Fostul prim-ministru francez Edouard Balladur a încetat din viaţă la vârsta de 97 de ani

Edouard Balladur, care a fost prim-ministru al Franţei între 1993 şi 1995 şi a candidat la preşedinţie, a decedat la vârsta de 97 de ani, a anunţat luni prim-ministrul Sébastien Lecornu, relatează AFP şi Reuters.

O figură marcantă a centrului-dreapta francez, Balladur a fost arhitectul unei campanii ample de privatizare care a dus la vânzarea unora dintre cele mai importante companii din Franţa, printre care băncile Société Générale şi Paribas - care ulterior au făcut parte din BNP Paribas -, precum şi postul de televiziune TF1.

De asemenea, el a promovat o reformă a sistemului de pensii din Franţa, un subiect sensibil din punct de vedere politic, în 1993.

„Edouard Balladur este strâns legat de cincizeci de ani din istoria Celei de-a Cincea Republici. De la începuturile sale, când a lucrat alături de Georges Pompidou, până la numirea sa în funcţia de prim-ministru, a fost o figură de seamă a vieţii noastre publice”, a declarat Lecornu pe X. „Edouard Balladur a fost un om de stat cu spirit reformist şi va rămâne un model de urmat pentru mulţi bărbaţi şi femei din familia sa politică”, a adăugat acesta.

Un tehnocrat rigid, Balladur era adesea descris de criticii săi ca fiind distant şi deconectat de realitate.

Balladur a ocupat funcţia de prim-ministru sub preşedintele socialist François Mitterrand.

Balladur a avut un rol important în politica occidentală faţă de Europa Centrală şi de Est în anii '90, prin aşa-numita „iniţiativă Balladur”, lansată în 1993 şi devenită ulterior Pactul de Stabilitate în Europa.

A făcut şi o vizită în România, în decembrie 2005, în calitate de preşedinte al Comisiei pentru afaceri externe a Adunării Naţionale franceze.

CINE A FOST EDOUARD BALLADUR ŞI CE A ÎNSEMNAT PENTRU POLITICA FRANCEZĂ

Ultimul prim-ministru al lui François Mitterrand, Édouard Balladu va rămâne în istoria politică ca „prietenul de treizeci de ani” al lui Jacques Chirac, care i-a devenit rival în timpul unei campanii prezidenţiale acerbe din 1995, care îi va pune capăt ambiţiilor prezidenţiale.

Descris pe rând ca un mare burghez plin de aroganţă sau ca un „om cinstit” cu un stil puţin demodat, Édouard Balladur a intrat în forţă în viaţa politică franceză în 1986, când Jacques Chirac, pe atunci lider al dreptei victorioase la alegerile legislative, l-a numit ministru de stat atotputernic însărcinat cu Economia, Finanţele şi Privatizările în primul guvern de coabitare.

În acei ani, marcaţi pe plan internaţional de liberalismul economic impus de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi de Ronald Reagan în Statele Unite, el pune în aplicare în Franţa un program ambiţios de privatizări. Era vorba atunci de a anula naţionalizările marilor întreprinderi, realizate de stânga în 1981.

Cu o înfăţişare calmă şi sigură, fidel costumului cu două buzunare şi şosetelor roşii, cu un stil mai degrabă „britanic” combinat cu un limbaj rafinat, Edouard Balladur este considerat în unanimitate o persoană „politicoasă”.

Născut la 2 mai 1929 la Smyrna (azi Izmir) într-o familie de bogaţi negustori levantini catolici, el părăseşte Turcia lui Mustapha Kemal împreună cu cei doi fraţi mai mari ai săi, tatăl său, director al Băncii Otomane, şi mama sa, „o femeie remarcabilă”, după cum o descria el. Familia a ajuns la Marsilia, a obţinut naturalizarea franceză, iar Édouard Balladur a crescut acolo ca un elev cuminte şi sârguincios. După studii de drept întrerupte de o tuberculoză, a absolvit ENA ca auditor la Consiliul de Stat.

În 1957, se căsătoreşte cu Marie-Josèphe Delacour, cu care va avea patru copii.

Intrat la vârsta de 35 de ani în cabinetul lui Georges Pompidou, pe atunci prim-ministru al generalului de Gaulle, el a participat în 1968, alături de Jacques Chirac, la acordurile de la Grenelle. Apoi l-a urmat pe mentorul său la Palatul Élysée, mai întâi în calitate de secretar general adjunct, apoi de secretar general al preşedinţiei.

În 1988, François Mitterrand este reales pentru al doilea mandat, iar dreapta pierde alegerile legislative. Dar îşi ia revanşa cinci ani mai târziu, odată cu revenirea unei camere care îl obligă pe preşedintele socialist la o nouă coabitare.

LUPTA FRATRICIDĂ

În calitate de lider al dreptei, Jacques Chirac nu avea nicio dorinţă să se întoarcă la Matignon şi l-a lăsat pe Édouard Balladur să se instaleze acolo. Rolurile păreau clare: Balladur urma să fie prim-ministru, iar Chirac (pe atunci primar al Parisului şi preşedinte al RPR) urma să pregătească alegerile prezidenţiale din 1995.

Însă Édouard Balladur devine un prim-ministru popular, ale cărui ambiţii se accentuează. Iar pe 18 ianuarie, susţinut de o majoritate a opiniei publice şi de clanul Pasqua (din care făcea parte şi Nicolas Sarkozy, tânărul ministru al Bugetului), îşi anunţă candidatura la alegerile prezidenţiale.

Deşi a fost mult timp considerat clar favorit în primul tur, vede cum avantajul său se topeste pe măsură ce trec săptămânile. Imaginea sa se confundă cu caricaturile desenatorului Plantu, care îl reprezintă în ziarul „Le Monde” purtând o perucă în stil Ludovic al XV-lea.

„De-a lungul anilor, am dat dovadă de prea multă distanţă şi răceală în rolul public pe care trebuia să-l îndeplinesc, astfel încât politica pe care am inspirat-o sau pe care am condus-o eu însumi a părut poporului francez lipsită de căldură şi de carismă”, recunoştea el în acelaşi articol de opinie.

Autor al unei campanii ofensive şi îndrăzneţe pe tema „fracturii sociale”, Jacques Chirac va fi în cele din urmă ales în turul al doilea, în faţa socialistului Lionel Jospin.

Acest eşec va marca sfârşitul ambiţiilor sale naţionale, iar această bătălie fratricidă dintre cei doi prieteni „de treizeci de ani” – expresia îi aparţine lui Chirac – va diviza pe termen lung dreapta între susţinătorii lui Chirac şi cei ai lui Balladur.

Îşi recuperează mandatul de deputat al Parisului şi, începând din 2002, prezidează Comisia pentru afaceri externe a Adunării Naţionale.

La sfârşitul anului 2006, la vârsta de 77 de ani, îşi anunţă retragerea din viaţa politică activă. În 2010, a refuzat propunerea fostului său protejat, Nicolas Sarkozy, devenit preşedinte, de a-l numi membru al Consiliului Constituţional.

Atunci a fost urmărit de justiţie, care îl suspecta că şi-ar fi alimentat conturile campaniei prezidenţiale prin comisioane ascunse provenite din contracte de armament cu Pakistanul. În 2017, Balladur, care neagă orice finanţare ilicită, este pus sub anchetă de Curtea de Justiţie a Republicii în cadrul „afacerii Karachi”. El este în cele din urmă achitat în 2021, dar nu şi fostul său ministru al apărării, François Léotard, astăzi decedat, care este condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare.