Regizorul de teatru şi film Eugen Jebeleanu vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre primul său lungmetraj, „Câmp de maci”, cu puternic mesaj LGBT şi cu un parcurs festivalier reuşit, despre necesitatea ca mai mulţi oameni cu voci publice să îşi dezvăluie identitatea sexuală, sprijinind astfel mai mult comunitatea, dar şi despre revenirea românilor în sălile de cinema, despre inflaţia de filme şi spectacole care va urma pandemiei şi despre noile sale proiecte.
Revenit recent în România din Franţa şi plecat, între timp, la Kiev pentru festivalul internaţional Molodist, regizorul Eugen Jebeleanu spune că este „esenţial” pentru proiectul său să aibă parte de vizibilitate la astfel de evenimente.
Acesta e cel mai mare festival de film din Ucraina, acreditat FIAPF şi aflat pe listele Centrului Naţional al Cinematografiei la festivalurile de categorie B.
„Câmp de maci” a fost invitat în competiţia Sunny Bunny, dedicată filmelor LGBTQ+.
Filmul a fost premiat în Italia, Serbia şi Spania, iar din a doua parte a verii va relua circuitul.
„Mi se pare mişto că e vorba despre Ucraina, care e un spaţiu în care cred că homofobia e încă foarte prezentă. A tot fost la festivaluri în ultimele luni şi, din vară-toamnă, va ajunge la altele, dar deocamdată nu avem permisiunea să le anunţăm. Mă bucură şi că, pe lângă festivalurile internaţionale, cu competiţii şi vizibilitate bună, filmul participă şi la festivaluri cu tematică LGBT, pentru că asta e cumva esenţial pentru proiectul nostru. E un parcurs foarte frumos, sunt foarte fericit”, spune regizorul.
Drama „Câmp de maci” a fost prezentată în premieră mondială la cea de-a 24-a ediţie a Festivalului Internaţional Tallinn Black Nights (PÖFF). Până în acest moment, are în palmares cinci premii internaţionale, două dintre ele fiind acordate pentru cea mai bună interpretare actorului Conrad Mericoffer (la Festivalul Internaţional de Film Gijón şi Festivalul Internaţional de Film de la Torino). De asemenea, este prezent în peste 15 selecţii oficiale la festivaluri de film din Europa şi Statele Unite ale Americii. Printre acestea se numără BFI Flare London, Glasgow Film Festival, Miami Film Festival şi San Francisco International Film Festival.
Filmul prezintă o zi din viaţa lui Cristi (Conrad Mericoffer), un tânăr jandarm din Bucureşti. În timpul unei vizite scurte a lui Hadi (Radouan Leflahi), bărbatul cu care are o relaţie la distanţă, Cristi şi colegii lui participă la o intervenţie într-un cinematograf din centru, unde o serie de protestatari sabotează proiecţia unui film LGBTQ+. În mijlocul scandalului din cinema, o relaţie pasageră din trecut cu un alt bărbat revine în prezent, ameninţându-i stabilitatea profesională şi personală.
Dacă ar fi filmat lungmetrajul după izbucnirea pandemiei, spune regizorul, „toate secvenţele pe care le-am făcut la cinema cu aproape 100 de oameni ar fi fost imposibil de realizat”.
„Vorbeam cu Marius Panduru (director de imagine, n.r.) la începutul anului, pentru că am lucrat împreună la un spectacol de teatru la Timişoara, şi îi ziceam «Îţi dai seama că filmul pe care l-am făcut este deja film istoric», pentru că vorbeşte despre o lume dinainte de pandemie. Ce e emoţionant la el, cred eu, tot datorită felului în care e făcut, dincolo de portretul jandarmului gay, Cristi, e faptul că vorbeşte şi despre libertatea de exprimare şi această sală de cinema în care sunt proiectate nişte filme care sunt oprite şi se dezbate pe tema asta în condiţiile în care, de mai mult de un an, sălile de cinema nu prea au fost deschise”.
Jebeleanu a văzut prima dată filmul într-o sală la Tallinn. „Erau spectatori în sală şi era emoţionant să vedem că încă se poate şi trebuie să abuzăm de libertatea de exprimare pe care o avem, pentru că e atât de dificil în momentul ăsta şi orice portiţă este un prilej pentru a zice ceva, a face ceva, a pune nişte întrebări”.
Filmul are numeroase teme şi subteme. „Dincolo de mesajul puternic LGBT şi pentru lupta în câştigarea drepturilor şi a unui echilibru emoţional şi psihologic pentru oamenii care trăiesc în România de azi cu identitate sexuală diferită de normă, e şi despre imposibilitatea iubirii, despre diversitate, despre artă, comunitate, violenţa poliţiei. Sunt multe teme şi subteme care sunt vizibile în funcţie şi de contextul şi de spaţiul în care e prezentat filmul”, mai explică el.
În Statele Unite, la sesiunile de întrebări şi răspunsuri de după proiecţiile din festivaluri, s-a discutat mult şi despre ce înseamnă violenţa poliţiei şi a jandarmeriei, „la ei având un ecou foarte puternic subiectul acesta”, povesteşte regizorul.
