INTERVIU - Radu Jude prezintă „Jurnalul unei cameriste”: „O altă piesă din ceea ce îmi place să numesc Comedia umană românească”/ VIDEO

INTERVIU - Radu Jude prezintă „Jurnalul unei cameriste”: „O altă piesă din ceea ce îmi place să numesc Comedia umană românească”/ VIDEO

Radu Jude prezintă „Jurnalul unei cameriste” ca pe „o altă piesă din ceea ce îmi place să numesc Comedia umană românească”, inspirat fiind de opera lui Balzac. Este primul său lungmetraj filmat în mare parte în Franţa şi vorbit predominant în limba franceză. Despre experienţa sa la filmări în Franţa şi ce l-a inspirat în tot acest proiect a vorbit într-un interviu pentru News.ro.

Radu Jude spune că este surprins de fiecare dată atunci când filmele sale sunt nominalizate pentru diverse premii internaţionale, mai ales că încearcă mereu să facă ceva diferit, „şi e tot timpul un risc”. El a dezvăluit şi faptul că va lucra la un film inspirat de baladele „Mioriţa” şi „Şalga”, „o poveste spusă cu un alt tip de structură”.

Inspirat liber de romanul lui Octave Mirbeau, filmul „Jurnalul unei cameriste” este distribuit în cinematografele din România, începând din 20 noiembrie, de Independenţa Film.
Proiectul a luat naştere din colaborarea cu producătorul francez Saïd Ben Saïd, care a lucrat de-a lungul carierei cu regizori precum David Cronenberg, Paul Verhoeven şi Brian De Palma.

Ana Dumitraşcu, în rolul principal, joacă alături de Mélanie Thierry, Vincent Macaigne şi Marie Rivière, nume cunoscute ale cinematografiei franceze. Din distribuţie mai fac parte Ilinca Manolache, Sofia Drăgoman şi Liliana Ghiţă. Imaginea filmului este semnată de Marius Panduru, iar montajul de Cătălin Cristuţiu, doi dintre colaboratorii constanţi ai regizorului.

Publicat în 1900, romanul „Jurnalul unei cameriste” al scriitorului francez Octave Mirbeau, îşi găseşte locul şi în povestea Gianinei, o poveste despre migraţie, diferenţe de clasă şi contradicţiile unei societăţi în care confortul unora depinde de sacrificiile altora..
Gianina lucrează ca menajeră în casa unei familii înstărite din Bordeaux, unde are grijă de gospodărie şi de copilul angajatorilor. La mii de kilometri distanţă, în România, propria fiică creşte fără ea. Se apropie Crăciunul, iar Gianina speră că, după o lungă despărţire, va reuşi în sfârşit să o revadă. Numai că planurile ei depind de familia pentru care lucrează, iar lucrurile nu sunt atât de simple pe cât şi-ar dori.

News.ro: Cum aţi ajuns la romanul lui Octave Mirbeau?
Radu Jude: L-am citit prima dată acum 20 de ani. Şi cred că am ajuns prin filmul lui Buñuel pe care l-am văzut în liceu difuzat de Antena 1 prin 94. Mi-a plăcut filmul atunci, după aia am citit şi cartea, la câţiva ani după... Proiectul meu exista de ani de zile, ca un fel de adaptare în dialog cu romanul Mirbeau, nu ca o adaptare a romanului. Deci, cam atunci... Şi l-am recitit, acum vreo 3-4 ani. Fix acum trei ani am început să scriu la scenariul ăsta. Am recitit cartea înainte şi tot aşa.

Cum a fost să lucraţi în Franţa? Cum e să filmezi în Franţa faţă de România? A fost mai bine, mai rău?
R.J.:
Bună întrebare. Acum, la finalul procesului, cum filmul există şi sunt relativ mulţumit de el, văd şi eu partea bună. Pe de altă parte, a fost un proces mai complicat, în sensul în care e un alt tip de raport cu actorii, cu producţia, nu în liniile importante, ci sunt anumite lucruri particulare, mai mici sau mai mari, care sunt scâitoare sau neplăcute. Dau un exemplu, ca să nu fie aşa abstract. De exemplu, în România dacă sunt în pregătire cu un film şi îmi doresc să fac o repetiţie cu actorii, e de ajuns să vorbesc cu ei, organizăm o repetiţie pe Zoom sau ne vedem jumătate de oră, o oră, când au toţi timp, şi facem repetiţia asta. Ei, în Franţa trebuie să treci prin agenţi. Toţi actorii au agenţi, ceea ce e foarte bine pentru ei, ar trebui ca şi actorii români să aibă agenţi, dar asta face ca, eu dacă spun, aş vrea să fiu cu cei doi actori într-o repetiţie de jumătate de oră, mi se spune: „Staţi puţin, clientul meu e liber abia peste trei săptămâni”. Şi e un proces mult mai greu.

