Regizoarea Ioana Uricaru vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre debutul ei în lungmetraj, „Lemonade”, prezentat la Bucureşti în cadrul festivalului Les Films de Cannes, despre societatea americană şi energia „nervoasă” pe care o emană odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă, despre mişcările feministe şi modul în care ar putea influenţa ele cariera cineastelor.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

„Lemonade/ Luna de miere”, debutul în lungmetraj al Ioanei Uricaru, produs de Cristian Mungiu, a fost selectat în secţiunea Panorama a Festivalului de Film de la Berlin, iar premiera nord-americană a avut la Tribeca Film Festival. Pelicula a fost prezentată în numeroase festivaluri, Uricaru fiind premiată pentru regie la Sarajevo, dar şi în Portugalia, Maroc şi Polonia.

Ioana Uricaru, care locuieşte de mai bine de zece ani în Statele Unite, semnează şi scenariul peliculei filmate în Montreal (Canada), în vara anului trecut. Regizorul Cristian Mungiu este producător, prin Mobra Films, iar coproducători sunt Christoph Kukula şi Eike Goreczka pentru 42film (Germania), Yanick Létourneau pentru Peripheria Productions (Canada) şi Sean Wheelan şi Tomas Eskilsson pentru Film I Vast and Filmgate Films (Suedia).

„Luna de miere” spune povestea Marei, o mama celibatară în vârstă de 30 de ani aflată în Statele Unite pentru o slujbă temporară ca asistent medical, care se căsătoreşte cu americanul Daniel. Când începe demersurile pentru a obţine permisul de şedere, Mara îşi dă seama că America reală nu semănă cu cea din visurile ei.

În rolul principal a fost distribuită Mălina Manovici, care a jucat şi în „Bacalaureat” al lui Mungiu. Din distribuţie mai fac parte Steve Bacic, Dylan Scott Smith, Milan Hurduc şi Ruxandra Maniu.

Ioana Uricaru şi Cristian Mungiu colaborează de mai mulţi ani. Ea a coregizat lungmetrajul colectiv „Amintiri din Epoca de Aur” (Mobra Films, 2009), şi scurtmetrajul „Stopover” (produs de Mobra Films în 2010). Primul a avut premiera în secţiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes 2009, iar cel de-al doilea, în selecţia oficială a Festivalului de Film Sundance 2011.

Ea a mai regizat „National Treasure” (documentar, 2007, coregizor Wang Ying), „The Sun and The Moon” (scurtmetraj, 2007), „Variations to a Portrait – Norman Manea” (2011), şi „The Witness” (scurtmetraj, 2012).

„Lemonade” rulează de vineri în cinematografele româneşti. Pe lângă de proiecţiile din Capitală, el va putea fi vizionat la Iaşi, Timişoara, Ploieşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Vaslui, Braşov, Lugoj, Călăraşi, Buzău, Suceava, Piteşti, Târgu Mureş, Reşiţa, Caransebeş, Vulcan, Oraviţa, Sibiu, Galaţi, Slobozia, Sfântu Gheorghe şi Arad.

Prezentăm integral interviul acordat News.ro de regizoarea Ioana Uricaru:

Cum a luat naştere acest proiect?

Ioana Uricaru: Voiam foarte mult să fac un film despre o femeie din România care emigrează în Statele Unite. Şi să vorbesc puţin despre lucrurile pe care le-am cunoscut eu, experienţele mele, dar şi ale altor imigranţi cu care am vorbit. După asta, tot adunând poveşti, s-a conturat povestea. E un colaj de experienţe. Titlul face referire direct la expresia „When life gives you lemons, make lemonade” (când viaţa îţi dă lămâi, fă limonadă, n.r.), care are, în acelaşi timp, o conotaţie foarte optimistă, pentru că spune că orice s-ar întâmpla, trebuie să găseşti o soluţie sau, cum spune americanul, „every crisis is an opportunity” (fiecare criză este o oportunitate, n.r.), dar, pe de altă parte, e şi un fel de povară, pentru că îţi spune că depinde de tine - dacă nu eşti în stare să faci limonadă, îţi meriţi soarta de a muşca direct din lămâie. Deci, e cu dublu sens.