În România, s-a făcut un pas înainte în ceea ce priveşte schimbarea percepţiei la nivel social despre comunitatea LGBT mai ales după referendumul pentru familie din 2018, este de părere Jebeleanu. „Prin faptul că s-a vorbit mult despre subiectul ăsta a ieşit din zona de tabu şi deja e un câştig pentru că până la referendum mi se pare că nu se vorbea despre sau foarte puţin în nişte medii în care era confortabil să se vorbească, cum ar fi în cel artistic, unde e mult mai uşor să deschizi subiectul ăsta şi părerile sunt destul de clare, dar în altele nu ştiu dacă s-a vorbit şi cred că referendumul a deschis dialogul ăsta”.
„Mai este de lucru, dar, da, e bine. Şi faptul că încep să se facă filme, chiar dacă nu sunt multe. Faptul că Ivana (Mladenovic, n.r.) a făcut filmul pe care l-a făcut, că a fost «Monştri.», că am făcut noi filmul pe care l-am făcut, cu, desigur, estetici şi puncte de vedere diferite, înseamnă că deja există o vizibilitate a unor oameni care trăiesc cu identitatea asta sexuală şi mi se pare că ăsta e punctul pozitiv”.
El îşi doreşte ca mai mulţi oameni cu voci publice să îşi dezvăluie identitatea sexuală, acesta fiind un gest esenţial de asumare care ar sprijini mult comunitatea.
„Faptul că nişte oameni din mediul cultural-artistic încep să vorbească despre propria lor identitate, cum a fost cazul lui István Téglás, mi se pare extrem de benefic. Asta aşteptam de multă vreme să se întâmple şi aştept încă să se întâmple din partea multor artişti şi oameni care au o voce publică. De exemplu, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care eu am ales să plec din România şi să stau la Paris, pentru că nu îmi găseam un loc în care vocea mea să fie înţeleasă şi chiar acceptată şi chiar de comunitatea gay în perioada respectivă în care părea că e o formă de egocentrism să spui, să revendici faptul că eşti gay, şi acum nu mai e cazul. Îmi dau seama că sunt mulţi alţii care o fac, mă bucură chestia asta. Nici nu trebuie să devină o obligaţie, pentru că fiecare alege să îşi facă sau nu coming out-ul şi nu trebuie să forţăm pe nimeni, nu în sensul ăsta zic, dar dacă există oportunitatea, momentul propice să o facem şi prin mesajul nostru să contribuim la imaginea persoanelor LGBTQI+, atunci e important şi un gest esenţial de asumare”.
Românii şi cinematograful
Revenirea românilor în sălile de cinema este un subiect complicat, din punctul lui de vedere.
„Va fi dificil, pentru că oamenii s-au obişnuit în perioada asta cu un alt ritm, program, stil de viaţă. Totul e accesibil la două clickuri distanţă şi se vizionează filmele acasă pe laptop şi poate e mult mai confortabil, să fii în intimitate şi să vezi un film. Chiar dacă şi înainte era posibil asta, acum a devenit cred o rutină. Eu nu sunt genul ăsta e persoană. Am fugit imediat la cinema, când s-au deschis sălile la Paris, şi primul film pe care l-am văzut a fost «Another Round» al lui Thomas Vinterberg, pe care nu apucasem să îl văd şi m-a bucurat enorm, pentru că e o celebrare aşa a vieţii, şi mi-a plăcut că eram împreună în aceeaşi sală. Vorbeam cu Yann (Verburgh, partenerul lui, n.r.), după proiecţie, că am avut un sentiment foarte interesant de mai multe ori în timpul filmului - îmi venea să pun pauză şi să dau înapoi scena... Sala de cinema nu permite asta, filmul rulează fie că vrei, fie că nu”.
El consideră că oamenii vor merge mai mult în sălile de cinema, mai curând, decât într-o sală de teatru. „Deşi teatrul asta e, întâlnirea scenei cu sala, cred că tocmai asta sperie pe unii oameni. Sper să nu fie cazul, dar va fi greu să revenim. Poate că nu e atât de rău, totuşi. În sensul în care e normal să îmi doresc să reluăm activitatea, să fie ca înainte, dar poate că nu totul trebuie să fie ca înainte. Şi asta n-am spus-o numai eu”.
„Pe mine mă sperie acum toată inflaţia care va fi de filme şi de spectacole şi ce viaţă vor avea aceste proiecte. Mă gândesc că durata lor de viaţă va fi mult mai scurtă şi asta, de fapt, nu e în beneficiul nostru şi nici al spectatorilor”.
Premiera filmului „Câmp de maci” în cinematografele româneşti urmează să aibă loc la începutul toamnei, cel târziu, şi-a exprimat regizorul speranţa.
