Scriitorii şi Securitatea - Eugen Ionescu - de la plecarea din România, la încercarea de a-l recupera pentru prestigiul regimului comunist şi la operaţiunile Securităţii de izolare de disidenţa românească

Plecat în Franţa înainte de război şi devenit unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi ai lumii, Eugen Ionescu nu a ieşit nicio clipă de sub lupa atentă a autorităţilor comuniste de la Bucureşti care au încercat fie să absoarbă din faima dramaturgului, fie să-l izoleze. În anii ’60, Securitatea a încercat să-l convingă să revină în România, folosindu-se de prieteni, de familie şi de montarea pieselor sale pe scenele româneşti. După ce scriitorul s-a implicat în acţiuni de solidaritate cu disidenţii, strategia s-a schimbat: instituţia a încercat să-l îndepărteze de Paul Goma şi de ceilalţi opozanţi ai regimului, inclusiv prin operaţiuni de influenţă care vizau familia şi relaţiile sale culturale.

Replica apare într-un raport al Securităţii despre întâlnirile celor doi, în cadrul unei operaţiuni care urmărea să-l determine pe dramaturg să viziteze România. Pentru ofiţerii care consemnau discuţia, întâlnirea era un pas în încercarea de a-l apropia pe scriitor de ţară. Pentru Ionescu, însă, dorul de România nu însemna că putea avea încredere în autorităţile care îl condamnaseră şi care continuau să-i urmărească relaţiile.

Dosarul de la Securitate al lui Eugen Ionescu, aproape 200 de pagini de însemnări întinse pe treizeci de ani, surprinde două etape ale aceleiaşi relaţii complicate: mai întâi, încercarea regimului de a folosi prestigiul internaţional al dramaturgului pentru a-şi îmbunătăţi imaginea, apoi eforturile de a-i limita influenţa, după ce acesta a început să susţină public persoane persecutate de autorităţile române.

Plecarea din România şi condamnarea din 1946

Eugen Ionescu s-a născut la Slatina, la 14 noiembrie 1909, a absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia franceză, şi a lucrat ca profesor. A început să publice încă din anii studenţiei, iar volumul de critică literară Nu, premiat în 1934 de Fundaţiile Regale, l-a impus în lumea literară românească.

În 1938 a plecat în Franţa pentru studii. Ulterior, în timpul războiului, a lucrat în serviciul de presă al legaţiei române de la Vichy, însă nu s-a mai întors în România. După război, a publicat în revista Viaţa Românească articolul "Scrisori din Franţa", apărut în martie 1946, în care îşi explica motivele plecării şi critica societatea românească de dinaintea instaurării regimului comunist.

Textul a provocat o campanie de presă împotriva sa. Potrivit fişei biografice întocmite de autorităţile române, Eugen Ionescu a fost trimis în judecată pentru injurii aduse "armatei, regalităţii şi naţiunii române" şi condamnat, prin sentinţa 1116/1946 a Curţii Marţiale a Corpului II Armată, la cinci ani de închisoare corecţională şi cinci ani de interdicţie corecţională.

Condamnarea avea să devină, aproape două decenii mai târziu, unul dintre obstacolele pe care autorităţile române trebuiau să le înlăture dacă voiau să-l convingă să revină în ţară.

Între timp, cariera lui Ionescu se dezvoltase spectaculos în Occident. Debutul său în dramaturgie, cu Cântăreaţa cheală, în 1949, a fost urmat de piese precum Scaunele, Lecţia şi Rinocerii, montate pe scene din numeroase ţări. În fişa sa, autorităţile române îl descriau drept unul dintre cei mai importanţi dramaturgi occidentali, cu o operă de mare popularitate şi cu o autoritate culturală care îl făcea interesant inclusiv pentru cercurile exilului românesc.

Pentru Securitate, această notorietate avea o valoare care depăşea literatura. Ionescu putea deveni un argument în favoarea imaginii României în străinătate, mai ales dacă accepta să revină în ţară şi să recunoască public că opera sa era jucată pe scenele româneşti.

