Căpitanul naţionalei de handbal feminin, Valentina Neli Elisei Ardean, aleasă în decembrie 2015 pentru a doua oară cea mai bună extremă stânga din lume, povesteşte pentru News.ro despre cariera sa, dar şi despre viaţa personală. Ea spune că nu îi place să cedeze, "oricât ar fi scorul", şi că nu contează cine este căpitan, ci doar ca echipa să fie unită, pentru că doar aşa poate câştiga.
La cei 33 de ani, Alice, cum o ştie toată lumea, are deja o carieră de succes, dar nici nu pomeneşte despre o eventuală retragere. Nici nu are de ce. În decembrie 2015, la Campionatul Mondial din Danemarca, a fost desemnată cea mai bună extremă stânga a competiţiei, fiind aleasă în All Star Team, la zece ani distanţă de la prima distincţie de acest fel (CM din 2005). Cu echipa României a cucerit acum două luni medalia de bronz mondială (a doua din palmares, la care se adaugă bronzul european în 2010 şi aurul mondial la tineret în 2000) şi este căpitanul reprezentativei, dar şi al echipei de club, HCM Baia Mare.
Joacă handbal cu o plăcere aparte şi este convinsă că adevărata reuşită aparţine întregii echipe: ”În handbal, o echipă poate fără o jucătoare, dar o jucătoare fără echipă, niciodată”.
10 iunie Perspectivele macroeconomice şi fiscale ale României
Poate părea ciudat la realizările din cariera sa, dar Alice a jucat o singură dată în străinătate, la ZRK Knjaz Milos (Serbia), după ce cucerise primul trofeu major - Challenge Cup, cu Remin Deva, în 2002.
Anii de juniorat i-a petrecut la LPS Focşani, oraşul în care s-a născut, şi de unde antrenorul naţionalei de cadete, ”domnul Şerban”, a convins-o să se transfere la nivel de senioare la echipa de club pe care o pregătea, Remin Deva.
”Era în anul 2000, aveam 18 ani şi era primul meu contact cu handbalul de senioare. Mi-a plăcut mult, pentru că este o mare diferenţă de la junioare la senioare. Am învăţat foarte multe atunci de la jucătoarele din echipa Remin şi le mulţumesc. A fost o experienţă plăcută, iar în sezonul următor, cu domnul antrenor Bădulescu, ne-am luptat la trofeul Challenge Cup pe care l-am câştigat. Eu nu jucam mult atunci, eram pe inter stânga şi prindeam cam 10-15 minute pe meci, dar a fost ceva minunat”, povesteşte Alice.
Din 2004, s-a transferat în Serbia, dar cu un an în urmă şi-a făcut debutul în naţionala de senioare, după ce trecuse prin reprezentativele la nivel de junioare şi tineret.
”În Serbia m-am simţit foarte bine, am jucat acolo doi ani şi a fost primul meu contact cu Cupa EHF şi grupele Ligii Campionilor. Au fost momente extraordinare şi am apreciat felul în care colegele de echipă, dar şi oamenii de acolo au fost deschişi să mă înveţe. Pe lângă ce am învăţat în handbal, a mai fost ceva important: spiritul de luptă sârbesc. Am învăţat să nu cedez niciodată, orice s-ar întâmpla, să cred în forţa echipei şi în forţele proprii pentru a ajuta echipa. Toate acestea le respect şi acum”, rememorează căpitanul naţionalei tricolore.
Începând din 2006, pentru Alice a urmat perioada Oltchim Râmnicu Vâlcea, unde se construise ”o echipă de vis” care în următorii ani a cucerit şapte titluri naţionale consecutive (2007-2013), două Cupe ale României (2007, 2011), Supercupa României (2007), a jucat finala Ligii Campionilor (2010), dar a şi câştigat Cupa EHF şi Trofeul Campionilor, ambele în 2007. În paralel, între 2010 şi 2012, Valentina Elisei Ardean a fost şi căpitanul echipei naţionale.
”A fost o perioadă foarte frumoasă, nici acum nu am prea multe cuvinte să descriu din cauza emoţiilor. Doar cuvinte de laudă pot spune. Am trăit atâtea meciuri minunate, am avut rezultate excelente, iar felul în care eram încurajate de fani nu-l voi uita niciodată. Nu aş putea spune de un moment anume ca fiind cel mai fericit din acea perioadă. Pentru mine cele mai emoţionante momente, chiar şi acum, sunt cele în care primim medaliile, indiferent că e vorba de campionat, Cupa României sau cupe europene. Atunci uit de toate necazurile, accidentările, probleme, oboseală sau momente triste”, povesteşte fosta extremă stânga a multiplei campioane Oltchim.
