniată în literatura dumneavoastră de cea a cuceririi otomane. Cu toate acestea, nu este vorba de o perspectivă istorică asupra Imperiului Otoman. În viziunea dumneavoastră, care sunt similitudinile între cele două regimuri, două dictaturi, până la urmă, nu?
Ismail Kadare: Dictatura comunistă se asemăna mult tiraniei otomane. Cred că şi în literatura română putem găsi descrieri ale Imperiului Otoman. La fel, în toate ţările balcanice. Cred că cei mai interesanţi autori despre Imperiul Otoman au fost scriitorii din Balcani. Şi ei au fost cei mai buni.
Magda Grădinaru: De ce spuneţi asta?
Ismail Kadare: Deoarece erau mult mai avansaţi decât turcii. Literatura turcă era foarte rămasă în urmă, foarte naivă, foarte vulgară.
Magda Grădinaru: Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat Albania de azi fără dominaţia otomană? Spuneţi undeva că “nenorocirile vin dinspre Răsărit”.
Ismail Kadare: Poate mai mult pentru Albania decât pentru celelalte ţări balcanice.
Magda Grădinaru : Ar mai fi fost posibil comunismul fără experienţa otomană?
Ismail Kadare: Dificil de spus. Faptul că şi celelalte ţări balcanice, Bulgaria, fosta Iugoslavie, România, toate au suferit la fel, înseamnă că dominaţia otomană a fost o nenorocire comună. În comunism, în Albania cel puţin, a existat ruptura atât de lumea occidentală, cât şi de celelalte ţări comuniste. Ceea ce nu se mai văzuse până atunci. Cu majoritatea ţărilor din Est, Albania comunistă nu avea relaţii diplomatice. Şi nu era o ostilitate de faţadă, ci una profundă.
Magda Grădinaru: Au existat diferenţe structurale între aceste ţări?
Ismail Kadare: Nu, era acelaşi regim crud, dar eram pur si simplu unii împotriva celorlalţi. Dictatorii, cum a fost Enver Hoxha, făceau asta pur şi simplu pentru a-şi asigura puterea personală. Dar până la urmă ce însemna dominaţia otomană? Ostilitatea faţă de Europa. Iar cea comunistă a fost la fel, ostilă faţă de Europa. Tragedia ţărilor balcanice, în primul rând a Albaniei, a fost faptul că au fost separate de Europa.
Magda Grădinaru: Europa s-a îndepărtat de Balcani.
Ismail Kadare: Da, la început a fost Peninsula Iberică cea care s-a separat de restul Europei, iar apoi a revenit, iar la final a fost rândul celei Balcanice.
Magda Grădinaru: În România, spunem că, în comunism, bunicii aşteptau venirea americanilor.
Ismail Kadare: Da, era acelaşi lucru şi în Albania.
Legendele din Balcani sunt europene. Dacă există lucruri pe care nu le găsim în restul Imperiului Otoman, acestea sunt legendele
Magda Grădinaru: Recitind de curând cărţile dumneavoastră, am sesizat un aspect care mi-a scăpat la prima lectură. Faptul că Albania pare a fi un spaţiu de trecere între Orient şi Europa, dar care trăieşte, precum Constandin din legendă, într-un tărâm al miturilor şi al morţii. În “Umbra”, spre exemplu, scrieţi despre un tânăr cineast care, venind în Franţa, trece din lumea morţilor în cea a viilor.
Ismail Kadare: Legendele albaneze, şi de altfel toate ţările balcanice sunt pline de legende, unele comune, nu sunt deloc produsul influenţelor otomane. În lumea islamică sau în cea otomană sunt foarte puţine legende. În realitate, legendele noastre sunt europene. Despre “Aprilie spulberat” multă lume spune ca e plină de legende orientale, însă ele sunt tipic europene. Seamănă foarte mult cu “Hamlet”, e acelaşi subiect, al răzbunării unei rude.
Magda Grădinaru: Cum e “vendetta” italiană.
Ismail Kadare: Da, bineînţeles, şi sunt motive care apar şi în Franţa, Elveţia sau Germania. Doar gândirea mediocră plasează acestă lume a legendelor în Orient. Nu este deloc aşa. Dacă există lucruri pe care nu le găsim în restul Imperiului Otoman, acestea sunt legendele.
Magda Grădinaru: Aşadar, sunt legende europene, parte a culturii europene.