1963: condamnarea este anulată, dar neîncrederea rămâne

La începutul anilor '60, Eugen Ionescu nu se implicase constant în acţiuni politice împotriva regimului de la Bucureşti. Documentele Securităţii consemnau că nu răspunsese apelului lansat de Mircea Eliade în 1959 pentru mobilizarea intelectualilor emigranţi împotriva regimului comunist, că refuzase în 1962 să contribuie la un fond de ajutor pentru deţinuţii politici din România şi că respinsese şi o solicitare de a se alătura Fundaţiei Carol I de la Paris.

În legătură cu această ultimă propunere, documentele consemnează o reacţie categorică a dramaturgului: "Să fiu lăsat în pace cu chestiunile româneşti".

Refuzul nu însemna că îşi pierduse legăturile afective cu România. În 1963, când a fost vizitat la Paris de academicianul Zaharia Stancu, dramaturgul a vorbit despre dorul de ţară, a cerut informaţii despre oameni cunoscuţi şi despre schimbările din România şi s-a arătat nemulţumit că operele sale nu erau traduse şi discutate în ţara sa.

În acelaşi timp, Ionescu explica faptul că o vizită ar putea avea consecinţe politice. Potrivit relatării consemnate în dosar, el se temea că revenirea în România ar crea suspiciuni şi că, la vârsta sa, nu mai putea suporta consecinţele unei eventuale marginalizări.

În urma unui recurs în supraveghere declarat de procurorul general, la sesizarea Ministerului Afacerilor Externe, Tribunalul Suprem a casat sentinţa din 1946, prin decizia 253 din 19 septembrie 1963, şi l-a achitat de orice penalitate. Motivarea arăta că articolul incriminat nu viza armata şi naţiunea română, ci reprezentanţii vechiului regim şi naţionalismul reacţionar.

Anularea condamnării înlătura un obstacol juridic, dar nu ştergea experienţa care îl făcea pe dramaturg să privească prudent o eventuală revenire. Pentru autorităţi, însă, momentul deschidea calea unei operaţiuni de apropiere.

Radu Beligan şi planul de a-l aduce în ţară

În 1963, Ministerul Afacerilor Externe propunea stabilirea unor relaţii cu dramaturgul. Securitatea îl considera o personalitate care putea fi apropiată de România, dar şi un om cu suficient prestigiu pentru a fi atras în activitatea exilului anticomunist, dacă ar fi ajuns sub influenţa unor persoane considerate ostile regimului.

În mai 1964, conducerea instituţiei aproba un plan de măsuri pentru "influenţarea pozitivă" a lui Eugen Ionescu. Documentul arată că Securitatea nu se limita la o invitaţie culturală obişnuită. Încerca să folosească relaţiile personale ale dramaturgului, inclusiv pe cele cu oameni de cultură din ţară, pentru a-i afla poziţia politică şi a-l determina să accepte o vizită.

Planul prevedea ca Tudor Vianu şi Radu Beligan să fie implicaţi în contactarea sa. Prietenii din România urmau să-i scrie cu ocazia montării piesei Rinocerii, iar Securitatea intenţiona să selecteze persoanele în funcţie de relaţia lor cu instituţia. Era propusă inclusiv folosirea pictorului Petre Dumitrescu şi a unor colaboratori ai publicaţiei Glasul Patriei, sub acoperirea unor contacte culturale.

"În vederea influenţării pozitive a lui Eugen Ionescu", se arată în plan, Tudor Vianu şi Radu Beligan urmau să ia legătura cu dramaturgul pentru a-i stabili "poziţia actuală [...] faţă de ţară şi regimul nostru", precum şi atitudinea faţă de o eventuală vizită în România.

Securitatea încerca să folosească şi familia. Un plan propunea contactarea lui Niky Burileanu, cumnatul şi prietenul lui Ionescu, şi influenţarea Rodicăi Burileanu, soţia dramaturgului, în timpul vizitei acesteia în România. Documentul prevedea organizarea unui program de vizite în Bucureşti şi în alte locuri, astfel încât ea să fie atrasă să revină şi "să se simtă obligată moral să-l influenţeze pozitiv şi pe soţul ei".

