Regizoarea Penny Lane vorbeşte despre cel mai recent film al ei, „Listening to Kenny G”, un documentar cu o structură atipică, transformat de participarea artistului deopotrivă iubit şi hulit, cel mai bine vândut instrumentist din toate timpurile, un personaj interesant pe care criticile nu l-au demoralizat, care continuă să muncească la fel de mult după aproximativ cinci decenii de carieră şi colaborează cu unele dintre cele mai populare nume ale muzicii mondiale.
Documentarul „Listening to Kenny G”, portret al unuia dintre cei mai iubiţi şi insultaţi muzicieni din lume, va avea premiera la HBO pe 4 decembrie.
Filmul este parte din seria „Music Box”, creată de Bill Simmons.
Regizat de Penny Lane („Hail Satan?”) şi cu Bill Simmons („Andre The Giant”, „Showbiz Kids”) producător executiv, documentarul este o observaţie cu umor, dar incisivă asupra saxofonistului Kenny G, cel mai bine vândut instrumentist din toate timpurile şi, posibil, unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni în viaţă.
„Listening to Kenny G” investighează artistul, pe numele real Kenneth Gorelick, dezvăluie alura unui instrumentist care a cântat jazz atât de armonios încât un gen întreg a fost format în jurul lui - smooth jazz - şi pune sub semnul întrebării ipoteze esenţiale despre artă şi excelenţă.
Documentarul cuprinde interviuri, inclusiv cu artistul, care vorbeşte despre disciplina sa în muncă, despre background-ul său muzical şi poziţia lui controversată în normele jazzului, dar şi imagini de la diverse evenimente unde muzica lui a fost protagoistă.
În faţa camerei apar critici muzicali, profesori şi scriitori, fiecare cu propria opinie, exprimată nemijlocit.
Documentarul este o explorare cu multe faţete a celor două extreme - superfanii şi critici.
Sunt trecute în revistă şi momentele importante ale carierei lui - de la debutul în adolescenţă la prezenţa la „The Tonight Show”, de la vânzările record la cronicile nefavorabile, de la noii fani din social media şi noile colaborări cu nume ca The Weeknd şi Kanye West.
Respins mulţi ani de media şi ironizat de greii jazzului, Kenny G merge mai departe. Încă exersează trei ore pe zi, lucrează în studio, lansează albume şi îşi doreşte să îşi mulţumească fanii. Toate acestea, în timp ce îşi cultivă hobbyurile - golful, pilotajul şi investiţiile.
După „Woodstock 99: Peace, Love, and Rage”, „Jagged” şi „DMX: Don’t Try to Understand”, între următoarele filme din seria „Music Box” se numără „Mr. Saturday Night” (r. John Maggio), povestea nespusă a lui Robert Stigwood, impresarul din spatele „Saturday Night Fever”, şi „Juice WRLD: Into the Abyss” (r. Tommy Oliver), despre viaţa şi cariera foarte scurte ale copilului minune al rappului. Acestea vor fi lansate în decembrie.
Kenny G - produsul unei corporaţii vs. creaţia unui artist
„Când am încheiat cel mai recent film al meu, despre satanişti - un portret destul de compătimitor al lor -, m-am gândit «pe cine urăsc oamenii mai mult?». Şi am ajuns la Kenny G.
Glumesc, nu aşa am ajuns la el. Am fost interesată de reacţiile oamenilor la muzica lui. Nu am început proiectul ştiind că este un tip atât de drăguţ. Mai degrabă mă gândeam la el ca la un obiect de media prin intermediul căruia să explorez reacţiile altor oameni.
Iniţial, putea să nici nu fie în el, ca eu să fac filmul pe care mi-l imaginam, apoi l-am întâlnit şi s-a dovedit a fi un personaj atât de interesant şi, în multe feluri, a preluat controlul asupra filmului, l-a făcut mai bun.
Nu m-am gândit că, prin a-l cunoaşte personal, spre deosebire de a-l cunoaşte ca artist, va debloca multe lucruri legat de înţelegerea muzicii lui şi de ce este ceea ce este.
