Florin Octavian Gheorghe are 36 de ani şi o poveste impresionantă. Tânărul nevăzător a fost tratat anul acesta, în martie, de o formă severă de COVID-19, în secţia de ATI a Spitalului Judeţean de Urgenţă din Piteşti. Profund marcat de această experienţă, pe care o descrie ca fiind cumplită, dureroasă, din cauza bolii, bărbatul povesteşte ce a simţit şi a trăit în mijlocul medicilor de la unitatea sanitară pe durata celor 6 săptămâni de tratament. Pentru că nu poate vedea, pacientul a avut parte de foarte multă atenţie din partea medicilor şi asistenţilor şi spune că aceştia au făcut tot posibilul să -i amelioreze starea şi să-i fie alături în cele mai grele momente. Octavian nu poate uita clipele când pacienţii aflaţi în acelaşi salon cu el cereau în acelaşi timp ajutor şi nici clipele când oameni internaţi în secţia de ATI se stingeau chiar lângă el din cauza complicaţiilor date de boală. La un moment dat, ajunsese să se obişnuiască cu sunetele aparatelor şi îi recunoştea pe cei din spital după voce.
Octavian: „Mă panicam foarte tare, mă speriam pentru că, în momentul în care oamenii mureau acolo conştientizam lucrul ăsta”
Un loc la ATI, găsit cu greu pentru Octavian la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Piteşti
„Pe data de 8 martie am fost testat pozitiv, am fost internat la Spitalul Victor Babeş, acolo domnii doctori au constatat că situaţia s-a agravat, aveam nevoie de loc la ATI însă în Bucureşti nu s-a găsit niciun fel de loc, au căutat în toată ţara loc la ATI şi mi-au găsit la Piteşti, la Spitalul Judeţean. Acolo am fost transferat către ATI.
Mi-a făcut Dumnezeu harul de a se îngriji de mine doamna doctor Luminiţa Galbenu, este un înger păzitor pentru oameni, pus de Dumnezeu. Acolo am avut cea mai grea situaţie din viaţa mea pentru că am fost la un pas de a-mi pierde viaţa. Acolo am stat 6 săptămâni, am fost pe mască de CPAP. Am trecut prin clipe groaznice.
Am avut dureri groaznice produse de acea mască, este un chin de a trăi cu masca, la un moment dat le-am cerut medicilor să mă intubeze, am stat 22 de zile cu masca pe faţă, dar masca m-a ajutat să trec peste impas
A fost foarte greu, dureri groaznice produse de la acea mască, pentru că e un chin de a trăi cu masca, la un moment dat am preferat să mă intubeze, le-am cerut doctorilor asta, am spus că prefer să fiu intubat pentru că nu mai pot rezista cu acea mască, am stat 22 de zile cu ea pe faţă, nu puteam să respir deloc, am stat pe 90 de litri de oxigen dar acea mască m-a ajutat să trec peste acest impas. A fost groaznic”, a spus Octavian.
6 săptămâni în spital, în secţia de ATI fără să-şi poată vedea salvatorii. Bărbatul a auzit sunetul morţii dar şi bucuria medicilor în momentele în care reuşeau să pună oamenii pe picioare şi să-i externeze
„Am o problemă cu ochii, nu văd deloc. Vă spun doar că dacă doamna doctor Galbenu nu se ocupa în mod special de mine şi cu doamnele infirmiere şi cu absolut toate doamnele asistente de acolo, nu cred că făceam faţă, au fost îngeri păzitori pentru mine. Le voi mulţumi toată viaţa pentru modul în care au avut grijă de mine.
Auzeam felul în care se luptau medicii să îi aducă la viaţă
Mă panicam foarte tare, mă speriam pentru că, în momentul în care oamenii mureau acolo, conştientizam lucrul ăsta. Auzeam felul în care se manifestau medicii, se luptau să îi aducă la viaţă, să resusciteze pacienţii de acolo, îmi dădeam seama, conştientizam. Auzeam oamenii cum se zbăteau pur şi simplu, aparatele cum sunau, se pronunţau medicii într-un final, oamenii se luptau ca să-i salveze dar din păcate se întâmplau aceste pierderi.
M-a marcat felul cum plângeau oamenii şi cum strigau după ajutor. Fiind atâţia pacienţi, la un moment dat nu mai puteau nici medicii, asistenţii
M-a marcat cum oamenii împreună cu mine erau cu acele măşti de CPAP şi felul cum plângeau oamenii şi cum strigau după ajutor şi cum reacţionau, în momentul în care o doamnă asistentă sau o doamnă infirmieră sau cine intra, fiind atâţia pacienţi, la un moment dat nu mai puteau nici ei, toţi strigau după ajutor, unul cerea apă, altul cerea ceva de mâncare, asta era groaznic. Personalul medical nu putea să facă faţă la un moment dat. Era în valul acela cu foarte mulţi internaţi, faptul că nu mi s-a găsit un loc la ATI la Bucureşti, vă daţi seama...”, povesteşte cu emoţie Octavian.