Ismail Kadare: Întregul Ev Mediu european este plin de legende. Iar operele lui Shakespeare sau Dante se bazează pe mituri medievale europene. Tipic europene.
Magda Grădinaru: Legendele sunt un mod prin care oamenii şi-au tradus lumea.
Ismail Kadare: Asta se întâmplă din Antichitate, de la greci şi romani.
Magda Grădinaru : În “Aprilie spulberat”, dacă tot am ajuns la această carte, vorbiţi şi despre Kanun. Apare acolo aspectul sacru al oaspetelui, “casa albanezului aparţine lui Dumnezeu şi oaspetelui”. Protecţia Kanun-ului se aplică oricărui străin, chiar si celui care vine cu intenţia de a te cuceri? Mă gândesc dacă felul de a considera oaspetele sacru a influenţat acceptarea hegemoniei otomane.
Ismail Kadare: Kanun-ul este apolitic, nu cunoaşte si nu acceptă noţiunea de stat, este mai vechi decât statul şi este rivalul acestuia. Este considerat superior statului, pe care îl dispreţuieşte. În Kanun nu se vorbeşte nicăieri despre subiecte de natură politică, despre lucruri precum război de eliberare sau ceva de genul acesta. Kanun-ul este mai curând o Constituţie interioară a omului, şi este universală.
Magda Grădinaru: Ca un fel de cod moral?
Ismail Kadare: Ca un fel de viaţă eternă dincolo de legile lumeşti.
Magda Grădinaru : Mai există comunităţi în Albania care se ghidează astăzi după Kanun?
Ismail Kadare: Da, încă există. Aşa cum astfel de legi există în Sicilia, spre exemplu, unde Mafia profită de aceste legături străvechi şi îşi bazează puterea pe aceste mituri şi mistere.
Magda Grădinaru :Tema otomană pare a fi, în cărţile dumneavostră, un camuflaj al realităţilor contemporane pe care le trăiaţi, cele comuniste.
Ismal Kadare: Da, era foarte uşor. Imperiul Otoman a fost tot timpul foarte interesant pentru literatură, cu multitudinea de subiecte pe care le furniza, cu structura sa bazată pe naţiuni altminteri complet indiferente una faţă de cealaltă.
Magda Grădinaru: Cititorii dumneavoastră din perioada comunistă întelegeau mesajele disimulate, critica ascunsă?
Ismail Kadare: Da, bineînţeles. Spre exemplu “Firida Ruşinii”, cartea care a apărut acum la Londra, este un roman despre teroarea politică. Paralelismul era evident.
Magda Grădinaru: Era probabil la fel de evident şi pentru regim.
Ismail Kadare: Romanul a fost aproape interzis, iniţial nimeni nu voia să îmi aprobe publicarea în Albania, iar când a apărut nu s-a scris deloc despre el.
Magda Grădinaru: Apare şi acolo acelaşi motiv al expunerii victimelor, ca în “Lul Mazrik”
Ismail Kadare : Da, acelaşi motiv al terorii de stat.
Lumea comunistă îşi are originile în mediocritatea lui Marx
Magda Grădinaru: O constantă a operei dumneavoastră este denunţarea regimului lui Enver Hoxha. Era un om puternic?
Ismail Kadare: Nu, aceasta este o imagine creată pentru oamenii simpli şi naivi. Pentru mine, era un mediocru.
Magda Grădinaru: Care este explicaţia pentru felul în care oamenii mediocri ajung la putere?
Ismail Kadare: Este o enigmă a umanităţii, pentru mine. Hitler a fost un mediocru, Mussolini era ceva mai capabil, Stalin era şi el un mediocru. Despre Lenin s-a creat această legendă că ar fi fost un geniu, dar eu nu o cred absolut deloc. A scris o cărticică despre literatură, plină de prostii, dovadă a unei ignoranţe complete, de o naivitate stridentă. Nu am găsit acolo nici măcar trei fraze mai interesante. Era un om foarte crud, care îşi ascundea cruzimea prin aparenţa modestă. Chiar şi despre Karl Marx am mari dubii. Aici, în Occident, mulţi îl consideră geniu. Dar unde e geniul său? Cum poate fi un geniu, când nu este nimic nou în gândirea sa economică, nimic creator ?
Magda Grădinaru: A propus “omul nou”.