Planul prevedea şi interceptarea telefonului din locuinţa lui Niky Burileanu, unde urma să stea Rodica Ionescu.

Operaţiunea a căpătat amploare în 1965, când Teatrul de Comedie a plecat într-un turneu la Paris cu Rinocerii. Înaintea deplasării, Radu Beligan a fost contactat de Securitate şi informat că autorităţile erau interesate să-l aducă pe dramaturg în România. I s-a explicat că oamenii de cultură din emigraţie ar fi influenţaţi de foşti politicieni şi de persoane care desfăşurau activităţi ostile ţării.

Beligan urma să-i explice lui Ionescu că nu avea motive să se teamă de o vizită, mai ales că piesele sale erau montate în România. În paralel, actorul trebuia să păstreze legătura şi cu alţi emigranţi români pe care îi întâlnea la Paris, încercând să le prezinte "realităţile din ţară".

Raportul Securităţii despre turneu descrie întâlnirile dintre cei doi. Ionescu a venit la spectacolul cu Rinocerii în momentul ridicării cortinei, aplaudându-l pe Beligan şi îmbrăţişându-l ulterior pe scenă. După spectacol, l-a invitat pe actor şi întreaga echipă la el acasă, unde discuţiile au continuat până dimineaţa.

Dramaturgul s-a interesat de situaţia din România, de construcţii, nivelul de trai şi atmosfera din ţară. A vorbit despre teatrul românesc şi i-a făcut complimente lui Beligan, pe care îl considera un actor excepţional.

Dar momentul cel mai relevant pentru Securitate a fost cel în care Ionescu şi-a explicat ezitarea de a reveni în România. Scenariul în care prietenul său ar putea dispărea peste noapte din viaţa publică, iar instituţiile care îl invitaseră ar putea pretinde că nu îl cunosc, exprima teama că o promisiune oficială nu era o garanţie suficientă.

Potrivit raportului, după ce Beligan a încercat să-l convingă că această teamă nu avea o bază reală, Ionescu a spus că ar vrea să vină acasă şi că o trimisese deja pe Rodica în România pentru a vedea care era situaţia.

Pentru ofiţerii care urmăreau operaţiunea, întâlnirea era un succes. Raportul concluziona că Teatrul de Comedie şi Beligan produseseră o impresie bună asupra dramaturgului şi că se putea acţiona în continuare pe această linie pentru a-l influenţa "pozitiv".

1977: Eugen Ionescu intră în dosarele disidenţei

În 1977, numele lui Eugen Ionescu apare în documentele Securităţii în legătură cu acţiunile de solidaritate cu persoane din România care se asociaseră demersurilor lui Paul Goma. Scriitorul şi disidentul devenise una dintre figurile centrale ale protestului faţă de încălcarea drepturilor omului, iar autorităţile urmăreau să împiedice extinderea sprijinului de care se bucura în Occident.

O notă din 1 iulie 1977 consemna că organizaţii şi personalităţi din Franţa intenţionau să iniţieze o campanie de presă în legătură cu situaţia unor susţinători ai lui Goma: medicul Ion Vianu, Ştefan Toia şi Ilie Vasile Paraschiv. Documentul îl menţiona pe Eugen Ionescu alături de jurnalistul Jean d'Ormesson, despre care se afirma că adunau informaţii pentru pregătirea unui document ce urma să fie trimis preşedintelui Franţei, unor membri ai guvernului, unor politicieni francezi, secretarului reuniunii de la Belgrad şi presei.

Era o schimbare importantă faţă de începutul anilor '60. Atunci, autorităţile îl considerau un scriitor prestigios care putea fi apropiat prin intermediul relaţiilor culturale. În 1977, numele şi autoritatea sa publică erau asociate unei acţiuni care putea aduce în atenţia unor instituţii occidentale situaţia unor români consideraţi incomozi de regimul de la Bucureşti.

