La 25 de ani de la 11 septembrie, americanii încă trăiesc cu moştenirea acestui eveniment

Aproape 3.000 de persoane, între care cinci români, au murit în atacurile de la 11 septembrie 2001 din New York, de la Pentagon şi din Pennsylvania, cele mai sângeroase din istoria Statelor Unite. La 25 de ani de atunci, peste 150.000 de membri ai echipelor de intervenţie şi supravieţuitori se confruntă cu probleme de sănătate de lungă durată. Pe de altă parte, 58 de copii ai pompierilor căzuţi la datorie s-au alăturat departamentului. În plus, evenimentele din 11 septembrie au declanşat o reformă la nivel federal, dar şi războaie în Irak şi Afganistan. Sunt câteva aspecte a ceea ce înseamnă „moştenirea” 9/11.

Scott Larsen avea 4 ani când tatăl său, pompierul din New York după care a fost numit, a murit în urma prăbuşirii turnurilor gemene World Trade Center, pe 11 septembrie 2001. Tatăl său, care avea atunci 35 de ani, fusese recent detaşat temporar în Lower Manhattan de la secţia sa obişnuită din Woodside, în cartierul Queens. Când cele două avioane deturnate de militanţii islamişti ai al-Qaida s-au izbit de Turnurile Gemene, el a fost unul dintre cei 343 de membri ai Departamentului de Pompieri al oraşului New York (FDNY) care au murit în atacul de acum 25 de ani, relatează Reuters.

Cele două avioane, precum şi un al treilea care s-a prăbuşit peste Pentagon şi un al patrulea care s-a prăbuşit în Pennsylvania, au ucis aproximativ 3.000 de persoane într-un atac fără precedent care a lăsat în urmă zeci de mii de soţi, părinţi şi copii îndureraţi şi a şocat întreaga lume.

Evenimentele din 11 septembrie, petrecute la începutul primului mandat al preşedintelui George W. Bush, au remodelat profund politica de securitate naţională a SUA şi au dus la războaie care au durat zeci de ani, în care au murit peste 900.000 de persoane, în principal în Irak şi Afganistan.

De asemenea, acestea au schimbat cursul vieţilor individuale, inspirându-i pe unii copii ai victimelor să calce pe urmele părinţilor lor în serviciile de urgenţă, îndreptându-i pe alţii către cariere militare, medicale sau în serviciul public şi lăsând supravieţuitorii, personalul de intervenţie şi milioane de americani să se confrunte încă cu urmările acelei zile.

Reuters prezintă poveştile a trei dintre ei.

„AMINTIREA LUI ÎMI VINE ÎN MINTE ÎN FIECARE ZI”

Larsen a urmat paşii tatălui său. S-a alăturat Corpului de Pompieri al oraşului New York, solicitând şi obţinând o repartizare la aceeaşi staţie de pompieri din Woodside unde lucrase tatăl său.

„Era ceva în mine. Pur şi simplu mi-am dorit întotdeauna să vin aici”, a spus Larsen, acum în vârstă de 29 de ani, într-un interviu acordat chiar la secţia de pompieri.

Nu este deloc singur – 58 de copii ai pompierilor din FDNY care au murit în 11 septembrie au făcut acelaşi lucru, potrivit datelor colectate de Asociaţia Internaţională a Pompierilor.

La secţia de pompieri, Larsen este înconjurat de amintiri ale tatălui său, al cărui nume este gravat pe o placă comemorativă şi pictat pe o maşină de pompieri. Fotografiile cu el atârnă în bucătărie şi în sala de relaxare.

„Sincer, îmi vine în minte amintirea lui în fiecare zi”, spune el. „Nu trece nicio zi în care să vin aici şi să nu mă uit la el”, adaugă Larsen.

Larsen face parte din a treia generaţie de pompieri din familia sa. Fratele său mai mic, născut la două zile după 11 septembrie, a promovat examenul de admitere şi speră să se alăture FDNY anul viitor.

„Sper că, atunci când voi avea un fiu sau o fiică, indiferent care dintre ei, vor duce mai departe această moştenire”, mărturiseşte Larsen.

„A FOST O CHESTIUNE PERSONALĂ”

Dr. Michael Crane nu a încetat niciodată să-i ajute pe salvatori.

Oricât de devastator ar fi fost bilanţul iniţial al victimelor, acesta nu a reprezentat sfârşitul poveştii. Zeci de mii de poliţişti, pompieri, angajaţi ai serviciilor publice şi muncitori în construcţii au intervenit la locul dezastrului din centrul oraşului New York.

Cunoscut sub numele de „mormanul”, acesta se înălţa până la nivelul a cinci etaje, iar căutarea supravieţuitorilor şi, ulterior, a rămăşiţelor, a continuat luni de zile sub norii de praf care persistau.

În calitate de director medical la compania de electricitate din New York, Con Edison, sarcina lui Crane era să asigure protecţia echipelor de salvare şi de curăţare, inclusiv să se asigure că fiecare avea o mască de protecţie potrivită.

