PNL a contestat joi la Curtea Constituţională modificările aduse la Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor, invocând încălcarea mai multor prevederi din Constituţie şi acuzând că "textul este neclar, impropriu, impredictibil în viitoarea sa interpretare şi aplicare, aşadar nu îndeplineşte rigorile constituţionale". Legea a fost adoptată marţi de plenul Senatului, pentru a treia oară.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email
Plenul Senatului a adoptat marţi, pentru a treia oară, cu 79 de voturi “pentru” şi 26 de voturi “împotrivă” modificările aduse legii 303/2004 privind statutul magistraţilor, după ce aceasta a fost declarată parţial neconstituţională de către Curtea Constituţională.
 
Astfel, liberalii au contestat art. I pct. 4, referitor la art. 3 alin. (12) din Legea nr. 303/2004, care spune că „(12) Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate.” Completarea art. 3 cu alin. (12) excede Deciziei nr. 252/2018. Dispoziţiile art. 3 nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, iar completarea acestuia nu reprezintă o corelare legislativă şi nici nu se regăseşte într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate neconstituţionale. În consecinţă, Parlamentul a depăşit limitele stabilite prin Decizia Curţii nr. 252/2018, modificând şi alte dispoziţii care nu se află în legătură indisolubilă cu prevederile declarate neconstituţionale, fapt care atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.
 
De asemenea, în sesizare se arată că art. I pct. 9, referitor la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 „(7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (6) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii 554/2004. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea 554/2004 nu sunt aplicabile.”
 
În forma anterioară procedurii de reexaminare, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 252/2018, art. 7 alin. (7), prevedea următoarele: "Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (6) poate fi contestat în instanţă de către orice persoană interesată care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare nu sunt aplicabile.”
 
Curtea a constatat că acesta nu respecta exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate a normei, impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituţie, din următoarele considerente: "Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege, Curtea reţine că, potrivit acestui text de lege, în procedura contestării actului Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu se aplică prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin actul antereferit nu trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Derogând de la regula generală din domeniul contenciosului administrativ, prin renunţarea la procedura recursului graţios, Curtea constată că legiuitorul nu a edictat o reglementare corespunzătoare în privinţa determinării datei de la care curge dreptul de a contesta actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării în faţa instanţei judecătoreşti pentru a putea face aplicabile, în cazul dat, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora
 
(1)Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
 
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz“.
 
Astfel, prin aplicarea alin. (1) nu se poate cunoaşte data de la care curge termenul de formulare a acţiunii, pentru că legea leagă termenul de contestare a actului administrativ de procedura plângerii prealabile, procedură inexistentă în cazul de faţă. În consecinţă, ar rezulta că urmează a se aplica alin. (2), text care, însă, se referă la motivele temeinice, aşadar, excepţionale, când acţiunea poate fi introdusă peste termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, şi anume într-un termen de 1 an de la data comunicării actului. Dar şi acest text este legat tot de procedura prealabilă, fiind o aplicare particulară a dreptului la acţiune reglementat de art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, ambele presupunând procedura plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, Curtea constată că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege nu este clar, precis şi previzibil, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.”
 
În primul rând, învederăm Curţii că, în forma legii analizată de Curte prin Decizia nr. 252/2018, termenul pentru contestarea actului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în contencios administrativ era cel de drept comun, stabilit de art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004. Astfel, acţiunea trebuia introdusă fie în termenul de 6 luni, prevăzut la art. 11 alin. (1), fie în termenul de 1 an, prevăzut la alin. (2) al aceluiaşi articol, aplicabil în ipoteza existenţei unor motive temeinice care să justifice întârzierea.
 
În procedura de punere în acord a legii cu Decizia Curţii nr. 252/2018, legiuitorul a derogat, şi în această privinţă, de la dreptul comun în materie, diminuând termenul prevăzut pentru exercitarea dreptului la acţiune la 3 luni, deşi Curtea, în motivarea neconstituţionalităţii art. I pct. 9, referitor la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, nu s-a pronunţat în sensul necesităţii modificării acestui termen, criticile vizând, în mod exclusiv, incertitudinea datei de la care acesta începe să curgă.
 