Ismail Kadare : “Noul idiot”, mai degrabă. Lumea comunistă îşi are originile în mediocritatea lui Marx. Doar “gauche”-ismul de astăzi insistă că ar fi fost un geniu, fără a ţine cont de sărăcia conceptelor acestuia. În esenţă, Marx a propus pur şi simplu inversarea ordinii lumii, astfel încât clasa muncitoare să învigă capitalismul. Dar nicăieri în toată opera sa nu există nici măcar o pagină sau un paragraf despre această lecţie fundamentală a gândirii, a civilizaţiei umane: nu trebuie niciodată exagerată folosirea urii atunci când vrei să schimbi ceva. Când îţi ocupi toată viaţa visând la răsturnarea ordinii existente, nu trebuie să uiţi că întreaga civilizaţie occidentală îşi are originile în această ură oarbă cu care grecii au distrus Troia. În acel demon, în acele tenebre. Au masacrat toţi locuitorii, au ras oraşul de pe faţa Pământului. Iar zeii i-au condamnat pe greci pentru această cruzime.
Marx nu s-a gândit deloc la acest lucru simplu, la faptul că această clasă muncitoare, atunci când va lua puterea, va fi extrem de crudă cu cei pe care îi numea burghezie, şi nu erau doar câţiva, ci mii, milioane de oameni. Intelectuali, militari, oameni de ştiinţă, artişti, bancheri, cu familiile lor, cu toţi cei apropiaţi. Şi iată că aşa a apărut comunismul, cea mai mare crimă din istoria umanităţii. Şi asta din aceast motiv, pentru că nici Marx, nici Lenin nu au scris un rând despre moderaţie. Dimpotrivă, au tot vorbit despre lupta de clasă, despre cum trebuie sa fii vigilent, să duci cruzimea până la capăt, fără milă. Practic la baza marxismului se află sloganul “să nu mai existe pic de umanitate”. Şi ce este ciudat este că nici măcar acum nu se vorbeşte despre adevărata faţă a marxismului. Se admite uneori că Marx a făcut unele erori, dar totuşi se spune că a fost un geniu.
Magda Grădinaru: Cu toate acestea, nu ştiu cum este în Albania, dar în România sunt mulţi care au nostalgia comunismului.
Ismail Kadare: Asta există peste tot, din păcate. Oamenii simpli, fără cultură, au această nostalgie.
Magda Grădinaru: Poate că de fapt o asociază cu tinereţea pierdută.
Ismail Kadare : Nu cred. Este o boală, o adevărată maladie.
Magda Grădinaru: Atunci poate că de fapt comunismul a reuşit cumva să creeze acest om nou ?
Ismail Kadare: Nu, nu concep asta. Nici acum nu înţeleg cum a fost posibil tot ce s-a întâmplat.
Magda Grădinaru : Am întâlnit în scrierile dumneavoastră un motiv pe care l-am regăsit şi la Boris Pasternak. Amestecul între bine şi rău, torţionarul care ucide, dar care este un tată iubitor în acelaşi timp.
Ismail Kadare: E tot o formă a maladiei despre care vorbeam.
Magda Grădinaru: Sau sultanul din ”Firmanul orb”, care nu a vrut să dărâme biserica Sfânta Sofia.
Ismail Kadare: Asta e o alceva, e realitatea istorică. Imperiul Otoman era un stat multinaţional, iar unele decizii au fost bine calculate. Nu toţi sultanii erau tirani nebuni.
Magda Grădinaru: Un tiran nu poate fi un om bun, în esenţă?
Ismail Kadare: Nu.
Au fost câteva perioade din an, atunci când scriam, când eram mort
Magda Grădinaru: Într-un alt roman, “Umbra”, găsim tema alegerii imposibile, între exilul unde se află libertatea sau viaţa într-o dictatură, dar alături de oamenii pe care-i iubeşti.
Ismail Kadare: Este ceva obişnuit, o contradicţie des întâlnită. Nimic ciudat.
Magda Grădinaru: Aşa a fost şi pentru dumneavoastră? Aţi avut de ales la un moment dat între a rămâne în Albania sau a veni la Paris.
Ismail Kadare: Este adevărat.
Magda Grădinaru: A fost o alegere dificilă?