În august, Securitatea cerea obţinerea unor fotografii recente ale Monicăi Lovinescu şi ale fiicei lui Eugen Ionescu, Marie-France. O telegramă din 6 septembrie 1977 susţinea că atitudinea lui Marie-France ar fi fost determinată de influenţa exercitată de Dumitru Ţepeneag. Potrivit documentului, acesta ar fi încercat să folosească prestigiul lui Eugen Ionescu şi al fiicei sale pentru a da greutate acţiunilor de protest privind drepturile omului.

În acelaşi timp, telegrama consemna o situaţie concretă: Dumitru Ţepeneag încerca să obţină sprijin pentru venirea fiului său în Franţa şi îi ceruse lui Marie-France să intervină pe lângă tatăl ei, pentru a mobiliza relaţiile acestuia în lumea artistică şi culturală. Securitatea vedea în această relaţie o posibilitate de influenţă, dar şi un risc: prestigiul lui Eugen Ionescu putea fi folosit pentru a pune presiune asupra autorităţilor române.

În septembrie 1977, planurile instituţiei au devenit explicite. Un document cerea ca filiala pariziană a PEN Clubului să fie determinată să renunţe la invitarea lui Paul Goma şi să-i retragă bursa de 3.000 de franci pe lună. Se propunea ca, prin intermediul lectoratelor şi al persoanelor aflate în legătură cu mediile culturale, să se acţioneze "cu tactul cuvenit" pentru ca PEN Clubul să nu-l mai sprijine pe disident.

În aceeaşi perioadă, Securitatea propunea acţiuni de influenţă asupra lui Marie-France Ionescu, cu scopul de a o îndepărta de persoanele considerate ostile regimului. Planul de măsuri din 14 septembrie 1977 prevedea folosirea unor persoane apropiate de aceasta, care urmau să-i prezinte o imagine favorabilă a vieţii culturale din România şi să le conteste valoarea şi credibilitatea lui Paul Goma, Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase.

Strategia nu se limita la argumente politice. Unii intermediari urmau să vorbească despre presupusa lipsă de valoare literară a scriitorilor din exil; alţii trebuiau să sugereze că activitatea lor ar fi fost duplicitară sau dirijată. Scopul era să o determine pe Marie-France să renunţe la sprijinul acordat acestora şi, prin ea, să influenţeze relaţia lui Eugen Ionescu cu grupul.

1978: "Extremă dreaptă anticomunistă" şi planul de a-l îndepărta de Paul Goma

În 1978, tonul documentelor se înăspreşte. Într-o telegramă din 30 iunie, Securitatea îl descria pe Eugen Ionescu ca pe un scriitor care "s-a deplasat net pe poziţii de extremă dreaptă anticomuniste". Documentul susţinea că această schimbare ar fi fost provocată de influenţa unui grup de scriitori din exil, între care Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase şi Paul Goma.

Totodată, instituţia afirma că Ionescu se numărase printre iniţiatorii Comitetului intelectualilor francezi pentru o Europă a libertăţilor şi că numele şi personalitatea sa erau folosite de emigraţia ostilă şi de cercurile franceze considerate reacţionare.

Eticheta politică nu era doar o caracterizare ideologică. Ea însoţea propuneri concrete pentru contracararea activităţii dramaturgului. Securitatea analiza cum ar putea folosi relaţiile sale culturale, contactele cu fiica sa şi posibilitatea montării pieselor în România pentru a-i modifica atitudinea.

Într-un plan de măsuri din 11 august 1978, instituţia propunea folosirea reţelelor informative şi a lectoratelor de limbă română pentru a discredita activitatea Comitetului intelectualilor francezi pentru o Europă a libertăţilor. Se urmărea, de asemenea, influenţarea lui Marie-France Ionescu şi determinarea acesteia să facă o vizită în România. În paralel, urmau să fie redactate materiale despre presupusul "trecut dubios" al lui Paul Goma şi al celorlalţi scriitori din cenaclul parizian, materiale care să ajungă la Eugen Ionescu pentru a-l determina să se desolidarizeze de ei.