Cât despre lansarea lui, ulterior, pe platforme de streaming, el o vede ca un pas firesc. „Ar fi bine. Mie mi se pare că acesta este parcursul bun al unui film: să facă, în prima etapă, toate festivalurile posibile, apoi să fie lansat în săli şi, evident, să aibă cât mai mare vizibilitate în săli, dar odată ce se epuizează şi aspectul ăsta, a treia etapă mi se pare cea mai potrivită pentru un film e să ajungă pe o platformă, decât să fie descărcat pe torenţi. Mă gândesc că se va întâmpla, numai să nu avem supriza ca filmul să nu fie apreciat sau dorit”.
Teatru şi film pe aceeaşi scenă
Eugen Jebeleanu continuă să lucreze mult în teatru, şi în Franţa şi în România. „Am mai multe proiecte - un spectacol al companiei mele pe care îl vom relua în vară la Avignon, iar în România termin acum o premieră la Teatrul German de Stat in Timişoara, după un text al lui Fassbinder, după care a fost făcut şi un film”.
În acest proiect din urmă, „Katzelmacher”, cu subtitlul „Dacă n-ar fi vorba despre iubire”, el şi-a dorit să aducă filmul şi teatrul laolaltă.
„Am preferat să las titlul în germană, se joacă în limba germană şi katzelmacher este o insultă, un termen peiorativ la adresa imigranţilor din anii 1960-1970, chiar din 1950. Am lăsat katzelmacher pentru că nu am găsit neapărat un pandant în română şi e un proiect la care ţin foarte mult”.
Acţiunea se petrece în anii 1960, spre final, început de 1970. În centru este un grec, care ajunge în Bavaria să lucreze şi apariţia lui dă peste cap toată comunitatea şi trezeşte, pe de o parte, ură, invidie, frustrare şi gelozii şi, pe de altă parte, este o mare poveste de dragoste şi intrigi sentimentale.
Pregătirea lui a fost suspendată temporar, în martie, după ce au existat nişte cazuri de Covid-19 în echipă. Premiera este stabilită pentru 11 iunie.
„L-am invitat în proiectul ăsta pe Marius Panduru, cu care a făcut filmări la Timişora la începutul anului, şi cele două medii vor dialoga în acelaşi timp. Am descoperit un actor tânăr, absolut fantastic, Niko Becker, care abia a terminat şcoala la Cluj şi care mi se pare, fără să zic mari cuvinte, o revelaţie a teatrului românesc şi a cinema-ului, sper”.
La Bucureşti, Jebeleanu va avea un nou proiect de teatru în care vrea să aducă puţin din film. „Este un performance work-in-progress, o formă intermediară, să zic, de spectacol, după piesa «Tom à la ferme» a canadianului Michel Marc Bouchard, după care a făcut şi Xavier Dolan un film”. Aces spectacol va fi prezentat la finalul lunii iunie.
În ceea ce priveşte filmul, el va continua povestea „Câmp de maci”.
„Dacă primi răspuns pozitiv de la mai multe concursuri, o să facem un nou film cu aceeaşi casă de producţie, Icon Production, cu Velvet Moraru, scenarista Ioana Moraru, cu care am lucrat şi pentru «Câmp de maci». Este un nou portret care vine ca o continuare a primului meu film, doar că de data aceasta este vorba despre un portret feminin. despre generaţia mea, azi, într-un context al societăţii româneşti”.
Să îşi împartă viaţa între Franţa şi România a devenit „o normalitate” pentru el. „Nu mai pot altfel. Îmi dau seama că de multe ori vorbesc cu Yann despre asta şi când stăm într-un loc, chiar şi acasă, la Paris, mai mult de trei săptămâni deja vrem să plecăm, suntem obişnuiţi să călătorim mult, să trăim cu valizele după noi. E felul nostru, al amândurora, de a ne dezvolta şi de a ne inspira, de a evolua ca artişti. Să cunoaştem oameni, locuri, proiecte. Pentru mine, e absolut o normalitate. Acum e puţin mai complicat, pentru că avem o pisică şi pe care începem să o cărăm cu noi prin toate oraşele. E o responsabilitate în plus şi ne gândim de două ori, înainte să facem un traseu, ce facem cu Rainer. Îl cheamă aşa de la Fassbinder, pentru că l-am găsit la Timişoara, pe stradă, când lucram la spectacolul ăsta”.
Eugen Jebeleanu şi-a început cariera ca regizor de teatru şi, de mai bine de zece ani, şi-a concentrat eforturile artistice pe proiecte politice şi sociale. În 2010, a fondat alături de dramaturgul Yann Verburgh o companie de teatru numită Compania 28, iar din 2016, a colaborat cu Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, unde a realizat trei spectacole. În 2017, a regizat „Căpcăuni”, un proiect care a fost recompensat de către Fédération d’Associations de Théâtre Populaire (FATP). Pentru spectacolul „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” din 2019, a primit Premiul „Lucian Pintilie” pentru cea mai bună regie, la gala UNITER. Cel mai recent spectacol al său, „I Was Looking at the Ceiling and Then I Saw the Sky”, după John Adams, este o colaborare cu Opera din Lyon şi reprezintă primul său proiect de operă contemporană. Spectacolele montate de Jebeleanu au fost invitate în numeroase festivaluri din România, Polonia, Danemarca, Germania şi Moldova.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