Ismail Kadare: Nu, nu a fost deloc dificilă. Cu cât am continuat să scriu, cu atât am găsit raţiunea profundă a vieţii mele şi asta a fost mult mai important decât confortul cotidian şi libertatea cotidiană, exterioară. Aveam libertatea interioară de a scrie şi asta m-a făcut fericit. În timp ce lucram la cărţile mele, uitam lumea comunistă, uitam deAlbania, uitam de Moscova, de Tirana şi toate idioţeniile legate de plenare, congrese. Cred că Pasternak, Mandelştam trăiau acelaşi lucru; dacă nu, nu ar fi putut scrie în acele vremuri. Ana Ahmatova, de pildă, are o frază foarte bizară; ea era obsedată că şi-ar fi scris unele dintre poeme atunci când era moartă. Ea credea că le-a scris când era moartă: e la fel ca atunci când eu spun că am trăit în altă lume, dar ea a formulat-o într-un mod mai interesant. Au fost câteva perioade din an, atunci când scriam, când eram mort.
Magda Grădinaru: Cum se simţea protagonistul romanului dumneavoastră ”Umbra”: venind din Albania comunistă în Franţa, un mort în lumea celor vii.
Ismail Kadare: Exact.
Dictatura poate fi oricum, dar ea nu poate schimba literatura
Magda Grădinaru: Timpul în care scriaţi, spuneţi, era cu totul altul decât timpul Albaniei reale, comuniste. Atunci eraţi mult mai norocos, mai fericit decât ceilalţi, care nu aveau, iată, literatura.
Ismail Kadare: Da, cu siguranţă. O tragedie este aceea că mulţi scriitori au plecat capul şi nu au înţeles asta. A fost nefericirea lor. Literatura este foarte confortabilă pentru cei care o iubesc, dar poate fi foarte crudă pentru ceilalţi. Nu sunt de acord cu scriitorii care spun că ei ar fi putut fi mai buni, dar a fost dictatura cea care a coborât nivelul literaturii. Dictatura poate fi oricum, dar ea nu poate schimba literatura.
Magda Grădinaru: Spuneţi că a fost alegerea fiecărui scriitor în parte.
Ismail Kadare: Da, bineînţeles, alegerea şi responsabilitatea fiecăruia.
Magda Grădinaru: De unde întrebarea mea: unde e limita fricii, există un punct din care frica devine complicitate?
Ismail Kadare: Evident, şi există şi o frică falsă. Poţi crede că trăieşti într-o frică generalizată, dar de fapt e şi o frică falsă aici.
Magda Grădinaru: În România, de pildă, am auzit şi reproşuri faţă de scriitorii care au ales să plece în exil, în locul unei rezistenţe în ţară. Exista în mod autentic această alegere: să rămâi şi să scrii într-o ţară comunistă sau să pleci şi să scrii în afara ei?
Ismail Kadare: Este simplu să spui, dar nu poţi reproşa nimănui. Sunt scriitori care au ales să rămână în mijlocul dramei.
Magda Grădinaru: Poate că în exil exista posibilitatea asta, de a face cunoscută drama.
Ismail Kadare: Da, dar este altceva. Cine e obişnuit să nu denunţe nimic nu o va face indiferent unde s-ar afla.
Magda Grădinaru: Aţi plecat din Albania când dictatura comunistă era la crepuscul. De ce atunci?
Ismail Kadare: Când am părăsit Albania, am făcut un calcul foarte rece: exista o mişcare care aştepta ceva anume de la intelectuali şi ce puteam face, să fiu foarte zgomotos? Am părăsit ţara, am făcut o declaraţie publică care a fost cunoscută internaţional. Era un mare scandal, am fost proclamat ca dezertor, un trădător. Ziua în care am plecat din ţară, oamenii, la şase seara, au ascultat la Vocea Americii declaraţia mea. ”De ce nu a făcut închisoare?”, se reproşa despre mine. Era uşor să ajungi în închisoare. Dar ce spune asta? Foarte puţin. Pe când acesta a fost un gest senzaţional, am putut juca un rol. Închisoarea, în dictatura comunistă, era un lucru banal. Mii de oameni erau în închisoare. Şi nu a avut niciun rezultat.
Magda Grădinaru: Aţi mai afirmat că disidenţa, de fapt, nu era posibilă într-un regim totalitar.
Ismail Kadare: Nu este posibilă. Pentru a fi posibilă, trebuie să aibă condiţii minime de exprimare. Dacă cineva are căluş la gură din prima zi, cel mult poţi spune că a încercat să vorbească, dar a fost arestat. Dar asta era o banalitate pentru cotidianul unei dictaturi, nu era deloc senzaţional.
Magda Grădinaru: În România postcomunistă, am vorbit mult despre lipsa unei legi a lustraţiei. De ce nu am avut imediat după căderea comunismului o lege a lustraţiei?
Ismail Kadare: Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Albania.
Balcanii înşişi păcătuiesc mult din cauza rivalităţilor
Magda Grădinaru: Ţările din Balcani au multă istorie în comun. Acest termen, însă, ”Balcanii”; are un sens peiorativ în Europa vestică, care trimite la frivolitatea orientală, la superficialitatea promisiunilor. Cititorul, însă, descoperă în cărţile dumneavoastră un spaţiu cultural bogat, împărtăşindu-se din legende şi mitologie. De unde clişeele care însoţesc balcanismul?
Ismail Kadare: Este o vină comună chiar a ţărilor balcanice, a puterilor politice şi chiar a Europei. Este uşor să iei peste picior Balcanii, dar este mult mai dificil să îi ajuţi. Bineînţeles că Europa se poate apăra spunând că vina este a noastră, a ţărilor din Balcani.
Magda Grădinaru: Europa Balcanică şi cea Vestică sunt ele, totuşi, fundamental diferite?
Ismail Kadare: Nu cred asta.
Magda Grădinaru: Dumneavoastră sunteţi un scriitor balcanic şi/ sau european?
Ismail Kadare: Sunt un scriitor european. Nu mă împiedică deloc faptul că m-am născut în Albania, o ţară înapoiată din anumite puncte de vedere, să fiu, din punct de vedere literar, la nivel european. Asta nu mă împiedică, aici stă puterea literaturii, este comparabilă, indiferent de ţară.
Magda Grădinaru: Am citit un articol scris de Milan Kundera, intitulat ”Un Occident kidnappé”, în care numeşte Albania ”o mică ţară”.
Ismail Kadare: Acesta este un clişeu, o obişnuinţă de a folosi această diminutivare. Toate ţările aşa-zise mici au fost numite ”mici naţiuni”: Danemarca, Norvegia, de multe ori sunt ţări foarte bogate, dar folosim acest apelativ ”mici”. Albania a avut probleme cu vecinii săi din Balcani. De fapt, popoarele din Balcani sunt, din nefericire, geloase unul pe celălalt. Cine e mai european decât altul, de pildă; sunt invidioase pe lucruri uneori superficiale, altădată mai profunde. Totuşi, Albania este o ţară prost cunoscută, din cauza izolării de care ea însăşi poate că e vinovată. Dacă vedeţi astăzi în Albania ruinele antice, după Grecia, Albania este următoarea care o rivalizează. Dacă mergeţi la Durres, este un port în Albania, vedeţi o placă ”Aici a fost casa lui Cicero”. Sunt comori culturale în Albania, care au fost în mod bizar uitate.
Magda Grădinaru: Uitate de albanezi, de europeni?
Ismail Kadare: De toţi, uitate de toată lumea. Balcanii înşişi păcătuiesc mult din cauza rivalităţilor.
Magda Gradinaru: Se întâmplă şi în cazul României, mai ales după comunism, o rivalitate cu Bulgaria.
Ismail Kadare: Albania cu Serbia, cu Grecia. De multe ori, rivalitatea e chiar între limbi, între alfabete, pentru că avem diferite alfabete în Balcani.
Magda Grădinaru: Bun, şi România a fost mereu mândră de faptul că este o ţară latină.
Ismail Kadare: În general, alfabetul latin e de găsit şi la români şi la albanezi. Grecii au alfabetul lor, dificil de citit, ţările slave apoi, cu alfabetul chirilic. Albania are un alfabet clasic, latin.
Magda Grădinaru: Poate Europa să recupereze această cultură balcanică, atât de prezentă în cărţile dumneavoastră, înainte ca Balcanii înşişi să şi-o redescopere şi asume?
Ismail Kadare: Trebuie să înceapă şi din interior şi în paralel, cred, pentru că Balcanii, teoretic, nu au renunţat niciodată la Europa. Mai degrabă au fost obişnuinţele cotidiene, snobismul vieţii elitelor culturale europene, cu toate că Europa nu a uitat niciodată că în această peninsulă din Sud se află originile civilizaţiei europene.