Totodată, deşi legiuitorul avea obligaţia modificării art. I pct. 9, referitor la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale prin Decizia nr. 252/2018, considerăm că acesta trebuia să se rezume la valorificarea considerentelor reţinute de Curte, modificarea unor soluţii normative necriticate de Curte, cum este cazul termenului prevăzut pentru exercitarea dreptului la acţiune, constituind o depăşire a limitelor reexaminării, astfel cum acestea au fost fixate prin Decizia nr. 252/2018.
 
Aşadar, modificările operate asupra art. 7 alin. (7) încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie, prin nesocotirea limitelor reexaminării.
 
În al doilea rând, considerăm că sintagma „poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii 554/2004” nu respectă exigenţele principiului securităţii juridice, consacrat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. Nu este precizat momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care persoana interesată poate contesta actul Consiliului Superior de Apărare a Ţării. Se spunea doar „în 3 luni de la data la care a luat cunoştinţă”, fără a se preciza cine a luat cunoştinţă şi cu privire la ce anume s-a luat cunoştinţă.
 
De asemenea, subliniem că, potrivit alin. (6) al art. 7, „Rezultatul verificărilor (n.n. efectuate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării) se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane.” Or, „data la care (n.n. persoana) a luat la cunoştinţă” actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, stabilită prin art. 7 alin. (7) drept data de la care curge termenul de formulare a acţiunii, constituie o împrejurare de fapt, care poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, şi care nu este  echivalentă cu data comunicării actului, care se stabileşte prin manifestarea de voinţă a emitentului, concretizată fie prin înmânarea actului, sub semnătură, destinatarului, fie prin intermediul unui curier administrativ sau poştă, cu scrisoare recomandată, fie prin alte modalităţi prevăzute de lege.
 
Ţinând cont că actul administrativ individual emis de Consiliul Superior de Apărare a Ţării este supus comunicării din oficiu în privinţa Consiliului Superior al Magistraturii, a judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane, din raţiuni de bună administrare a justiţiei şi de securitate juridică, considerăm că în privinţa acestora termenul de la care ar trebui să curgă dreptul de formulare a acţiunii ar trebui să fie cel al îndeplinirii procedurii de comunicare.
 
În al treilea rând, ca urmare a modificării termenului prevăzut de art. 7 alin. (7), nu rezultă cu claritate în ce măsură s-ar aplica, în ipoteza existenţei unor motive temeinice care să justifice întârzierea, dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, potrivit cărora  „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz“. Astfel, pe de o parte, textul încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea legii, iar, pe de altă parte, în măsura în care textul exclude aplicarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 544/2004, încalcă art. 21 din Constituţie, referitor la liberul acces la justiţie.
 
Tot la art. I pct.  93, cu referire la art. 56 din Legea nr. 303/2004 „(1) La încetarea mandatului pentru funcţiile de conducere prevăzute la art. 53 judecătorii revin pe funcţiile deţinute anterior în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 
(2) La încetarea mandatului funcţiei de conducere prevăzute la art. 54 şi 55, procurorii pot ocupa o altă funcţie de conducere la acelaşi parchet, în condiţiile legii, fie revin pe funcţii de execuţie la parchetele pe care le-au condus sau de unde provin.”
 
Modificările operate asupra art. 56 exced Deciziei nr. 252/2018. Astfel, deşi instanţa de contencios constituţional a criticat doar abrogarea acestui articol prin care s-a creat un vid legislativ, legiuitorul nu s-a rezumat la eliminarea abrogării şi, implicit, la păstrarea formei în vigoare a acestuia, modificându-l substanţial.
 
Astfel, în reexaminare, Parlamentul a împărţit art. 56 în 2 alineate, referindu-se separat la ipoteza judecătorilor de la ICCJ. În primul rând, se observă că legiuitorul a eliminat posibilitatea judecătorilor şi procurorilor care ocupă funcţii de conducere dintre cele prevăzute la art. 53, 53 şi 55 ca, după încetarea mandatelor, să poată să-şi continue activitatea „la o instanţă sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii”. În al doilea rând, în privinţa procurorilor s-a optat în reexaminare pentru o altă soluţie legislativă şi anume ca procurorii să revină la parchetele de unde provin, însă doar pe funcţii de execuţie, nu şi pe funcţii de conducere. O astfel de restrângere nu este doar nejustificată, ci şi excede Deciziei nr. 252/2018 care nu a impus o astfel de intervenţie legislativă. Textul art. 56 în forma aflată în vigoare este mai suplu, mai concis şi înglobează toate situaţiile care se pot ivi, fără a crea situaţii injuste.
 