Cum aţi vrut să se vadă România din Franţa?
R.J.:
Unul din lucrurile de care mă feresc e generalizarea. Acum, un film de ficţiune care spune o poveste sau mai multe, creează un raport între caz şi normă, între excepţie şi regulă. E povestea din film un caz particular sau e un caz general? Şi evident nu se poate răspunde. Eu pot să zic că e un caz particular, dar care trimite la o realitate mai largă, dar nici nu pot să spun e România acolo. Cineva a scris o cronică, se chema România vs. Franţa sau ceva de genul ăsta, ca la un meci de fotbal. Eu nu am pretenţia că filmul reprezintă Franţa, nu am pretenţia că filmul reprezintă România. Şi mi se pare că mi se pune prea mult în cârcă când mi se spune: „Cum ai descris România?”. Nu am descris România, am descris un caz al unei femei dintr-un sat uitat de lume care lucrează întâmplător la o familie burgheză din Bordeaux. Şi această situaţie creează un anumit tip de realităţi umane, sociale, psihologice, politice, economice, creează un anumit tip de tensiuni, de avantaje şi dezavantaje pe care am început să le descriu.

Dar povestea Gianinei este a multora dintre părinţii români.
R.J.: Cu siguranţă, cu siguranţă. De asta spun, dar mă feresc să zic România cu totul.

Există o dramă mai mare decât asta la noi, a migraţiei părinţilor care îşi abandonează copiii bunicilor?
R.J.:
Există întotdeauna lucruri mai grave. De fapt, şi filmul s-a concentrat într-un anumit sens, mă rog, merge în mai multe direcţii, dar una din direcţii este de a vedea costul uman al unei situaţii de felul ăsta, care de obicei apar în statistici economice, sociologice, jurnalistice, să spunem, în sens larg. Ori eu am vrut să descriu cumva... Chiar şi o situaţie... Şi aici era o carte de jucat: Ce fel de emigraţie e? Unde lucrează femeia asta? Putea să lucreze într-un abator? Putea să fie exploatată de unii într-un bordel? Se puteau găsi situaţii mai rele.

Geanina spune că a fost exploatată.
R.J.:
Geanina spune că a fost, da. Ori eu am vrut să găsesc o situaţie relativ confortabilă, care chiar în interiorul acestui confort să conţină o dramă. Da, conţine o dramă care drama este, şi asta iarăşi mi se pare poate un lucru interesant de spus legat de film, că această dramă nu este acolo unde e personajul principal, este o dramă la distanţă. Oamenii ăia nu văd drama asta.

Arătaţi această paralelă în film, între situaţia din România, imaginea din satul respectiv cu imaginea oraşului civilizat din Franţa.
R.J.: Da, pentru că cinemaul le poate pune la un loc. Noi avem acces la cele două în film. Şi asta e puterea filmului, într-un fel. Dar cei din Franţa, evident, nu văd. N-au cum să vadă. Şi nici nu-i cunosc. Adică e o chestie undeva lăsată.... Şi asta mi se pare că devine, dacă vreţi, şi un soi de metaforă, să spui: „Ok, e o realitate relativ confortabilă, dar ca să există această realitate confortabilă, cineva trebuie să suferă în altă parte ca realitatea asta să existe”. La fel ca toată povestea asta acum cu China, cu tot Occidentul care cumpără bunuri, consumă tot. Păi da, dar sunt unii care muncesc de le sar capacele în China, în Bangladesh, pe care noi nu-i vedem. Şi aşa mai departe, putem extrapola tipul ăsta de orbire, dacă vreţi.

Am regăsit asemănări cu „Kontinental 25” şi „Dracula” în film. Din punct de vedere tehnic, ce aţi schimbat?
R.J.: Mi-e greu să spun eu asta.

Am observat că nu e muzică, coloană sonoră, în afară de ce ascultă Gianina.
R.J.: Da, nu e aşa multă muzică. Pentru mine fiecare film presupune o provocare diferită, presupune o gândire diferită, presupune încercări diferite, explorări diferite ale limbajului, ale tehnologiei. Habar n-am ce a rămas. Ce mi-e mai uşor acum este faptul că şi aici, un sfert din film sau o treime este filmat pe telefon. Sigur, din necesităţi dramaturgice, pentru că personajele comunică ca atare, dar deja pentru mine filmarea cu smartphone-ul a devenit... Am făcut două filme, „Kontinental 25” şi „Dracula”, şi în vara asta, un al treilea, integral filmat pe telefon. Acum terminăm sunetul, deci o să mai dureze până ajunge în cinema.

