Se împlinesc vineri 25 de ani de la atacurile din 11 septembrie 2001. De atunci, preşedinţii SUA şi-au extins puterea, pas cu pas, pentru a purta un război oriunde, oricând, după bunul lor plac, arată o analiză publicată de CNN şi semnată de Peter Bergen, specialist în securitate naţională.
Prin Operaţiunea „Epic Fury” din Iran, preşedintele Donald Trump a atins un nou apogeu în ceea ce priveşte puterile de a declara război revendicate de comandantul suprem al SUA. Trump a lansat războiul pe care şi l-a ales împotriva Iranului - în cuvintele sale, „statul nr. 1 din lume care sponsorizează terorismul” - fără nicio autorizaţie din partea Congresului, fără sprijinul aliaţilor din NATO şi fără o rezoluţie a ONU. De asemenea, a existat o susţinere foarte redusă din partea publicului american pentru ceea ce a fost, încă de la început, cel mai nepopular război al epocii moderne, mai ales că nici nu exista ceva care să semene cu o ameninţare iminentă la adresa Statelor Unite.
Trump nu s-a obosit să înveţe ceva din războaiele americane din trecut şi nu a avut un plan real pentru „ziua de după” începerea ostilităţilor.
Armata SUA se pricepe de mult timp să distrugă şi să ucidă oameni, dar atunci când tacticile sale nu au fost aliniate la o strategie clară, Statele Unite au ajuns în situaţii de genul Vietnam sau războiul civil sectar din Irak care a dat naştere în cele din urmă ISIS sau au precipitat o posibilă recesiune economică globală cauzată de războiul cu Iranul.
Iar predecesorii lui Trump au pus bazele războiului cu Iranul.
CUM ŞI-AU SUBMINAT SUA POZIŢIA PE SCENA MONDIALĂ
„Războiul împotriva terorismului” s-a transformat în timp, în lunile de după 11 septembrie, depăşind cadrul războiului din Afganistan împotriva talibanilor şi al-Qaida, susţinut de ONU şi de aliaţii NATO. Ulterior, acesta s-a extins pentru a cuprinde doctrina „războiului preventiv” a preşedintelui George W. Bush, care a justificat invazia Irakului din 2003. Această invazie a dus la un război civil în timpul căruia au murit aproximativ 200.000 de civili irakieni.
Războiul împotriva terorismului s-a extins, incluzând utilizarea pe scară largă de către preşedintele Barack Obama a dronelor înarmate în ţări precum Pakistanul şi Yemen, care nu se aflau în război cu Statele Unite, atacuri care au ucis mii de terorişti suspectaţi şi un număr considerabil de civili.
Cu sprijinul ONU şi al NATO, Obama a ordonat, de asemenea, campania de înlăturare de la putere a dictatorului libian Muammar Gaddafi în 2011, dar Obama nu a solicitat aprobarea Congresului. Răsturnarea lui Gaddafi a declanşat un război civil în Libia care a durat un deceniu, iar ţara continuă să fie divizată, fiind condusă astăzi de două guverne. Obama a declarat ulterior că faptul că nu a planificat „ziua de după” căderea lui Gaddafi a fost cel mai mare eşec al său în calitate de preşedinte.
În timpul „războiului global împotriva terorismului”, Statele Unite au trecut prin diverse strategii şi tactici, dintre care unele s-au întors spectaculos împotriva lor. Printre acestea se numără invazia lui Bush din Irak şi eşecul bipartizan al retragerii SUA din Afganistan, mai bine de un deceniu şi jumătate mai târziu, un acord negociat sub administraţia Trump şi pus în aplicare sub preşedintele Joe Biden.
Retragerea SUA din Afganistan a dus, aşa cum era de aşteptat, la preluarea controlului asupra ţării de către talibani. Eşecul războiului din Irak şi al retragerii din Afganistan au arătat că superputerea americană nu prea ştia ce face în materie de politică externă, ceea ce i-a subminat poziţia pe scena mondială.