Au fost clipe de cumpănă, clipe în care simţea că nu mai poate continua lupta. „Când încercam să beau o gură de apă, simţeam că îmi cedează organismul, oboseam atât de tare că nu credeam că o să-mi revin vreodată”
„Am cerut să fiu intubat ca să renunţ la acea mască pentru că la un moment dat nu mai puteam. M-a marcat faptul că, în clipa în care încercam să beau o gură de apă, atunci simţeam că îmi cedează organismul şi că, nu ştiu, mă gândeam că, gata, în clipa asta mor, pentru că oboseam atât de tare încât nu credeam că o să-mi mai revin vreodată, nu credeam că o să mai trăiesc, nu credeam că o să mai scap de acolo.
Îmi dădeam seama că zilnic plecau oameni şi era trist, dureros, a fost o perioadă foarte grea din viaţa mea, nu doresc nimănui acest lucru.
„La un moment dat am început să mă obişnuiesc cu sunetele”
La un moment dat, am acceptat situaţia, am început să mă obişnuiesc cu sunetele, cu absolut tot ce se întâmpla acolo, am acceptat lucrurile aşa cum sunt şi am spus: ”De aici, doar Dumnezeu hotărăşte ce se va întâmpla şi ce va fi.
Dorinţa cea mai mare pe care a avut-o Octavian în spital: să vadă chipurile medicilor când salvau oamenii
Mi-aş fi dorit să pot să văd expresia domnilor doctori de acolo când salvau oamenii, pentru că simţeam felul în care se bucurau şi cum trăiau acele clipe când reuşeau să salveze un pacient de acolo şi mi-aş fi dorit să văd lucrul ăsta. Îmi amintesc felul cum trăiau acele clipe şi cum discutau între ei despre faptul că au reuşit să salveze încă o viaţă, în fiecare zi când reuşeau treaba asta, pentru dumnealor era cea mai mare realizare şi cea mai mare bucurie.
„Îi întrebam în fiecare zi dacă am să trăiesc sau dacă am să mor”
De fiecare dată, îi întrebam pe medici dacă am să mai trăiesc sau dacă am să mor, iar ei îmi spuneau, îmi transmiteau putere şi curaj şi îmi spuneau că, da, am să trăiesc şi voi fi bine şi sunt tânăr şi puternic şi voi rămâne în viaţă, acest lucru îmi dădea putere, mă ajuta să prind curajul de care aveam nevoie.
„Toţi pacienţii au fost speciali pentru ei, dar eu eram persoana cea mai specială dintre toţi”
M-a impresionat şi modul în care se dedicau asistenţii medicali, cum s-au implicat, toţi pacienţii erau speciali pentru ei, dar eu am fost persoana cea mai specială pentru dumnealor, aveam foarte multe nevoi acolo şi dumnealor aproape că se îngrijeau la capacitate maximă de mine şi îmi ofereau tot ce aveam nevoie, tot ce era necesar pentru mine.
„Îmi explicau cum este vremea afară şi îmi spuneau cum sunt pacienţii pe care îi aduceau”
Îmi explicau cum este vremea afară, îmi spuneau despre anumiţi pacienţi pe care îi aduceau şi îi internau, îmi spuneau: ”Uite, am adus un pacient care este o persoană foarte specială, e aşa”, îmi explicau lucruri frumoase care să mă ajute să-mi dea putere să mă ridic din impas.
„Am simţit oamenii chiar dacă nu i-am văzut”
Am simţit oamenii chiar dacă nu i-am văzut, asta am trait-o pe inima mea, pe sufletul meu şi cu siguranţă se simte mult mai mult.
Cea mai mare minune pentru Octavian, externarea după şase săptămâni de luptă şi reîntoarcerea acasă, printre cei dragi
După 6 săptămâni, pentru mine a fost cea mai mare minune, mereu voi spune asta, am venit acasă de la spital tot cu o salvare, pentru că nu am putut altfel, necesitam oxigen în continuare, domnii doctori mi-au dat oxigen pe 3 luni, nu puteam să merg, eram pur şi simplu imobilizat, eram blocat, bucuria cea mai mare a fost că, în momentul în care am ajuns acasă, nu mai conta că voi sta pe oxigen 3 luni, pot să spun că atunci când am ajuns în mijlocul celor dragi, acolo s-a schimbat totul.