Unul dintre cele mai clare exemple ale acestei strategii privea familia Andrei Gheorghiu. Potrivit documentelor, familia depusese cereri pentru plecarea definitivă din ţară, iar Securitatea a văzut în rezolvarea lor o posibilitate de influenţare a lui Eugen Ionescu. Planul prevedea ca Marie-France să fie determinată să meargă la ambasada României de la Paris pentru a discuta despre solicitarea tatălui său privind plecarea familiei Gheorghiu. În cadrul discuţiei, ambasadorul urma să abordeze şi necesitatea ca Eugen Ionescu să se desolidarizeze de acţiunile lui Paul Goma.

Documentul propunea chiar intervenţia la comisia pentru paşapoarte în vederea soluţionării favorabile a cererii familiei Andrei Gheorghiu, folosind această rezolvare ca element al operaţiunii de influenţă.

1979: regretul atribuit lui Ionescu şi contradicţiile dosarului

În documentele din 1979 apare o altă perspectivă asupra relaţiei dintre Eugen Ionescu şi disidenţa românească. O notă referitoare la o discuţie cu Nicolae Steinhardt consemna dezamăgirea acestuia faţă de faptul că dramaturgul acceptase să participe la emisiuni ale postului Radio Europa Liberă, cu comentarii critice la adresa societăţii socialiste.

Potrivit documentului, Steinhardt nu împărtăşea poziţia lui Ionescu şi considera că asemenea manifestări nu ar trebui să intre în preocupările sale. Nota sugera că atitudinea dramaturgului ar putea fi explicată printr-o stare de irascibilitate, pe care autorul documentului o punea în legătură cu agravarea stării de sănătate.

Într-o altă consemnare, Securitatea îi atribuia lui Ionescu regretul că se lăsase atras în activitatea politică şi că nu mai dorea ca numele său să fie asociat cu asemenea acţiuni. Formula din document este: "EI şi-a manifestat regretul că s-a lăsat târât în această aventură politică...".

1980-1981: interesul pentru teatrul românesc rămâne

În octombrie 1980, documentele Securităţii descriau starea de sănătate a lui Eugen Ionescu ca fiind foarte proastă şi activitatea sa creatoare în declin. Nota susţinea că atitudinea sa negativă faţă de România era influenţată de fiica sa, Marie-France, şi de emigraţia românească de la Paris. Aceste aprecieri aparţin limbajului instituţiei şi trebuie citite în contextul operaţiunilor de influenţă din dosar.

În ianuarie 1981, interesul dramaturgului pentru viaţa teatrală românească reapare în documente. Eugen Ionescu a participat la un spectacol cu O scrisoare pierdută, prezentat la Teatrul Naţional din Paris, între 10 şi 23 ianuarie. Potrivit unei note a Securităţii, dramaturgul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat la final.

Un contact al instituţiei, desemnat în notele dosarului drept "Nene", ar fi discutat cu Ionescu despre chestiuni generale şi l-ar fi întrebat dacă mai exista cenzură în România. Dramaturgul s-a interesat dacă una dintre piesele sale ar putea fi montată în ţară şi a cerut să fie ţinut la curent cu posibilităţile de a ajunge pe o scenă românească.

Documentul consemna şi intenţia de a păstra legătura prin Radu Beligan şi de a analiza posibilitatea montării unei piese de Eugen Ionescu în România.

Pentru Securitate, asemenea gesturi puteau fi interpretate ca o oportunitate de apropiere şi ca un mijloc de a deruta sau neutraliza persoanele din exil care continuau să critice regimul. Nota despre participarea lui Ionescu la spectacolul parizian vorbeşte explicit despre efectul de "derutare şi anihilare" a unor elemente considerate recalcitrante din emigraţie.

Ultimii ani din viaţa lui Eugen Ionescu nu mai par interesanţi pentru Securitate, referirile la scriitor dispărând complet. Deşi a supravieţuit regimului opresator al lui Nicolae Ceauşescu şi instrumentului de represiune Securitatea, Eugen Ionescu nu s-a mai întors niciodată în România. A murit la Paris la 28 martie 1994.