Nu mi-am dat seama că voi afla multe despre muzica lui cunoscându-l pe el, o muzică făcută de o persoană care face alegeri. De fiecare dată când am ascultat muzica lui era într-un lift, şi e în fiecare lift din lume, iar când auzi muzică în acel context este uşor să te gândeşti că e produsul unei corporaţii să se potrivească locului. Nu m-am gândit vreodată că este o creaţie a unui artist.
Aşadar, filmul s-a schimbat mult când el a devenit parte din lui. Este foarte drăguţ, muzica lui e foarte plăcută. E logic. Mulţi critici spun în film «el face muzică drăguţă pentru oameni drăguţi» şi e cam adevărat”.
Mii de oameni, căsătoriţi pe muzica lui Kenny G
„Cel mai mult m-a surprins cât de emoţionant a fost să urmăresc acele înregistrări de la nunţi. Aveam acea scenă în minte şi când am propus proiectul - mă gândeam că ar putea fi un montaj, pentru că trebuie să fie mii de oameni care s-au căsătorit pe muzica lui, mă gândeam că ar putea fi o scenă interesantă. Realmente plâng de fiecare dată când văd clipurile alea, pentru că te lupţi cu toată partea încărcată de dinainte, gusturile artistice, totul e foarte intelectual - ce este jazzul, genul - şi urmăreşti apoi clipurile astea de la nunţi şi ele reprezintă un capăt de conversaţie atât de bun. Mă surprinde cât de mult mă emoţionează şi cât de mult schimbă ceea ce gândeam despre acel cântec («Wedding Song», n.r.), nu neapărat despre toată muzica lui, ci despre acel cântec în mod special.
Aşa cum spune unul dintre critici, «ce e important la muzică este ce asociezi ei». Acel cântec aduce la lumină acel sentiment în oamenii ăia şi eu mă emoţionez foarte mult. Mă surprinde că îmi place cântecul ăla”.
Documentar cu structură atipică
Lane a povestit că realizarea filmului a fost un proces distractiv. „De obicei, producţia este partea grea şi neamuzantă. Acum a fost distractiv, totul a fost minunat. Apoi partea de post-producţie a fost incredibil de grea”. Iar acest lucru a avut în centru structurarea informaţiei. Montajul a fost dificil, a subliniat ea.
„A fost foarte important pentru mine ca filmul să funcţioneze pentru cei care îl plac pe Kenny. Eu începusem cumva dintr-o altă perspectivă - îmi ştiu prietenii şi ei îi urăsc muzica. Şi eram intrigată de ce sunt oamenii atât de furioşi pe muzica lui, pentru că o găsesc inofensivă. Aveam nevoie ca filmul să fie în regulă şi pentru cei care iubesc muzica lui. Asta a fost o provocare în montaj”.
Efortul din camera de montaj a rezultat un documentar cu o structură uşor atipică. După cum povesteşte regizoarea: „Cred că există o formulă pentru documentarul muzical. Din acest motiv nu le urmăresc. Pentru că nu contează pentru mine cât îmi place trupa aceea, am senzaţia că am văzut deja filmul. M-am consultat cu unul dintre specialiştii mei care a lucrat la multe documentare de jazz şi l-am întrebat care sunt clişeele ca să le pot evita. El a spus: în prima scenă treci în revistă toate personalităţile care spun, vreo două minute, că artistul respectiv e minunat. Am ştiut că vreau să fac exact opusul şi chiar până la punctul de a nu avea nişte oameni celebri care să vorbească despre subiect. Dar trebuie să faci povestea carierei, e foarte importantă. Ar fi fost o neglijenţă din partea noastră să nu spunem că a fost descoperit de Clive Davis şi altele, scenele despre marketing şi casele de discuri”.
Critici muzicali de la publicaţii ca New York Times, profesori de muzică de la Columbia University şi New York University îşi exprimă părerea despre muzica lui Kenny G.
„Tot ce face abordează din perspectiva «cum pot câştiga asta? cum aş putea fi cel mai bun la asta?». Vrea să câştige. E important să îl înţelegi. Nu glumeşte. Ar fi în stare să stea noaptea treaz şi să exerseze în orice mod posibil pentru a fi cel mai bun.
Este destul de neobişnuit. Ştiu mulţi artişti, dar pe niciunul al cărui obiectiv principal este să câştige”, a încheiat ea.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