În cei şase ani petrecuţi la Râmnicu Vâlcea, Alice a avut parte şi de o accidentare gravă, fractură de stres la tibia stângă, iar la acea vreme se spunea că ”dacă îşi va reveni nu va mai fi niciodată la aceeaşi valoare”.
”Da, îmi amintesc ce spunea lumea, nu a fost uşor. S-a întâmplat în 2007, eram la echipa naţională, la un meci cu Belarus, am simţit dureri foarte mari la tibia stângă, adică la piciorul de bătaie. Aveam, de fapt, vreo şase fracturi de stres, dar una era cea mai adâncă şi a trebuit să fac pauză. Fracturile de stres sunt ca şi cum ai fi lovit cu toporul pe tibie, cu dureri insuportabile. Am stat vreo 6-7 luni şi degeaba am încercat să mai intru pe teren, nu făceam faţă. Am tras de mine, am fost cât am putut de pozitivă şi nu am luat în seamă ce spunea lumea, am avut încredere şi, treptat, mi-am revenit. A contat mult că am avut lângă mine familia, prietenii, dar şi suportul clubului Oltchim”, spune Alice.
Încheierea contractului cu Oltchim, în 2012, a coincis cu un moment fericit în viaţa handbalistei.
”Am rămas însărcinată şi am decis să fac un an de pauză. Am mers cu soţul meu la Deva, unde aveam casa, şi am aşteptat venirea pe lume a lui Robert, care acum are trei ani şi o lună şi e bucuria familiei noastre. În perioada sarcinii am făcut doar plimbări, nu efort, eram ruptă cumva de handbal. Mergeam doar la meciuri la Deva, dar şi la Oltchim să le revăd pe fete, mai ales că acolo era încă Paula Ungureanu, cu care avem o relaţie specială.
La trei luni după naşterea lui Robert am decis să revin în handbal, am reluat pregătirea fizică, alergările, am stat destul de bine cu condiţia fizică, dar în sală a fost mai greu. Am jucat la Cetate Deva până în ianuarie 2014, când m-am transferat la HCM Baia Mare, unde joc şi acum”, povesteşte handbalista.
Despre decizia de a se transfera la Baia Mare, Alice spune că ”este şi acum o mare bucurie”: ”Am avut deja multe realizări împreună aici, la Baia Mare, şi sunt convinsă că vor continua. Este o exprienţă plăcută, cu public cunoscător, care ne susţine orice ar fi, iar asta contează enorm”.
Şi la HCM Baia Mare este căpitanul echipei şi, chiar dacă dinafară pare o funcţie cu responsabilităţi speciale, Valentina Elisei Ardean spune că nu percepe aşa lucrurile.
”Nu contează cine e căpitan, contează doar ca noi să fim unite, ca o echipă, pentru că doar aşa putem câştiga. Nu contează nici cine dă goluri, nici câte, ci echipa şi felul său de a lupta împreună, pentru că repet: o echipă poate fără o jucătoare, dar o jucătoare fără echipă, niciodată. De aceea un singur cuvânt contează: echipa”, explică Alice.
Ea spune că felul în care ”trage” de fete şi le încurajează la un time-out, indiferent că e la echipa de club sau la echipa naţională, nu ţine de faptul că e căpitan: ”Nu-mi place să cedez, oricât ar fi scorul. Încerc să le dau şi fetelor din energia mea, încerc să le transmit ce încurajări simt că am şi eu nevoie uneori, când am căderi şi dacă văd o colegă care ne motivează îmi revin rapid şi lupt până la capăt. Totul ţine de a da energie pozitivă, încurajare, atunci când e nevoie, atunci când ai câteva secunde pentru a face ceva constructiv”.
La cei 33 de ani, Alice a fost recompensată cu trei titluri de cea mai bună extremă stânga la competiţii majore cu echipa naţională: două Campionate Mondiale (2005, 2015) şi Campionatul European (2008).
”Nu m-am gândit niciodată, în niciun moment nu mă aşteptam la distincţii speciale. Aş minţi să spun că nu mă bucur, dar orice premiu individual parcă este mai dulce când echipa întreagă obţine un rezultat bun. Nu ştiu dacă sunt singura din lume care a obţinut titlul de cea mai bună extremă stânga la interval de 10 ani, am văzut că s-a vorbit despre asta, dar aceste premii individuale m-au onorat şi demonstrează că nu contează ce vârstă ai în buletin. Ci să crezi în tine, să-ţi demonstrezi ţie, nu altcuiva, şi să lupţi pentru echipă, pentru că un rezultat este al tuturor. Mă simt excelent la vârsta mea şi îmi doresc să lupt la fel pentru România”, spune căpitanul reprezentativei.
Ani de zile a jucat pe postul de extremă stânga la echipa naţională şi, în paralel, pe cel de inter stânga la echipele de club. Care îi place mai mult?