Dintre experienţele personajului, Mara, care este criza cu care te-ai confruntat?

Ioana Uricaru: Au fost mai multe. Cred că, în general, experienţa emigrării este compusă din mai multe serii de evenimente. Uneori, câştigi câte ceva, simţi că înaintezi, că ai reuşit să faci un progres, apoi se întâmplă altceva care te face să gândeşti „Ce caut eu aici? Mai bine mă întorc acasă”. După aceea, iar se întâmplă ceva pozitiv care te face să zici „A, OK, poate totuşi merită să mai încerc”, şi, uite aşa, te atrage ca un vârtej. Până să te dumireşti, deja ai făcut atât de multe lucruri, te-ai străduit atât de mult, încât nu mai vrei să renunţi la ce ai apucat să construieşti cât de cât şi te ambiţionezi cât mai tare. Victoriile sunt, un pic, o capcană.

Cum priveşti întreaga problemă, situaţie a celor care îşi părăsesc ţara de origine în căutarea unei altfel de vieţi?

Ioana Uricaru: Este o diferenţă între emigraţia în Europa şi în alte părţi, pentru că în Europa - fiind parte din UE, călătorim uşor, avem şi voie să muncim în aalte ţări de pe continent - parcă nu simţi chiar aşa că e o desprindere totală şi o alegere care îţi va marca viaţa. Te mai duci, te mai întorci, nu mai e chiar atât de dramatic. Pe de altă parte, dacă pleci în Statele Unite sau Canada, Brazilia, şi din cauza distanţei geografice, dar şi din cauză că e mult mai greu să îţi faci acolo un rost, trebuie să depui mai multă energie şi nu îţi permiţi să rămâi conectat la România - trebuie să te desprinzi mai tare - ca să poţi să te concentrezi la cei ai de făcut, cred că e mai traumatic. Poate de asta sunt şi mai puţin cei care pleacă atât atât de departe. Cred că acum sunt români cam peste tot. Contează foarte mult, dacă găseşti ceva de făcut, să simţi că în acest alt loc reuşeşti să dai mai mult din tine decât atunci când erai în România. Bănuiesc. Uneori, chiar faptul în sine că ai plecat în altă parte şi se pune atâta presiune asupra ta şi ai anumite constrângeri, chiar asta te îndeamnă să îţi mobilizezi nişte energii pe care poate dacă stai acasă nu le mobilizezi. E un fel de cerc vicios. Nu neapărat că e mai bine acolo, dar faptul că tu eşti acolo şi ştii că trebuie să bagi în viteză, te ajută să îţi descoperi nişte resurse nebănuite. Cred că asta s-a întâmplat cu mine. Şi asta se întâmplă şi cu Mara, în film. Te trezeşti făcând nişte lucruri la care nu te aşteptai.

Pentru ea, cu copilul...

Ioana Uricaru: Da, este şi asta. Pentru că, atunci când este şi un copil la mijloc, te gândeşti şi la viitorul lui, te gândeşti la unde e mai bine pentru el. În America, mai ales, există mitul educaţiei, al şcolilor americane, unde dacă te duci la Harvard viaţa îţi este asigurată. Ideea că eşti într-un loc în care copilul tău poate o să aibă nişte şanse mai mari decât ale tale este foarte puternică şi mulţi oameni emigrează sau rămân în alte ţări pentru copii.

Colaborarea cu Cristian Mungiu este una mai veche, cum a fost în acest caz?

Ioana Uricaru: Eu aveam un scenariu care aproape s-a făcut într-o altă formulă, după aia nu s-a mai făcut. Apoi l-a citit Cristian, i-a plăcut mult, s-a implicat. Am aplicat la tot felul de fonduri, am început s adunăm bani - mai mult prin casa lui de producţie - şi vreo doi, trei ani nu ne-am mai uitat pe scenariu. Cu câteva săptămâni înainte de filmare, ne-am reîntors la scenariu şi a intervenit şi el să îl aducem la o formă care să fie gata de filmare. Am avut 32 de zile de filmare în Montreal, în iunie-iulie 2017, am montat imaginea în România, în luna august, imediat a plecat la post-producţie, sunet, în Germania, apoi la colorizare şi efecte speciale, în Suedia, iar de Crăciun era gata. A duat mai puţin de şase luni, ceea ce a fost foarte rapid. Şi a fost foarte bine, pentru că l-au selecţionat la Berlin şi trebuia să fie gata.