SUCCESELE SUA ÎN RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI ŞI EXTINDEREA LUI
Au existat câteva succese operaţionale reale ale SUA în timpul războiului împotriva terorismului: CIA a devenit o agenţie paramilitară eficientă, vânând şi eliminând terorişti; Comandamentul Comun pentru Operaţiuni Speciale s-a transformat dintr-o forţă antiteroristă aproape nefolosită într-o maşinărie de ucidere la scară industrială; Forţele Speciale ale SUA au colaborat cu pricepere cu forţele terestre afgane şi irakiene; iar Agenţia Naţională de Securitate a penetrat cu abilitate comunicaţiile inamice.
Toate aceste evoluţii au jucat un rol important în decimarea, în cele din urmă, a conducerii al-Qaida şi în desfiinţarea „califatului” geografic al ISIS. Drept urmare, nu au mai avut loc atacuri letale la scară largă din partea grupurilor teroriste străine pe teritoriul Statelor Unite după 11 septembrie, ceea ce a reprezentat un obiectiv major de securitate naţională al celor patru preşedinţi care au urmat după 11 septembrie.
Toamna trecută, Trump a extins dramatic sfera războiului împotriva terorismului când a afirmat că poate ucide după bunul său plac membrii suspectaţi ai cartelurilor de droguri din America Latină, pe motiv că aceştia erau „narcoterorişti”. Acest lucru a dus la zeci de atacuri americane asupra ambarcaţiunilor care transportau droguri în Caraibe, iar când Comandamentul Comun al Operaţiunilor Speciale al SUA l-a capturat pe preşedintele venezuelean Nicolás Maduro, la începutul anului 2026, Trump a afirmat că acesta era un narcoterorist.
Încurajat de ceea ce a numit operaţiunea „briliantă” de înlăturare a lui Maduro de la putere, Trump a emis curând ordinul pentru Operaţiunea „Epic Fury”. Acest lucru a reamintit de modul în care războiul relativ rapid de răsturnare a talibanilor după 11 septembrie l-a încurajat pe Bush să lanseze războiul împotriva Irakului un an şi jumătate mai târziu.
LECŢII NEÎNVĂŢATE
O lecţie pe care Statele Unite nu au învăţat-o niciodată după 11 septembrie este că trebuie să elaborezi planuri concrete pentru „ziua de după” câştigarea aparentă a războiului, altfel rişti să pierzi pacea.
Administraţia Bush nu a negociat un acord de pace cu talibanii după ce gruparea a fost înfrântă definitiv în decembrie 2001, când mulţi dintre liderii săi doreau să ajungă la o înţelegere, ceea ce ar fi putut evita mulţi ani de război.
Numeroasele eşecuri în planificarea perioadei de după căderea regimului lui Saddam Hussein în Irak erau bine cunoscute şi, cu toate acestea, doar opt ani mai târziu, nici administraţia Obama nu a elaborat un plan pentru ceea ce urma să se întâmple după răsturnarea lui Gaddafi.
Confuzia cu privire la ceea ce constituia un succes strategic american şi la ceea ce erau doar victorii tactice ale SUA a fost deosebit de evidentă în timpul războiului cu Iranul, când numeroasele victorii militare împotriva teocraţilor de la Teheran nu au produs nicio schimbare semnificativă în regim. Aşa cum a recunoscut chiar Trump în primele zile ale conflictului: „Treci prin asta, iar apoi, după cinci ani, îţi dai seama că ai pus la putere pe cineva care nu e cu nimic mai bun”.
Această previziune sumbră urma să se adeverească în doar câteva săptămâni. Bilanţul dezastruos al Statelor Unite în ceea ce priveşte schimbările de regim din Orientul Mijlociu de după 11 septembrie nu a inspirat încredere că proiectul american de decapitare a regimului din Iran ar avea un final fericit. Între timp, regimul iranian şi-a folosit noul control asupra Strâmtorii Ormuz pentru a provoca o mare agitaţie pe pieţele de gaz şi petrol care alimentează economia globală.
Astfel. la douăzeci şi cinci de ani de la 11 septembrie, Statele Unite, care cândva se mândreau cu rolul de garant al ordinii globale, sunt acum principalul factor de destabilizare a acesteia,conchide analiza CNN.
Medikatv.ro