S-a schimbat ceva în România? Vi se pare că din punct de vedere social s-a schimbat ceva sau ne aflăm în acelaşi punct ca acum 30 de ani atunci când românii au început să plece la muncă în străinătate?
R.J.: Cred că anumite lucruri cu siguranţă s-au schimbat în bine, altele au rămas ca atare, altele s-au schimbat în rău. De exemplu, dacă vorbim de şcoală, educaţie şi mai departe, nu mi se pare că e mai bine. Mi se pare că e o inegalitate foarte mare. Se tot vorbeşte despre ea între rural şi urban, între familii din clasă medie sau high class. Or, învăţământul ar trebui să fie educaţia, să fie, cum să zic, prioritatea oricărei guvernări, să creeze egalitate mai multă, să creeze egalitate de şanse. Or, educaţia în România e la pământ, este abandonată, să nu uităm că guvernul Bolojan primele tăieri le-a făcut la educaţie, într-un mod absolut criminal, şi aşa mai departe. Şi acum sunt tăieri tot la... Adică mi se pare aşa, bezna minţii, nu ştiu cum să zic.

Există speranţă?
R.J.: Cred că da. Da, eu sunt în general optimist. Adică... Dar evident că pentru asta trebuie un efort mare, un efort politic foarte mare, un efort administrativ, un efort social pe care nu pare că e nimeni dispus să-l facă, din cei care ar putea să-l facă. După aia ne mirăm că apare AUR sau că oamenii sunt nostalgici după fascist, după comunist, ca nişte soluţii care sunt false soluţii, dar poţi să înţelegi.

Chiar şi Gianina în film e nostalgică după epoca Ceauşescu, deşi ea nu a trăit în comunism.
R.J.: Chiar şi Gianina este, da, da, într-un fel. E o chestiune acolo: de ce apare tipul ăsta de nostalgie? Pentru că oamenii se simt abandonaţi. Ea netrăind în comunism, dar simţindu-se abandonată.

Sunt tineri în ziua de azi care vor comunism, ei neştiind ce a fost, ce a impus comunismul.
R.J.:
Da, dar pe de altă parte observă nişte inegalităţi şi nişte nedreptăţi sociale din ce în ce mai mari. Sentimentul ăsta de a fi abandonat de un stat şi de o societate, de societatea capitalistă, fără protecţie socială, care creează aceste inegalităţi, care nu sunt contracarate de nimic... la ce să te aştepţi de la oamenii ăia? După care  aceiaşi oameni se miră că nu au educaţie, dar nu li se oferă educaţie. E un cerc vicios din care habar n-am, nu ştiu cum se poate scăpa.

Ne aşteptăm de fiecare dată când lansaţi un film să fie şi premiat. Vă mai surprinde acest lucru? Acum e nominalizat la Premiile Academiei Europene?
R.J.: Cred că e pe o listă scură. Nu ştiu dacă va fi nominalizat până la capăt. Habar n-am. Da, mă surprinde. Eu încerc să fac lucruri diferite şi atunci tot timpul o iau puţin de la zero. Şi e tot timpul un risc. Şi nu spun asta ca să mă victimiz sau ceva, deci habar n-am, eu trăiesc tot timpul un soi de tensiune.

Cum a fost primit filmul în Franţa?
R.J.: Foarte bine. Încă nu a ieşit în Franţa în cinemauri, iese în ianuarie, dar în ce proiecţii a avut şi a tot avut, pe lângă proiecţia de la Cannes, au fost mai multe în diverse alte festivaluri, în Paris, în diverse evenimente, reacţiile au fost mai degrabă bune, ceea ce mă bucură.

Care e subiectul care vă acaparează acum? Ce vom vedea în următorul film semnat Jude?
R.J.: Termin un film, cum ziceam, low budget, făcut în România, care e un film, tot aşa, despre raportul mediului rural sau un anumit tip de mediu rural cu urbanul, cu vestul. E un diptic, inspirat de dipticul lui Rossellini care se cheamă „L’Amore”, şi i-am dat o variantă românească la acest film din 1948 al lui Rossellini, cu o primă parte despre o videoceatistă, şi partea a doua despre o văduvă de la ţară şi raportul ei cu un misionar. Şi în curând încep o adaptare liberă la „Mioriţa” şi „Şalga”, două balade româneşti care l-au inspirat pe Sadoveanu pentru „Baltagul”, doar că eu vin cu altă poveste şi cu un alt tip de structură, să vedem.

Cum prezentaţi „Jurnalul unei cameriste”?
R.J.: Îl prezint ca pe un film românesc făcut în Franţa şi ca pe o altă piesă din ceea ce îmi place să numesc „Comedia umană românească”, în sensul că Balzac e un autor care mă inspiră, păstrând proporţiile bineînţeles, pentru ambiţia lui de a descrie diverse poveşti, diverse situaţii, diverse straturi sociale, diverse zone geografice sau diverse perioade istorice din societatea franceză. Încerc să fac acelaşi lucru cu societatea românească, dacă pot.

Mulţumesc mult pentru dialog!
R.J.: Mulţumesc şi eu!

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.

Recomandările editorilor
Ultima oră