Războiul lui Ioan-Aurel Pop cu şcola: „neomarxişti”, „globalişti”, module şi lupta pentru cronologie

Pentru Ioan-Aurel Pop, fostul preşedinte al Academiei Române şi una dintre vocile influente ale culturii române contemporane, reforma şcolară din ultimele decenii nu este o simplă succesiune de schimbări de programe, module şi metode de predare. Este o dispută despre felul în care o societate îşi transmite memoria şi despre ce ar trebui să ştie un elev înainte de a fi învăţat să dobândească „competenţe”. Într-un discurs susţinut la deschiderea Congresului Naţional al Istoricilor Români de la Bucureşti, istoricul a atacat direcţia în care a mers educaţia românească şi i-a identificat pe cei pe care îi consideră responsabili: de la „progresişti” şi „neomarxişti” la „globalişti”, „anulatorii culturii” şi, „mai nou, treziţii”.

Pop a ţinut prelegerea inaugurală a congresului, organizat Bucureşti, sub egida Academiei Române şi a Comitetului Naţional al Istoricilor din România. Tema ediţiei este „Istoriografia secolului XXI: Evoluţii, provocări şi oportunităţi”, iar între temele oficiale ale congresului se află chiar educaţia istorică în contextul noilor programe şcolare.

În intervenţia sa, Pop nu a făcut însă doar o pledoarie pentru mai multe ore de istorie. Discursul a fost, în esenţă, o critică amplă a modului în care şcoala românească a fost reorganizată după 1989 şi, mai ales, a tendinţei de a înlocui transmiterea sistematică a cunoştinţelor cu „competenţe”, „deprinderi practice”, module şi teme considerate de el artificiale.

Comunismul: nu o materie separată, ci parte din istoria contemporană

Una dintre temele asupra cărora Pop insistă este felul în care trebuie predată istoria comunismului.

Poziţia sa nu este că perioada comunistă nu trebuie studiată. Dimpotrivă, el argumentează că regimul comunist trebuie cunoscut pentru ca elevii să poată înţelege istoria recentă a României. Obiecţia lui este faţă de transformarea comunismului într-o disciplină separată, desprinsă din cursul firesc al istoriei contemporane.

„Eu, ca persoană istorică, n-am fost de acord cu decuparea unor capitole din istoria noastră şi transformarea lor în disciplină şcolară. Dar eu n-am auzit ca în şcoală să se despartă din fizică matematica, mecanica sau optica, să se facă special ca disciplină. Istoria comunismului nu are sens dacă nu înveţi ce a fost înainte”, a preciază Ioan-Aurel Pop.

Pentru el, problema este legată de principiul cronologic. Un elev nu poate înţelege comunismul fără să înţeleagă ceea ce l-a precedat, iar ceea ce a urmat după 1945 nu poate fi desprins de evoluţiile anterioare.

„Dar atrag atenţia că, fără să se ştie cum au fost trataţi românii în primii 10-15 ani de comunism bolşevic, cu brutalitatea unui agresor feroce, nu se poate înţelege nici de ce ulterior au urmat exagerări naţionaliste câteodată groteşti. Nimic pe lumea asta nu izvorăşte din nimic. De aceea, istoria trebuie cunoscută de la vechi spre nou. Faptele şi evenimentele decurg unele din altele, unele noi din altele vechi şi nu invers”, a adăugat Ioan-Aurel Pop.

„Istoria a început să se înveţe pe teme mari”

Pop îşi construieşte critica pornind de la transformările produse în şcoală în ultimele decenii. El aminteşte modelul tradiţional, în care istoria era organizată cronologic: Antichitatea, Evul Mediu, epoca modernă şi istoria contemporană.

În vechiul sistem, spune el, elevii parcurgeau istoria pe epoci, iar în cazul istoriei României existau, de asemenea, momente şi perioade distincte.

După reformele de după 1989, susţine istoricul, această structură a fost înlocuită pentru o perioadă de o abordare tematică.

„A început şi o muncă a noilor culturnici, care au reformat complet disciplina anumită istorie...”, afirmă Pop.

Iar rezultatul, în viziunea sa, a fost o rupere a cronologiei: „Istoria a început să se înveţe pe teme mari, de genul omul şi natură, religia din istorie, războiul în trecut, conflictele sociale de-a lungul timpului, cultura popoarelor...”

Concluzia lui este categorică: „Tot simţul istoriei dispăruse...”

Pop extinde comparaţia şi către literatura română. Şi aici, spune el, s-a renunţat la organizarea cronologică în favoarea unor teme generale.

„În predarea literaturii se ţinuse seama în trecut de acelaşi principiu şi literatura s-a predat de la vechi spre nou, de la simplu la complex. Acum, prin anii 2000, au pătruns şi în literatura şcolară teme mari ca iubirea în literatură, natura şi scriitorii Românii”, afirmă Pop.

Pentru el, problema nu este existenţa temelor interdisciplinare în sine, ci faptul că acestea ajung să înlocuiască structura fundamentală a disciplinei.