Aşadar, modificările operate asupra art. 56 încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie, prin nesocotirea limitelor reexaminării.
 
Şi la art. I pct. 97, referitor la art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 „(1) Secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii dispune detaşarea judecătorilor şi procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordinate acestuia, la solicitarea acestor instituţii. Detaşarea în cadrul acestor instituţii nu se poate dispune pentru funcţii de demnitate publică.”
 
Deşi art. 58 alin. (1) nu a făcut în mod direct obiectul ultimului controlul de constituţionalitate al Curţii asupra prezentei propuneri legislative, considerăm că acesta ar trebui reconsiderat în lumina considerentelor reţinute de Curte în pronunţarea neconstituţionalităţii art. I pct. 7, cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d) din forma analizată prin Decizia nr. 252/2018.
 
Astfel, Curtea a reţinut că „în primul rând, regimul incompatibilităţilor relevat presupune că judecătorii/ procurorii nu pot fi angajaţi decât într-un singur raport de muncă [cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior] şi, în al doilea rând, că, în cadrul acestui raport de muncă, aceştia exercită fie activităţi de natură judiciară în sensul art. 1 din Legea nr. 303/2004, fie, pe calea detaşării, activităţi compatibile cu calitatea pe care o deţin, care, chiar dacă sunt specifice in concreto altor funcţii, au legătură cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei.”
 
În acelaşi sens, Curtea a arătat că „în cadrul aceluiaşi raport de muncă, compatibilitatea nu trebuie judecată prin prisma funcţiei exercitate, ci din cea a felului muncii prestate. Astfel, judecătorul/procurorul îşi păstrează această calitate şi nu devine, pe calea detaşării, spre exemplu, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor. De altfel, detaşarea judecătorilor/procurorilor presupune o modificare a raportului de muncă, sub aspectul locului de muncă şi /sau a felului muncii, cu păstrarea funcţiei. De aceea, dacă în privinţa art. 5 alin. (1) lit. a) este vorba despre o compatibilitate între două funcţii diferite ca natură juridică exercitate în acelaşi timp, concomitent, în privinţa lit. b) şi c) compatibilitatea cu calitatea de judecător /procuror priveşte felul muncii prestate, fiind astfel posibil in abstracto ca un judecător/procuror să presteze atât o activitate judiciară, cât şi o activitate ce se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei, caz în care nu este vorba despre o compatibilitate între două funcţii publice [exempli gratia judecător şi personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor], ci despre sfera activităţilor ce pot fi desfăşurate în virtutea funcţiei de judecător/procuror.”
 
Prin urmare, considerăm că art. 58 alin. (1) încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin faptul că legiuitorul s-a limitat la enumerarea autorităţilor şi instituţiilor la care poate fi dispusă detaşarea, desi Curtea a reţinut, în Decizia nr. 252/2018, drept criteriu esenţial pentru admisibilitatea detăşării felul muncii prestate, respectiv ca noua activitate să se afle în legătură directă cu serviciul public de înfăpuire a justiţiei.
 
În sesizarea trimisă la Curte a fost contestat şi art. I pct. 134, referitor la art. 75 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004 „(1) Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are dreptul, respectiv obligaţia ca, la cerere sau din oficiu: c) să apere independenţa puterii judecătoreşti.”
 
Criticile de neconstituţionalitate privitoare la art. 75 admise de Curte priveau exclusiv soluţia normativă constând în introducerea avizului conform al fiecărei secţii pentru sesizările vizând apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său. Deci, necesitatea completării alin. (1) al art. 75 cu lit. c) nu rezultă din Decizia nr. 252/2018, nu reprezintă o corelare legislativă şi nici nu se regăseşte într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate neconstituţionale.
 
În consecinţă, Parlamentul a depăşit limitele stabilite prin Decizia Curţii nr. 252/2018, modificând şi alte dispoziţii care nu se află în legătură indisolubilă cu prevederile declarate neconstituţionale, fapt care atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.
 
