România se numără printre ţările europene cu cea mai mare proporţie a diagnosticelor HIV realizate tardiv, peste 60% dintre cazuri fiind identificate într-un stadiu avansat al infecţiei. Problema diagnosticului întârziat a fost unul dintre principalele semnale de alarmă formulate în cadrul unei dezbateri europene privind capacitatea Europei de a atinge obiectivul de a pune capăt epidemiei de HIV/SIDA ca ameninţare de sănătate publică până în 2030.
La nivelul Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European sunt raportate anual aproximativ 24.000-25.000 de diagnostice de infecţie HIV, iar numărul acestora nu mai scade, ca în perioada anterioară. În prezent, aproape 800.000 de persoane trăiesc cu HIV în regiune.
Cele mai recente date Centrului European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC) arată că, în 2024, 48% dintre diagnosticele HIV din statele membre ale UE au fost tardive.
ECDC defineşte “diagnostic HIV tardiv” ca fiind diagnosticarea unei persoane cu CD4 <350 celule/mm³, excluzând copiii sub 15 ani şi persoanele cunoscute anterior ca HIV pozitive.
Potrivit datelor ECDC pentru 2024, România avea a patra cea mai ridicată proporţie a diagnosticelor HIV tardive, după Croaţia, Suedia şi Bulgaria.
Subiectul a fost discutat pe 10 septembrie, în cadrul evenimentului Euractiv “Ending HIV in Europe - Are we moving fast enough to achieve the 2030 targets?”, la care au participat eurodeputaţii Marc Angel şi Kristian Vigenin, Mary Horgan, Chief Medical Officer al Departamentului de Sănătate din Irlanda, Nicoletta Policek, co-preşedinte al HIV Prevention Alliance, şi Giedrius Likatavicius, specialist implicat în răspunsul la HIV în Lituania. Evenimentul a fost susţinut de Gilead.
România şi Bulgaria, peste 60% diagnostice tardive
Situaţia din România a fost adusă în atenţie de eurodeputatul Kristian Vigenin, membru al Comisiei SANT, pentru sănătate publică.
Potrivit acestuia, diagnosticul tardiv reprezintă una dintre principalele probleme care împiedică atingerea obiectivelor europene.
Diagnosticul tardiv înseamnă identificarea infecţiei după ce sistemul imunitar a fost deja afectat semnificativ. Consecinţele sunt importante atât pentru pacient, cât şi pentru sistemul sanitar: creşte riscul infecţiilor oportuniste şi al unor forme de cancer, tratamentul devine mai complex, iar probabilitatea ca virusul să fi fost transmis înainte ca persoana să îşi cunoască statutul HIV este mai mare.
Una dintre ideile repetate de participanţi a fost necesitatea normalizării testării. Astfel, testarea HIV nu ar trebui asociată automat unei anumite categorii sociale sau unui anumit comportament, au susţinut experţii. Această asociere contribuie tocmai la stigmatizarea care îi determină pe unii oameni să evite testarea.
Vigenin a relatat inclusiv o experienţă personală: în timpul unor analize medicale de rutină a solicitat efectuarea unui test HIV, iar medicul l-ar fi sfătuit să nu îl facă, invocând eventualele consecinţe în cazul unui rezultat pozitiv şi al divulgării informaţiei.
Exemplul a fost folosit pentru a arăta că barierele nu există numai la nivelul populaţiei, ci pot apărea inclusiv în interiorul sistemului medical.
Printre soluţiile discutate s-au aflat extinderea autotestării, testarea în comunitate, accesul mai simplu la testare şi includerea mai frecventă a testului HIV în evaluările medicale uzuale.
Nicoletta Policek a formulat problema dintr-o altă perspectivă: persoanele nu sunt neapărat “greu de atins”, serviciile medicale fiind uneori cele greu de accesat. În această logică, sistemul trebuie să ducă testarea mai aproape de populaţie, nu să aştepte ca persoanele vulnerabile să ajungă singure la serviciile specializate.
Prevenţia, de la prezervativ şi testare la PrEP
Europa dispune în prezent de instrumente pe care nu le avea în primele decenii ale epidemiei HIV. Pe lângă utilizarea prezervativului şi testarea regulată, profilaxia pre-expunere, PrEP, permite prevenirea infecţiei la persoanele cu risc crescut. Tratamentul antiretroviral modern permite, la rândul său, controlul eficient al infecţiei şi obţinerea supresiei virale.
Problema ridicată în dezbatere nu mai este exclusiv existenţa acestor instrumente, ci accesul inegal la ele.
Disponibilitatea PrEP diferă substanţial între statele europene, iar accesul anumitor categorii de populaţie rămâne redus. În acelaşi timp, participanţii au avertizat asupra riscului ca prevenţia HIV să fie concentrată exclusiv asupra unor grupuri considerate tradiţional la risc.
Datele europene, publicate de ECDC, arată o pondere importantă şi în creştere a transmiterii heterosexuale. În 2024, aproape 46% dintre diagnosticele HIV raportate în UE/SEE cu cale de transmitere cunoscută au fost atribuite contactului heterosexual, în timp ce 48% au fost asociate contactelor sexuale între bărbaţi.
Mesajul specialiştilor este că prevenţia trebuie să rămână direcţionată acolo unde riscul este mai mare, fără a crea însă impresia că HIV priveşte exclusiv anumite comunităţi.
Stigmatizarea ca problemă de sănătate publică
O parte consistentă a dezbaterii a fost dedicată stigmatizării. Aceasta nu a fost prezentată numai ca o problemă socială sau de discriminare, ci ca un factor care influenţează direct rezultatele medicale. Teama de judecată poate amâna testarea, diagnosticul şi accesul la tratament.
Policek a propus ca un viitor plan european privind HIV să includă explicit un pilon “zero stigma”, cu indicatori care să măsoare experienţele persoanelor care trăiesc cu HIV.
Un alt mesaj a vizat implicarea organizaţiilor comunitare. Acestea ar trebui să participe la conceperea programelor de prevenţie şi testare încă din etapa iniţială, nu să fie consultate după ce politicile au fost deja stabilite.
Experienţa unor ţări precum Irlanda a fost invocată pentru extinderea accesului la PrEP şi PEP, distribuirea gratuită a prezervativelor prin mai multe canale, dezvoltarea testării la domiciliu şi creşterea accesului la servicii clinice.
Participanţii au insistat şi asupra argumentului economic. Un diagnostic precoce şi prevenirea unei infecţii evită costuri medicale care se pot întinde pe zeci de ani. Diagnosticul tardiv poate însemna spitalizări, tratamentul infecţiilor oportuniste şi al altor complicaţii şi o povară suplimentară pentru sistemul sanitar.
Din această perspectivă, finanţarea programelor HIV nu ar trebui privită exclusiv drept o cheltuială destinată unei anumite patologii, ci ca o investiţie în prevenţie.
Discuţia ar trebui extinsă dincolo de ministerele sănătăţii, a susţinut Marc Angel. O populaţie mai sănătoasă are implicaţii pentru piaţa muncii, productivitate şi cheltuielile sociale, iar politicile privind HIV se intersectează cu educaţia, protecţia socială, migraţia şi combaterea discriminării.
Obiectivul internaţional rămâne atingerea ţintelor 95-95-95: 95% dintre persoanele care trăiesc cu HIV să îşi cunoască statutul, 95% dintre persoanele diagnosticate să primească tratament şi 95% dintre cele tratate să atingă supresia virală.
Totuşi, în discuţia europeană apare tot mai frecvent şi ideea unui al patrulea obiectiv, centrat pe prevenţie.
Medikatv.ro