„Progresiştii, neomarxiştii, globaliştii, anulatorii culturii şi, mai nou, treziţii”

Discursul lui Pop devine polemic atunci când încearcă să identifice sursa acestor transformări.

Istoricul vorbeşte despre o categorie de intelectuali pe care îi descrie printr-o serie de etichete: ”progresişti, neomarxişti, globalişti, anulatorii culturii şi, mai nou, treziţii”.

„Cumva, după o luptă de vreo 5 ani, s-a revenit parţial la studiul consacrat al disciplinelor menţionate, Obiecţiile progresiştilor, neomarxiştilor, globaliştilor, anulatorilor culturii, mai nou ale treziţilor, au fost cu greu îndepărtate, măcar în anumite sene”, a mai declarat istoricul.

Pop descrie astfel reforma curriculară nu doar ca pe o succesiune de decizii administrative, ci ca pe rezultatul unei confruntări de idei despre ce înseamnă cultura şi ce trebuie să transmită şcoala.

El contestă însăşi ideea că materia de studiu poate fi reorganizată după criterii schimbătoare.

„Mai întâi, e clar că lumea nu poate fi cunoscută şi studiată pieptiş, global, sau, dacă nu, pe felii tăiate după capul fiecăruia. Oricât de multă originalitate am vrea pe lumea asta, materia de studiu trebuie organizată cumva obiectiv, după cum văd şi cred cei mai mulţi, şi nu unele capete individuale înfierbântate. Chiar dacă ni se pare unora că lumea asta nu are nicio armonie, noi, dascălii, suntem obligaţi să-i dăm armonie în studiu şi prin studiu”, apreciază Ioan-Aurel Pop.

Pentru el, cronologia nu este un rest al unei pedagogii depăşite, ci chiar condiţia înţelegerii istoriei.

„În al doilea rând, e la fel de clar că studiul cronologic al lumii n-a fost o invenţie comunistă...”, a adăugat.

De ce se teme Pop de „globalizarea” trecutului

Un alt punct important al discursului este relaţia dintre istoria naţională şi istoria europeană.

Pop respinge ideea că accentul pus pe istoria românilor ar fi incompatibil cu identitatea europeană. El consideră că tocmai cunoaşterea propriei istorii este una dintre condiţiile pentru înţelegerea celorlalte istorii.

„S-a spus că nu mai e corect politic să se înveţe istoria românilor, fiindcă acolo suntem europeni. Eu am zis că e fals şi acum raportul făcut de o echipă de specialişti pe lângă Preşedinţie mi-a dat dreptate”, afirmă istoricul.

El face şi o comparaţie cu perioada comunistă, susţinând că atunci eliminarea sau falsificarea istoriei românilor era justificată ideologic prin internaţionalismul comunist, iar astăzi ar exista o tentaţie asemănătoare, de data aceasta în numele europenizării.

„În anii 50 se ajunsese la eliminarea sau falsificarea istoriei românilor pentru că eram comunişti şi ni se pregătea poporul muncitor unic. În anii 2000 se face acelaşi lucru în unele cercuri, sub semnul unificării europene”, apreciază Ioan-Aurel Pop.

Şi merge mai departe: „S-a spus uneori direct că globalizarea lumii de azi impune şi globalizarea lumii de ieri...”

Pentru Pop, apartenenţa europeană nu presupune renunţarea la identitatea naţională.

„Dar etnia şi apartenenţa fiecăruia la o naţiune nu împiedică pe nimeni să fie european”, este de părere istoricul.

Argumentul său este că universalitatea nu se obţine prin renunţarea la particularitate.

„S-a văzut aceasta în trecut foarte bine. Germanitatea nu l-a împiedicat deloc pe Goethe să fie universal şi nici lui Shakespeare, născut la Stratford-upon-Avon, nu i-a dăunat faptul că a fost englez. Din contră. Tocmai pentru că au fost german şi, respectiv, englez, geniali, au ajuns să fie mondiali.”, a mai afirmat Ioan-Aurel Pop.

Italia, modelul invocat împotriva reformei româneşti

Pentru a-şi susţine argumentul, Pop invocă experienţa Italiei.

El spune că a consultat recent manuale italiene şi că a găsit acolo o structură în care istoria naţională ocupă un loc important: „Am fost recent în Italia şi am cercetat un manual de istorie de-a V şi unul de-a XI-a”

Potrivit relatării sale, manualele italiene pun un accent puternic pe istoria propriului popor şi pe succesiunea cronologică a epocilor.

„Nimănui nu i-a trecut prin minte în Italia să facă întâi secolul al XX-lea şi pe urmă antichitatea. Cultivarea memoriei la elevii italieni e o prioritate. Şi atunci nu ştiu de ce noi ne temem, de ce modernizăm între ghilimele de dragul modei sau al unei false mode, de ce tulburăm ordinea stabilită şi verificată pe secole”, a mai declarat Ioan-Aurel Pop.

„Nu mai contează cronologia” – până la facultate

Unul dintre exemplele sale este legat de dificultatea pe care o întâmpină elevii şi studenţii atunci când nu mai au repere cronologice.