De asemenea, considerăm că introducerea lit. c) la art. 75 alin. (1) este susceptibilă de a crea confuzii în practică, în sensul că va fi foarte dificil de stabilit care vor fi sesizările de competenţa Secţiei de judecători, conform art. 75 alin. (1) lit. c), şi care vor fi cele de competenţa Plenului Consiliului, conform art. 75 alin. (3), diferenţa dintre conceptele de „putere judecătorească” şi „autoritate judecătorească” fiind una foarte sensibilă, de nuanţă.
 
Prin urmare, art. 75 alin. (1) lit. c) încalcă principiul securităţii raporturilor juridice cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
 
La art. I pct. 151 referitor la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 „(3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată într-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.”
 
Cu privire la exigenţele pe care legiuitorul trebuie să le respecte în normativizarea definiţiei erorii judiciare, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 252/2018, că acesta trebuie să „dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare şi univoce, până la urmă, instanţelor judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze legea”, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc fiind lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, „existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice.”
 
În acelaşi sens, Curtea a subliniat că „legea este adoptată pentru a fi aplicată, şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară. (…) În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii lucrului judecat şi, implicit, securităţii raporturilor juridice element component al securităţii juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. (…) Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanţiere, precizie şi detaliere menţionate la paragrafele precedente, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit.”
 
Or, în lumina acestor considerente, apreciem că legiuitorul nu a individualizat elementele, împrejurările sau situaţiile care să se circumscrie noţiunii de eroare judiciară, reglementarea păstrându-şi caracterul vădit abstract. De asemenea, formulările precum „încălcare evidentă” sau „afectarea gravă”, deşi sunt potrivite pentru explicaţii de natură teoretică, ele nu sunt potrivite pentru a fi utilizate în procesul de legiferare.
 
Astfel, prin comparaţie, după cum semnalează şi Curtea, Codul de procedură penală reglementează, la art. 538 şi 539, două situaţii care constituie erori judiciare, în mod clar şi fără tăgadă, respectiv situaţia persoanei condamnate definitiv, cu privire la care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare şi situaţia persoanei care, în cursul procesului penal, a fost private nelegal de libertate.
 
Astfel, considerăm că, pentru a fi respectate exigenţele impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi pentru o veritabilă punere în acord a normei cu Decizia Curţii nr. 252/2018, legiuitorul ar fi trebuit să prevadă, în mod concret, care sunt încălcările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, exempli gratia, prin indicarea obiectului hotărârilor judecătoreşti definitive nelegale, a neregularităţilor procedurale şi/sau a naturii vătămării cauzate, precum în ipotezele reglementate în art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală.
 
Prin urmare, soluţia normativă identificată de legiuitor, de a califica drept eroare judiciară „efectuarea de acte procesuale cu încălcarea (…) dispoziţiilor legale de drept material şi procesual”, precum şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive „contrară legii sau situaţiei de fapt”, cu consecinţa producerii unei vătămări constând în afectarea gravă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei  nu constituie o veritabilă punere în acord cu considerentele reţinute de Curte la paragraful 153 din Decizia nr. 252/2018, potrivit cărora „legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării”, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie.
 
În al doilea rând, învederăm Curţii că din această definiţie a erorii judiciare ar rezulta că nu poate exista eroare judiciară în afara unei culpe a magistratului, deşi uneori se ajunge la o soluţionare greşită a cauzei nu atât din cauza culpei magistratului, ci mai ales din cauza unor texte normative neclare sau injuste, aspecte constatate nu de puţine ori de către Curtea Constituţională sau de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
 
În al treilea rând, semnalăm că din noua formulare a art. 96 alin. (3) rezultă că pentru a constitui eroare judiciară, în ipoteza reglementată la lit. a) este necesară încălcarea cumulativă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, deşi neregularităţile procesuale constituie per se încălcări ale dispoziţiilor de drept procesual, iar, în ambele ipoteze (lit. a) şi b)) rezultatul trebuie să se materializeze într-o vătămare cumulativă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei. Or, o atare soluţie normativă este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa privitoare la calitatea legii, fiind caracterizată de arbitrariu şi susceptibilă de a conduce la inaplicabilitatea textului în practică.
 