Magda Grădinaru: Dar dintre toate clişeele asociate Albaniei, care vă exasperează mai tare?
Ismail Kadare: Clişee? O, sunt multe clişee. Cel legat de mărimea Albaniei, de exemplu. Diminuăm întotdeauna: spunem ”cele trei milioane de albanezi”, ”cele două milioane”, deşi sunt de fiecare dată de două ori mai mulţi. Chiar şi albanezii nu spun adevărul despre dimensiunea Albaniei. Avem acest obicei bizar. Albania are o poziţie geografică magnifică, iar alţii nu îşi ascund invidia. Pe bună dreptate puţin, pentru că Albania are un litoral mare, printre cele mai frumoase şi mai bogate din Europa, 400 de kilometri, deloc rău.
Magda Grădinaru: Nu e foarte turistic.
Ismail Kadare: Puţin cunoscut, puţin turistic. Şi mai e această tăcere care ne deserveşte.
Magda Grădinaru: Această Albanie o descrieţi şi în cărţile dumneavoastră: litoralul, munţii, comunităţile tradiţionale pe care astăzi le căutăm în Europa.
Ismail Kadare: Dincolo de asta, Albania are o istorie bogată, europeană. A fost ţara care a avut relaţii diplomatice cu Occidentul, pentru că Grecia era ocupată de Roma. Dar e bine să privim ce s-a întâmplat cu Roma şi cu Grecia: Roma a acceptat cultura greacă imediat, în vreme ce pre-albanezii, care sunt ilirii, au dus un război foarte dur cu Roma. Nu e încă explicat de istorie, de ce? Pentru un motiv foarte simplu: pentru că în epoca modernă, Albania s-a unit cu Italia pentru câţiva ani şi Mussolini a făcut o propagandă bizară, străină pentru Albania, spunând că Italia şi Albania au acum acelaşi stat, fascist. Albania a fost o ţară fascistă, dar încă nu spunem asta deschis. Avem discursul lui Mussolini: aceeaşi ţară cu două capitale, cu un rege şi un mare viitor, pentru că el desena proiectul unui viitor Imperiu Roman. S-a terminat cu fascismul, dar era prea ruşinos pentru a ne aminti, iar asta a coincis bine cu propaganda sovietică, care nu voia Europa, totul era contra Europei. Comunismul albanez a amestecat, a mixat Europa şi fascismul, de o manieră perfidă. Aşa cum a fost şi chestiunea foarte delicată a Kosovo: în vreme ce Albania era fascistă, Kosovo era împreună cu Albania. Dar apoi a fost amestecat totul cu fascismul, cu amintirile urâte. Nu e clar încă: chiar şi elevii din şcoală, dacă le spuneţi că Albania a fost fascistă, strâmbă din nas. Problema numărul unu a Albaniei e că fascismul a fost astfel amestecat cu europenismul, iar în comunism albanezii au fost contra Europei, pentru că erau pro-sovietici, apoi, paradoxal, au devenit inamicul numărul unu al Uniunii Sovietice. Asta a produs bulversări. Au fost interzise cântecele ruseşti, drapelul sovietic, amintirile sovietice, limba rusă. S-a întâmplat ceva neaşteptat, iar acum Albania este într-o libertate totală, dar are probleme interne. Chiar acum, când vorbim, este o luptă politică fără milă între Partidul Verzilor, care, pe de o parte, clamează că este pentru Europa, iar ceilalţi sunt anti-Europa, în vreme ce ceilalţi spun acelaşi lucru. Toată lumea este pro-Europa şi spune despre celălalt că este anti-european. Elitele politice albaneze nu sunt un bun exemplu.
Magda Grădinaru: Bun, dar ce spuneţi despre elitele politice ale lumii? În Statele Unite ale Americii, de pildă.
Ismail Kadare: De acord, dar este dificil de judecat. La noi, fiecare actor politic îl acuză pe celălalt că este contra Europei şi contra Statelor Unite şi fiecare e foarte mândru că e apropiat de acestea.
Magda Grădinaru: Un pic paradoxal, nu-i aşa, că ţările balcanice sunt mândre de Uniunea Europeană, în vreme ce Marea Britanie a ales să iasă din Uniune.