Deşi erau necesare 3 luni de oxigen, după 12 zile nu am mai avut nevoie de oxigen, am putut să respir fără, ceea ce.... până să ajung acasă, dacă dădeam 5 minute oxigenul jos, se reducea saturaţia undeva la 60-70%.
„M-au aşteptat fraţii, surorile, părinţii, nepoţii”
M-au aşteptat fraţii, surorile, părinţii, nepoţii. Fratele meu este pastor misionar şi noi avem biserica în curte la noi, în ziua respectivă îmi aduc aminte că era în joia Paştelui şi asta a fost cea mai mare bucurie, am putut să mă rog pentru domnii doctori de acolo, s-a făcut slujbă specială pentru a ne ruga şi a mulţumi Spitalului Judeţean Piteşti.
Dorinţa lui Octavian de sărbători: Să scăpăm de pandemie şi omenirea să fie aşa cum era înainte de aceşti ani grei. Îşi doreşte ca cei încă bolnavi care sunt internaţi în spitale să se însănătoşească
Ca dorinţă de sărbători, vreau să scăpăm odată de această boală rea şi nenorocită şi ca toţi oamenii să fie aşa cum au fost odinioară, le doresc multă sănătate celor care au rămas în spitale. Multă putere medicilor din toată ţara de a lupta pentru omenire pentru că, fără dumnealor, nu se poate”, a povestit fostul pacient pentru News.ro.
Dr. Luminiţa Galbenu, medic de ATI la Spitalul Judeţean din Piteşti este unul dintre oamenii care l-au îngrijit pe Octavian. Medicul a rememorat clipele în care pacientul a fost internat în spital şi modul în care a fost marcat de evoluţia acestui pacient special. Dr. Galbenu: „A fost extrem de cuminte, a acceptat absolut tot din partea noastră, îmi spunea „îngerul meu”
„Şi pentru noi a fost un caz special din cauza faptului că nu vedea, comunicarea era numai verbală, în acelaşi timp timp pacientul ne cunoştea după voce, de obicei pacienţii, când trec în zona verde, au un confort psihic pentru că ne văd şi feţele, spre deosebire de zona roşie, unde văd numai persoane echipate.
Cu Florin a fost altfel, fiecare dintre noi era recunoscut după voce, poate şi din cauza asta noi am rămas marcaţi şi am rămas cu o legătură strânsă şi după ce a ajuns acasă.
Evoluţia în cazul său a fost destul de dificilă, 6 săptămâni a stat la noi în ATI, în schimb a fost extrem de cuminte, a acceptat absolut tot din partea noastră, nu s-a răzvrătit, ventilatoarele sunt greu de suportat, dar el a fost foarte cuminte. Datorită acestui lucru a şi mers bine, pentru că a avut o afectare pulmonară foarte mare.
„Cred că şi vocea mea i-a făcut bine, îmi recunoştea vocea şi dacă îi vorbeam de la distanţă”
Cred că şi vocea mea i-a făcut bine, îmi recunoştea vocea chiar şi dacă îi vorbeam la distanţă şi îmi spunea ”îngerul meu”.
El, în acelaşi timp, a avut o legătură foarte strânsă cu familia, tot timpul vorbea la telefon cu familia, i-a ţinut moralul sus.
„Pacientul ţinea legătura strânsă cu familia, nu putea vorbi, numai asculta”
Şi pentru el a fost destul de greu, era la distanţă de casă, familia nu putea să-l viziteze pe vremea aceea, singura legătură era telefonică, pacientul nu putea vorbi, pentru că era un efort foarte mare ,numai asculta.
Cel mai greu a fost timpul, evoluţia a fost îndelungată, de obicei la 2, la 3 săptămâni cel mult o lună, pacienţii care merg bine părăsesc secţia ATI, la acest pacient a durat mai mult, dar cu rezultate foarte bune, ceea ce chiar ne-a adus o satisfacţie extraordinară.
„Ne-a impresionat pe toţi cu câtă forţă s-a rugat pentru noi”
Când a plecat, a venit o ambulanţă din Ilfov să îl ia pentru transport la domiciliu, a plâns şi ne-a promis că ne va vizita. Îl aşteptăm cu drag atunci când vremurile vor fi mai liniştite. După ce a ajuns acasă, orice problemă medicală, oricât de mică, o rezolva cu noi, pentru că a avut foarte mare încredere în noi. În momentul externării, ei au făcut o slujbă specială pentru noi la biserică, ne-a impresionat pe toţi cu câtă forţă s-a rugat pentru noi.
Toată această perioadă ne-a marcat şi ne dorim să se termine cu bine totul. Nu ştim cât va dura, dar sperăm ca perioada ce urmează să fie puţin puţin mai uşoară”, a relatat pentru News.ro Dr. Luminiţa Galbenu, medic -şef al secţiei de ATI de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Piteşti.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
