Pantofi acoperiţi de cenuşă şi un preşedinte în criză. Momentul atentatelor de la 11 septembrie, rememorat de un jurnalist Reuters după 25 de ani

Jurnalistul Steve Holland de la agenţia Reuters scrie, într-o relatare la persoana I, cum a trăit atentatele de la 11 septembrie 2001, care au schimbat faţa Americii şi a lumii, în condiţiile în care în ziua respectivă îl însoţea pe proaspătul preşedinte George W. Bush. Iată relatarea:

Preşedintele George W. Bush alerga pe un teren de golf din Florida înainte de răsărit când l-am văzut pentru prima dată în data de 11 septembrie 2001. Fiind unul dintre cei doi corespondenţi Reuters care îl însoţeau pe Bush în acea zi, acopeream ceea ce se preconiza a fi un eveniment de rutină cu elevii, menit să promoveze politicile sale în domeniul educaţiei. Era preşedinte al Statelor Unite de mai puţin de opt luni.

În câteva ore, Bush, care nu trecuse încă printr-o mare provocare, se confrunta cu cel mai grav atac de pe teritoriul american de la Pearl Harbor în 1941.

Tragedia s-a desfăşurat în timp ce Bush vizita Şcoala Primară Emma E. Booker din Sarasota, Florida. În timp ce preşedintele se întâlnea cu personalul şi elevii, eu mă aflam într-un centru de presă din apropiere, amenajat pentru reporteri. Am urmărit o transmisiune televizată în direct care arăta fumul care se ridica dintr-unul dintre turnurile gemene ale World Trade Center din New York. Acesta fusese lovită de un avion, în ceea ce am presupus iniţial că era un accident. Apoi, în timp ce priveam, un al doilea avion s-a izbit.

Bush se afla în şcoală, citind copiilor. Camerele de filmat au surprins expresia şocată de pe chipul său în momentul în care un consilier de la Casa Albă a intrat în clasă şi i-a şoptit despre al doilea avion, spunându-i: „America este atacată”.

Până la sfârşitul săptămânii, Bush urma să manifeste o gamă largă de emoţii pe măsură ce se confrunta cu evenimentele care au marcat un punct de cotitură în preşedinţia sa şi în viaţa americană -  groază şi furie faţă de atacuri, durere şi lacrimi pentru victime, precum şi promisiuni hotărâte de a-i face pe cei răspunzători să plătească.

Fostul preşedinte, acum în vârstă de 80 de ani, intenţionează să participe vineri la o ceremonie organizată pentru a marca cei 25 de ani care au trecut de la atacurile de la Ground Zero din New York. Miercuri seara, el şi-a împărtăşi reflecţiile cu privire la această comemorare la biblioteca sa prezidenţială din Dallas, unde au fost expuse 16 lucrări de artă pe care le-a pictat, reflectând curajul şi sacrificiul din acea zi.

„ A devenit evident că lumea se schimbase”, avea să declare Bush mai târziu în emisiunea „60 Minutes II” a postului CBS.

Bush şi-a petrecut restul mandatului prezidenţial acţionând pentru a preveni un alt atac de acest tip. Deturnările de avioane au scos la iveală vulnerabilităţi de securitate, determinând intensificarea măsurilor de siguranţă în aeroporturi şi clădiri publice. Administraţia sa a fost criticată pentru tacticile dure de interogare folosite asupra unor suspecţi militanţi islamişti, iar invazia sa din Irak din 2003 a fost considerată de mulţi o greşeală costisitoare.

AGITAŢIE PENTRU PROTECŢIA PREŞEDINTELUI

Un sfert de secol mai târziu, amintirile rămân vii.

Imediat după atacurile cu avioane deturnate, s-a produs o agitaţie pentru protejarea preşedintelui. În timp ce Bush era dus în grabă la Air Force One pentru a părăsi Florida, amploarea crizei devenea tot mai clară.

Turnurile World Trade Center s-au prăbuşit, ducând la moartea a aproximativ 3.000 de persoane. Un al treilea avion s-a izbit de Pentagon, ucigând 64 de persoane aflate în avion şi 125 în clădire. Un al patrulea avion s-a prăbuşit într-un câmp din Shanksville, Pennsylvania, după ce pasagerii au opus rezistenţă teroriştilor, iar toate cele 44 de persoane aflate la bord au murit.

Panica a cuprins Washingtonul. Norii de fum de la Pentagon au stârnit temeri privind posibile bombe plasate în maşini. Casa Albă a fost evacuată, iar Secret Service le-a spus angajatelor să-şi scoată pantofii cu toc şi să fugă.

Bush şi-a petrecut ziua zburând de-a lungul ţării cu Air Force One, mai întâi la Baza Aeriană Barksdale din Louisiana şi apoi la Baza Aeriană Offutt din Nebraska. Ulterior, el a insistat pentru îmbunătăţirea echipamentelor de comunicaţii de pe Air Force One, după ce a întâmpinat dificultăţi în a păstra legătura cu Casa Albă în timp ce zbura prin ţară.

În Nebraska, a intrat într-un buncăr subteran pentru a ţine o şedinţă de informare prin teleconferinţă cu principalii consilieri în materie de securitate naţională şi cu vicepreşedintele Dick Cheney.

Dornic să se întoarcă la Washington, Bush a ajuns înapoi la Casa Albă târziu în acea după-amiază. În acea seară, a ţinut un discurs în Biroul Oval.

„Imaginile cu avioane care se izbesc de clădiri, cu incendii şi cu structuri uriaşe care se prăbuşesc ne-au umplut de neîncredere, de o tristeţe teribilă şi de o furie tăcută şi neclintită”, a spus Bush.

PANTOFII PRĂFUIŢI DIN PUNGĂ

Între timp, alături de o mare parte din corpul de presă de la Casa Albă, eram încă blocat în Florida, neputând zbura nicăieri, întrucât toate zborurile fuseseră suspendate. În calitate de preşedinte al Asociaţiei Corespondenţilor de la Casa Albă la acea vreme, am contribuit la eforturile de a ne asigura întoarcerea acasă şi, în cele din urmă, am luat un autobuz închiriat pentru a ne întoarce în capitală.

După un drum de 14 ore, prima imagine pe care am avut-o despre Washington a fost rana fumegândă de la Pentagon.

Pe 14 septembrie, am călătorit împreună cu Bush la Ground Zero. Turnurile încă ardeau, mirosul simţindu-se de la mile distanţă. În timp ce Bush se plimba prin zona devastată alături de primarul de atunci, Rudy Giuliani, existau temeri că unele clădiri din jur erau şubrezite până la punctul de a se prăbuşi.

Un strat gros de cenuşă acoperea totul: trotuarele, străzile şi umerii pompierilor epuizaţi.

Stând pe rămăşiţele unei maşini de pompieri, Bush le-a spus echipajelor de urgenţă că Statele Unite se află acum în război cu militanţii islamişti.

„Vă aud! Vă aud! Restul lumii vă aude! Iar cei care au dărâmat aceste clădiri ne vor auzi pe toţi în curând!”, a promis el printr-un megafon.

Pantofii pe care i-am purtat în acea zi erau acoperiţi de cenuşă şi funingine. Când m-am întors acasă, i-am pus într-o pungă de plastic şi i-am depozitat într-un dulap.

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, încă se află acolo. Prea distruşi ca să-i mai port, prea dragi ca să-i arunc.