Ismail Kadare: Da, da, e un mare paradox că aceste ţări balcanice sunt astăzi mai europene. Exact, un lucru pozitiv care se întâmplă puţin ilogic: suntem într-o poziţie pozitivă pentru Europa. Dar se mai întâmplă ceva cu ţările din Balcani: fiecare iubeşte Europa pentru propriul său interes, dar marea plăcere a fiecăreia este ca vecinul să nu fie acceptat în Uniunea Europeană. Asta e bizar şi e prostia balcanică, pentru că există un interes comun: toţi să intre în Uniunea Europeană. Din nefericire, amintirile trecutului nu le lasă în pace.
Comunismul, de fapt în general dictaturile sunt contra cafenelelor
Magda Grădinaru: Ismail Kadare, avem acest dialog la Paris, unde tocmai v-a apărut un nou volum, ” Matinées au Café Rostand”, netradus încă în limba română. Am avut vreme să o citesc şi am văzut în această carte o odă adusă ”civilizaţiei cafenelelor”. Cafeaua aici nu este o simplă băutură, ci un spaţiu cultural. Şi iată o întrebare pentru finalul dialogului nostru. Ce rol are cafeneaua pentru cultura Europei ?
Ismail Kadare: Eu am găsit mereu foarte importantă, chiar exagerând puţin, cafeneaua. Comunismul, de fapt în general dictaturile sunt contra cafenelelor. Fireşte, ele nu spun niciodată asta. Când am fost la Moscova, singura mare deziluzie, pentru că am iubit viaţa moscovită, a fost lipsa cafenelelor. Erau foarte, foarte puţine. Eram la Institutul Gorki, în centrul Moscovei, unde era o cafenea, dar Moscova, care era un oraş universitar, suferea de această lipsă a cafenelelor. Tradiţia sovietică nu iubea cafeneaua, o considera periculoasă. La noi, în Albania, cafeneaua era aproape interzisă. Dacă nu o putea interzice, trebuia să îi schimbe numele. Nu se mai numea cafenea.
Magda Grădinaru: V-aţi scris multe pagini în această cafenea, Rostand. Acum, cu această carte chiar despre cafenea, aţi făcut-o celebră, de rivalizat cu Cafe de Flore şi Les Deux Magots, locuri unde îi găseai odinioară pe Sartre, pe Cioran.
Ismail Kadare: Da, după ce am publicat cartea, am schimbat cafeneaua, pentru că nu mai puteam scrie, veneau oamenii să mă vadă.
Magda Grădinaru: Aşadar, să nu vă căutăm în cafeneaua Rostand. Ismail Kadare, vă mulţumesc pentru acest dialog.
Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură ”Maxim Gorki” din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, ”Inspiraţii juvenile”, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, ”Visări”. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul ”Generalul armatei moarte”, care-i aduce recunoaşterea internaţională.
În anii următori publică romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: ”Cetatea” (1970), ”Mesagerii ploii” (1970; Humanitas Fiction, 2010), ”Cronică în piatră. Vremea nebuniei” (1971; Humanitas Fiction, 2012), ”O capitală în noiembrie” (1974), ”Amurgul zeilor stepei” (1976; Humanitas Fiction, 2009), ”Iarna marii însingurări” (1977), ”Aprilie spulberat” (1978), ”Podul cu trei arce” (1978; Humanitas Fiction, 2015), ”Firida Ruşinii” (1978; Humanitas Fiction, 2016), ”Palatul Viselor” (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, ”Concert la sfârşitul toamnei” (1988).
În 1990, Ismail Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris, perioadă în care îi apar romanele: ”Piramida” (1991), ”Umbra” (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), ”Spiritus” (1996; Humanitas Fiction, 2012), ”Florile îngheţate din martie” (2000).
În 2001, Kadare se întoarce în Albania. A continuat să scrie romane care se bucură de succes: ”Fiica lui Agamemnon” (2003), ”Succesorul” (2003), ”Vremea nebuniei” (2005; Humanitas Fiction, 2012), ”Accidentul” (2008; Humanitas Fiction, 2011), ”Cina blestemată” (2009; Humanitas Fiction, 2013), ”Păpuşa” (2015). Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document ”Moartea care ne-a unit” (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie.
Volumul ”Firmanul orb” este ultimul volum apărut în limba română, la Editura Humanitas Fiction şi conţine cinci dintre cele mai importante nuvele istorice ale sale.
A fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), premiul Man Booker International Prize (2005) şi Jerusalem Prize (2015). În 1 ianuarie 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