Furnizarea măştilor de protecţie echipelor s-a dovedit a fi partea uşoară — odată puse în funcţiune, acestea se înfundau rapid cu praf. Mulţi pur şi simplu îşi aruncau măştile deoparte.

În primele zile ale eforturilor de recuperare, un tânăr s-a prezentat la biroul lui Crane cu o tuse severă, după ce lucrase pe mormanul de la Ground Zero. Când Crane i-a spus să-şi ia câteva zile libere şi să se trateze, bărbatul a refuzat. Un membru al familiei tânărului era îngropat undeva sub dărâmături, şi-a amintit Crane într-un interviu acordat la Spitalul Mount Sinai, unde ocupă în prezent funcţia de director medical al Programului de Sănătate al World Trade Center.

„În acel moment mi-am dat seama că nu era vorba doar de o chestiune naţională sau de stat, ci era ceva personal”, a spus Crane, în vârstă de 74 de ani. „Era o chestiune personală pentru mulţi dintre aceşti oameni care îşi pierduseră cunoştinţe acolo”, spune el.

Programul de Sănătate al World Trade Center, finanţat de guvern, oferă îngrijiri medicale pentru afecţiunile legate de evenimentele din 11 septembrie unui număr de peste 150.000 de membri ai echipelor de intervenţie implicaţi în eforturile de salvare şi recuperare, precum şi supravieţuitorilor care locuiau, lucrau sau studiau în zona dezastrului, conform datelor colectate până la 30 iunie de Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din SUA.

Până la 30 iunie, persoanele înscrise în program primiseră aproximativ 85.000 de certificări pentru afecţiuni medicale legate de World Trade Center. Aproximativ jumătate dintre acestea sunt legate de inhalarea sau înghiţirea prafului toxic, iar 30% sunt pentru cancer. Peste 9.000 de persoane monitorizate de program au decedat de la 11 septembrie, deşi oficialii afirmă că este dificil să se determine rolul pe care l-a jucat evenimentul din 11 septembrie în decesele lor.

La un sfert de secol după atacuri, Crane este încă profund impresionat de lucrătorii implicaţi în operaţiunile de recuperare. „Te îndrăgosteşti de aceşti oameni”, spune el. „Sunt uimitori, extrem de rezistenţi, amuzanţi, puţin nebuni. Şi, chiar şi în ciuda a ceea ce au trăit, sunt cu adevărat puternici din punct de vedere psihic şi mândri de ceea ce au făcut”, arată el.

„NU MI-AM ASCULTAT INTUIŢIA”

La fel ca mulţi dintre cei afectaţi de evenimentele din 11 septembrie, Michael Tuohey trăieşte cu întrebări fără răspuns.

În calitate de agent de servicii pentru clienţi al unei companii aeriene, Tuohey i-a ajutat pe doi dintre terorişti să se înregistreze pentru zborurile lor la Aeroportul Internaţional Portland din Maine, punctul de plecare al unei călătorii care s-a încheiat cu prăbuşirea zborului 11 al American Airlines în Turnul Nord al World Trade Center.

Mohammad Atta şi Abdul Aziz al Omari au sosit cu doar o jumătate de oră înainte de zborul lor. Tuohey a scanat biletele pe hârtie ale celor doi bărbaţi pentru a vedea dacă fuseseră achiziţionate recent sau plătite în numerar, ceea ce ar fi ridicat semnale de alarmă chiar şi după standardele de dinainte de 11 septembrie. Însă biletele fuseseră cumpărate cu săptămâni în avans, plătite cu carduri de credit şi erau pentru clasa întâi.

„Aveam impresia că tipului mai în vârstă şi mai scund nu-i plăcea să se afle acolo”, a povestit Tuohey, referindu-se la Atta. „Şi mă gândeam: e 5:30 dimineaţa. Nimeni nu vrea să se trezească la 5:30 dimineaţa”.

Mai târziu, în urma atacurilor, eşecul serviciilor de informaţii americane care nu au detectat complotul al-Qaida urma să fie analizat în detaliu. Urma să fie înfiinţat Departamentul pentru Securitate Internă, procedurile de siguranţă din aeroporturi urmau să fie revizuite, iar ţara urma să adopte o reţea de noi legi privind securitatea.

Dar, în timp ce primele raze de soare încălzeau cerul din estul oraşului Portland în acea dimineaţă răcoroasă de toamnă, Tuohey nu avea de unde să ştie ce orori urma să aducă acea dimineaţă.

„Instinctul meu era bun, dar existau legi, existau legi împotriva prejudecăţilor în privinţa persoanelor”, explică Tuohey, care are acum 80 de ani şi este pensionat. „Nu mi-am ascultat instinctul. Şi s-a dovedit a fi un lucru îngrozitor. Dar nu e vorba că am avut dreptate. E doar faptul că ar fi putut schimba ceva. Nu că ar fi schimbat, dar ar fi putut. Cine ştie?” se frământă el.