”Totul ţine de cum văd antrenorii, unde pot fi mai utilă, de apărarea adversă, de mulţi alţi factori. Dar eu, personal, am preferat întotdeauna linia de 9 metri, inter stânga. Mă simt foarte bine şi ca extremă, dar e un post unde nu ai aceeaşi libertate de mişcare, iar uneori din dorinţa de a face prea mult, dai în partea cealaltă”, povesteşte Alice.
Nu ştie ce detentă are, iar despre faptul că pare a pluti ”la nesfârşit” atunci când se înalţă spune că o ajută să găsească traiectoria perfectă spre poarta adversă. ”Niciodată nu am ştiut ce detentă am, dar când am o poziţie bună de aruncare, am priză bună la minge, apuc să-mi fac paşii din elan aşa cum trebuie, simt acea plutire, parcă se opreşte timpul şi aştept greşeala de poziţionare a portarului. Îl las să facă greşeala şi arunc unde aleg în acel moment. Dacă portarul e poziţionat bine, prefer aruncarea puternică, pe viteză. De pe extremă îmi place golul cu depăşirea adversarului şi plonjon, pentru că îmi place lupta, contactul fizic. Iar dacă nu dau gol, tot e o şansă mare să scot şapte metri”, explică handbalista specializată pe cele două posturi.
Valentina? Neli? Alice? Plus două nume de familie. Care e povestea?
”Valentina şi Neli, prenumele oficiale, mi-au fost puse de cei care urmau să-mi fie naşi de botez, dar nu au mai fost ei, nu ştiu de ce. Astfel că numele au rămas, au fost trecute în certificatul de naştere, dar cei care m-au botezat au ales şi Alice pentru mine, chiar dacă numele nu a fost trecut în acte. Elisei e numele de familie, de fată, iar Ardean e numele după soţul meu. Toată lumea îmi spune Alice de când eram copil. La şcoală păţeam că dacă eram strigată Valentina, nu reacţionam, doar la numele de familie Elisei”, se amuză handbalista.
Discuţia redevine serioasă când se ajunge la medalia de bronz obţinută cu echipa României la CM din 2015, avându-l antrenor pe suedezul Tomas Ryde (primul tehnician străin din istoria reprezentativei), dar şi la ce urmează: meciuri în preliminariile CE din 2016, cu multipla campioană Norvegia, respectiv turneul preolimpic, ambele programate în luna martie.
”Fiecare antrenor are stilul lui, cu plusuri şi minusuri, iar eu în toţi aceşti ani de handbal am încercat să iau tot ce a fost cu plus la fiecare antrenor cu care am lucrat. Nu vreau să fac comparaţii, pentru că nu se face aşa ceva, iar fiecare m-a învăţat ceva şi m-a ajutat să devin cine sunt astăzi. Dar pot spune în ce priveşte plusurile lui Tomas Ryde că, din punctul meu de vedere, este vorba despre gândirea pozitivă, deschiderea spre noi şi spre a învăţa, ascultare şi comunicare”, este de părere Alice.
Ea consideră că la meciurile importante care urmează în calendarul naţionalei, cu campioana mondială en-titre, Norvegia (9 martie, la Cluj-Napoca, şi 13 martie, la Stavanger), şi cu Danemarca, Muntenegru şi Uruguay (18-20 martie, la Aarhus), iubitorii handbalului vor avea aşteptări mari, tocmai pentru că România a cucerit medalia de bronz la CM din decembrie.
”Lumea va avea aşteptări foarte mari după medalia mondială de bronz. Noi suntem conştiente că fiecare meci e foarte important, iar visul nostru este calificarea la Olimpiadă. Ne vom pregăti în aşa fel încât la turneul preolimpic din Danemarca să fim în formă maximă şi vom lupta până la capăt. Acum, sigur că dacă jucam acasă, cum erau discuţii în timpul Mondialelor, aveam mult mai mulţi fani în tribune, mai multe emoţii, presiune mai mare, dar sunt convinsă că şi în Danemarca fanii tricolori vor veni şi ne vor fi alături. Le mulţumesc pentru fiecare încurajare de până acum şi pentru cele care vor urma, contează enorm pentru noi. Iar la finalul turneului, sper să dansăm samba de bucurie. Împreună”, a încheiat căpitanul naţionalei de handbal feminin.
Va împlini 34 de ani în 5 iunie, are mii de meciuri jucate în Liga Naţională, Cupa României, cupe europene, trofee câştigate cu echipele de club şi echipa naţională. Dar nu renunţă. Familia, prietenii, fanii, emoţiile de la intonarea imnului, lacrimile de bucurie la primirea unei medalii sau privirea aceea de luptă fac şi ele parte din tot ce înseamnă Alice.
”Nu, nu sunt Alice căpitanul, ci Alice handbalista care luptă pentru România”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