Cum ai vrea să se raporteze spectatorii la filmul tău?

Ioana Uricaru: Nu cred că există om în România care să nu aibă pe cineva în familie care măcar a încercat să plece în străinătate. Deci, bănuiesc că foarte mulţi se vor regăsi în povestea în sine - a imigraţiei, a şocului cultural, a sentimentului de provizorat şi de luptă continuă. Eu cred că e interesant şi să vezi puţin cum arată o ţară la care visăm, precum America, prin ochii unui proaspăt emigrant despre care ştim de când ajunge, ca imigrant, nu te duci în centrul oraşului şi trăieşti în centrul oraşului, într-un apartament cu vedere spre Empire State Building. Întotdeauna există o perioadă în care nici măcar nu apuci să vezi acele părţi din ţara respectivă care apar pe cărţile poştale. Mă interesa acest moment, când lucrurile sunt provizorii. Mai este interesant această tratare a „visului american”. Întrebarea ar fi: ce anume e diferit în America? Un pic se înţelege temperamentul şi personalitate necesare pentru a te integra în America. Să fii capabil să îţi asumi riscuri.

Cum s-a schimbat, în percepţia ta, societatea americană de când eşti acolo şi cât de diferită îţi pare faţă de România şi Europa?

Ioana Uricaru: Ştiu că este un clişeu, dar se simte foarte mult că este o ţară tânără. Nu au avut timp să treacă prin atâtea traume istorice încât să îşi piardă din entuziasm sau din curaj, această idee că dacă vrei să faci ceva, faci, depinde doar de tine şi societatea trebuie să fie construită în aşa fel încât oamenii cei mai curajoşi să reuşească. Ceea ce e diferit de Europa, unde e o preocupare mai mare pentru siguranţă, pentru confort. Nu sunt încurajaţi neapărat să se avânte, încerci mai mult să îi protejezi. Ceea ce în America e puţin invers. Şi societatea americană s-a schimbat. Când am ajuns eu acolo, era preşedinte Bush. Apoi a venit Obama - mare euforie, un moment de fericire, care i-a şi moleşit puţin, i-a făcut să se gândească că „acum nu mai avem motiv să fim supăraţi pe conducători şi pe sistem, pentru c e al nostru”. Când după Obama a venit Trump s-a schimbat din nou modelul şi lumea s-a panicat şi să se întrebe: „Cum a fost posibil?”. Acum este o energie nervoasă, o mare dorinţă de a schimba din nou, dar nu ştiu încotro se îndreaptă. Oricum, foarte multe contradicţii din societate care au fost mai puţin vizibile în timpul celor două mandate ale lui Obama acum sunt chiar mai puternice, sunt mult mai multe conflicte interne, divizări de clasă, de rasă, de gen.

Revenind la protecţie, în America se apără şi fiecare singur, nu? Ai o armă?

Ioana Uricaru: Nu, dar trăiesc într-un stat în care cred că sunt singura persoană care nu are armă. În Vermont. Este unul dintre statele unde este foarte uşor să cumperi una. Te duci la magazin şi cred că nu îţi este cerut nici măcar permisul de conducere. E un stat foarte rural, oamenii trăiesc în state izolate, îi supără animalele care vin de prin păduri şi vor să fie pregătiţi să se apere. Este şi unul dintre cele mai sigure, nu are o rată mare de criminalitate. Poate şi pentru că toţi au arme, nu ştiu. Înainte am locuit la Los Angeles, unde se simţea... Totuşi, am locuit acolo într-o perioadă bună, când violenţa deja era ţinută sub control. A fost o crimă groaznică cu armă de foc la două case de unde stăteam eu. Era destul de prezentă ameninţarea violenţei. Uneori, când conduc şi mă mai enervez, îmi spun să nu claxonez, să nu ridic vocea, pentru că pe aici lumea are puşti şi nu e bine să se enerveze nimeni prea tare.