În al patrulea rând, consideră PNL, prin faptul că textul nu face referire la încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, lăsând să se înţeleagă că încălcarea oricărui drept, indiferent de importanţa acestuia, poate genera o eroare judiciară, precum şi prin includerea încălcării intereselor legitime ale persoanei printre vătămările susceptibile de a atrage calificarea de eroare judiciară, definiţia erorii judiciare nu este proporţională, putând duce la angajarea răspunderii patrimoniale a magistraţilor inclusiv pentru unele încălcări de o importanţă redusă.
 
Or, această soluţie normativă este contrară prevederilor art. 52 alin. (3) teza I din Constituţie, potrivit căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, astfel cum acesta a fost interpretat de Curte prin următoarele considerentele ale Deciziei nr. 45/2018:
 
„Constituţia prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noţiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produc consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă /capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate.”
 
În al cincilea rând, condiţia impusă de către legiuitor prin modificările aduse alin.(3) al art.96 lipseşte de eficienţă juridică întreg textul normativ, neclaritatea este evidentă dacă ne raportăm la voinţa legiuitorului de a defini exact pentru a putea sancţiona eroarea judiciară, prin angajarea răspunderii juridice atât a statului cât şi, in plan subsecvent şi ca o consecinţă a culpei sale juridice, a magistratului care se face vinovat de ocazionarea acelei erori judiciare.
 
Cităm: ,, Alineatul (3) al articolului 96 se modifică şi va avea următorul cuprins: ,,(3) Există eroare judiciară atunci când: a) S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale ..., producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;  b) S-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă ... vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.”
 
Din interpretarea gramaticală a normei juridice mai sus criticate, rezultă că, fără tăgadă,  condiţia impusă, vătămării survenite ca urmare a încălcărilor mai sus arătate in textul normativ,  prin propoziţia atributivă ,,...(vătămarea) nu a putut fi remediată” este o condiţie negativă care are un caracter absolut! Pentru a aplica textul de lege astfel modificat, judecătorul sesizat cu o cauză având drept capăt de cerere constatarea existenţei erorii judiciare  fiind nevoit să interpreteze textul normativ, pentru a-l putea aplica, va fi constrâns să constate că eroarea de judecată(propriu-zisă !) există, dar pentru că la modul absolut ea ,,a putut să fie remediată” - remedierea prin exercitarea cailor de atac ordinare şi extraordinare fiind ,,o posibilitate”, o garanţie constituţională a exercitării dreptului fundamental la un proces echitabil, cf. prevederilor alin. 3 al art.21 din Constituţia României– va concluziona că eroarea judiciară, aşa cum este ea definită prin modificările aduse art.96 din Legea 303/2004, nu există pentru că ea a putut (şi există întotdeauna această posibilitate...) fi remediată prin exercitarea unor căi de atac (ordinare şi/sau extraordinare)!
 
Pe de altă parte, interpretarea sistematică şi teleologică a tuturor normelor juridice care reglementează eroarea judiciară în dreptul nostru impun concluzia că legiuitorul nu a dorit să restrângă, să lipsească de efecte juridice instituţia juridică a erorii judiciare! Probabil că cei care au iniţiat, susţinut şi votat acest text normativ ar fi dorit să condiţioneze angajarea răspunderii juridice pentru eroarea judiciară de existenţa unei vătămări ,, ...care nu a fost remediată”! Dar, această presupunere, această prezumţie nu înlătură neconstituţionalitatea acestei norme juridice! Textul este neclar, impropriu, impredictibil în viitoarea sa interpretare şi aplicare, aşadar nu îndeplineşte rigorile constituţionale.
 
În al şaselea rând, definiţia prevăzută la lit. b) naşte posibilitatea de a se redeschide orice proces, încălcându-se astfel autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive. Condiţia ca vătămarea să nu fi putut fi îndreptată prin căile de atac este mult prea restrictivă şi nu cuprinde situaţia în care vătămarea a putut fi contestată, sau chiar a fost contestată în căile de atac, dar nu a fost înlăturară, şi nici ipoteza în care vătămarea s-a produs chiar în calea de atac.
 
 
 
viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.