Pop povesteşte că profesorii din învăţământul superior au început să constate că studenţii vin fără cunoştinţe istorice şi culturale de bază.

„Nu după mult timp au început să se alerteze o seamă de profesori din învăţământul superior, fiindcă le veneau studenţi fără cunoştinţe de bază, fără stăpânirea succesiunii curentelor culturale şi literare, fără putinţa de a spune dacă Eminescu a trăit în secolul al XVII-lea sau al XIX-lea”, avertizează el.

Pop respinge şi argumentul potrivit căruia elevii nu ar mai putea fi interesaţi de textele vechi: „Ideea că elevii nu mai gustă scrisul cronicarilor... este o idee poetică...”

Şi explică de ce, în opinia lui, predarea cronologică nu înseamnă obligarea elevului să citească integral fiecare operă: „Dacă-i înveţi în ordine, riguros, nu trebuie să citeşti tot. Nimeni nu te obligă să citeşti tot...”

Diferenţa dintre liceu şi universitate este, pentru Pop, esenţială: „La facultate e altceva... Acolo nu mai contează cronologia, că se ştie crodologia. Dar dacă începem din liceu cu treaba asta, nu obţinem nimic.”

De la trei trimestre la cinci module

Pop atacă şi trecerea de la structura cu trimestre la sistemul de module şi vacanţe, dar şi introducerea unor săptămâni tematice.

„Facem şi lucruri nefăcute. În loc de trei trimestre şi trei vacanţe... punem cinci module şi cinci vacanţe asezonate cu ”Şcoala altfel” sau ”Săptămâna verde”... materia şi predarea devin aşa de fragmentate încât nu se mai înţelege nimic”, a mai declarat Ioan-Aurel Pop.

În continuarea argumentului, el descrie efectele fragmentării asupra profesorilor şi elevilor: „Profesorii sunt fragmentaţi în predare, nu se mai înţelege nimic. Elevii trec de la una la alta, cinci module, cinci vacanţe în loc de trei trimestre şi trei vacanţe consacrate. Istoria, limba şi literatura română predate haotic, neselectiv şi întâmplător, în ore tot mai puţine conduc societatea viitoare spre haos.”

Pentru Pop, problema nu este doar una de organizare administrativă. Ea are consecinţe asupra felului în care se formează viitorii adulţi: „Nu degeaba să spune că aşa cum e şcoala, aşa e şi lumea... La noi se vede acum un dispreţ pentru şcoală şi o mare discriminare.”

„Deprinderile practice” versus cunoaştere

Cea mai dură parte a discursului este cea referitoare la ceea ce numeşte „deprinderi practice” pe care Pop le trimte în derizoriu. 

El susţine că reducerea numărului de ore de istorie, limba română şi alte discipline fundamentale este justificată prin necesitatea introducerii unor materii menite să ofere elevilor competenţe practice.

În viziunea lui, este o falsă opoziţie între cunoaştere şi utilitate. Pop contestă una dintre ideile centrale ale pedagogiei contemporane: că, într-o lume în care informaţia este disponibilă instantaneu, şcoala nu mai trebuie să transmită atât de multe cunoştinţe, ci să îi înveţe pe copii cum să le folosească.

El vede însă în această schimbare un risc major: „În şcoala noastră nu se mai transmit cunoştinţe, pentru că acestea se află în bazele de date ale calculatoarelor sau ale telefonelor.”

Şi ironizează ceea ce, în discursul său, apare drept substitut al cunoaşterii: „În şcoala noastră li se spune că trebuie transmise deprinderi de viaţă, adică să le spălăm pe mâini, să completăm o formulară la bancă, să mâncăm verdeţuri în loc să mâncăm carne.”

Apoi revine la problema orelor: „Şi dacă introduce aceste discipline, sigur că trebuie să scoste câteva ore, că orarul nu se poate extinde săptămâna.”

Concluzia sa este o întrebare care revine obsesiv în discurs: „Şi atunci să reduc orele de istorie. Cui foloseşte acest lucru?”

„Cine iubeşte viaţa, trebuie să iubească trecutul”

În final, Pop transformă disputa despre programa şcolară într-o discuţie mai largă despre memorie. El admite că istoria este inevitabil legată de prezent şi că fiecare generaţie îşi pune propriile întrebări trecutului, dar respinge ideea ca istoria să devină pur şi simplu politică.

Pentru el, trecutul nu este o arhivă inertă, ci o parte a vieţii colective: „Cine iubeşte viaţa, trebuie să iubească trecutul. Fiindcă trecutul este viaţa aşa cum a supravieţuit ea în amintirile oamenilor. Deci, e o viaţă derulată firesc, dinspre vechi, spre nou, şi nu invers.”

Este şi punctul în care toate temele discursului se întâlnesc: cronologia, istoria naţională, memoria, literatura, profesorii, reducerea orelor, modulele şi „competenţele”.

Pentru Pop, reforma şcolară nu este doar o problemă de metodă. Este o alegere asupra tipului de om pe care şcoala îl formează.