Te gândeşti deja la un alt proiect?

Ioana Uricaru: Mă gândesc la mai multe. Trebuie să fiu pregătită să vedem unde se găseşte finanţare. Mă gândesc la ceva care poate fi făcut în România, la ceva ce poate fi făcut undeva în Europa, la altceva care ar putea fi făcut în SUA, depinde de posibilităţi. Cel mai greu e să găseşti banii, asta e ceea ce condiţionează, până la urmă, dacă vei face următorul film. Şi, sigur, să găseşti un subiect de care să te simţi într-adevăr inspirat şi ataşat.

Simţi că mişcări de genul #MeToo, Time's Up contează pentru cariera unei femei din industria creativă?

Ioana Uricaru: Cred că exercită o presiune ce nu poate fi ignorată. Foarte multe instituţii care sunt pasibile să răspundă la asemenea presiuni - festivaluri, institute, organizaţii, fundaţii - răspund la acestea. E un fel de conştientizare a faptului că „iată, avem o problemă şi o vom articula limpede şi cu voce tare”. Nu ştiu în ce măsură această presiune poate fi exercitată asupra industriei propriu-zise, pentru că acolo e vorba despre bani, comerţ şi marketing, şi nu despre entităţi, precum festivalurile sau ONG, care au altă misiune, nu să facă bani. Nu ştiu dacă presiunea asta chiar o să facă nişte mari schimbări în industria propriu zisă. Pentru că se vorbeşte atât de mult despre asta şi este atât de multă conştientizare, şi în media, cred că se vor vedea nişte diferenţe. Vorbesc despre industria din SUA. Pentru că, până la urmă, de fapt sunt nişte lucruri mici care trebuie făcute - adică să iei în considerare şi nişte femei pentru rolul de regizor sau de operator sau de producător, să lărgeşti puţin aria. Nu zice nimeni să angajezi o femeie pentru că este femeie, dar să fie puţin mai deschisă competiţia. Şi femeile sunt foarte competitite, important e să le fie dată o şansă.

În documentarul „Distanţa dintre mine şi mine”, într-una dintre înregistrări, Nina Cassian vorbea despre discriminare prin folosirea titulaturii „literatură feminină” de către unii critici. Atrăgea ea atenţia că niciodată nu auzise despre „literatura masculină”. Ca o paralelă, în cazul cinematografiei, o astfel de semnalizare a problemei egalităţii de gen, pe care o fac mişcările feministe, poate fi o autodiscriminare involuntară?

Ioana Uricaru: Nici eu nu prea înţeleg care este diferenţa între un film făcut de o femeie şi unul făcut de un bărbat. Cred că suntem în momentul acela în care strategia folosită de cei care îşi doresc egalitate este să meargă mai întâi puţin mai mult în partea cealaltă - un fel de discriminare pozitivă - pentru că inegalitatea este atât de mare. Adică să duci puţin mai mult în direcţia cealaltă, pentru a veni apoi la un echilibru. Cred că suntem în faza în care trebuie mai întâi nişte awareness, vorbit poate mai mult decât ar fi necesar în mod normal, pentru că nu e o situaţie normală. Dar când se va echilibra cât de cât, cred că se va reveni la o situaţie firească. Să nu observi, să nu fie un eveniment, ceva despre care trebuie să vorbim tot timpul: că femeia este regizor sau operator. Mi se pare un stereotip să spui că femeile fac un anumit tip de film. Fiecare face ce film vrea. Femeile fac şi filme horror, şi filme de acţiune, şi cu eroi bărbaţi. Nu prea văd care ar fi firul care să le lege toate. Exista prin anii 1980-1990 un stereotip, te aşteptai ca, dacă un film e făcut de o femeie, să fie mai mult despre emoţii, să aibă un personaj principal feminin, să fie mai psihologic şi mai puţin de acţiune. Era un fel de aşteptare artificială.

Filmul „Lemonade” rulează deja în cinematografele din Germania, pe 23 noiembrie va fi lansat în Canada, iar în ianuarie va intra în cinematografele din Franţa.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.