"Depopulat şi îmbătrânit, satul tradiţional nu mai are nicio legătură cu ce ştiam despre el" - este opinia scriitorului Dan Lungu, care recent a lansat romanul "Pâlpâiri", apărut la editura Polirom, despre satul contemporan românesc. El subliniază că în mediul rural "are loc o modernizare a României, o educaţie a spiritului civic cum nu a avut loc niciodată până acum în România, de jos în sus". El găseşte şi o schimbare dramatică a mediului rural, şi anume relaţia ţăranului cu proprietatea asupra pământului, săteni care nu mai ştiu cum să scape de pământ. Umorul şi povestea, îmbinate cu grija pentru estetica frazei, sunt ingredientele alese de autor pentru "Pâlpâiri", "un tort cu multe etaje", construit în aşa fel încât să se adreseze diferitelor tipuri de cititori, aşa cum îl numeşte Dan Lungu într-un interviu acordat News.ro.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Dan Lungu s-a născut în 1969 şi este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, cărţi ale sale fiind publicate în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, croată, bulgară, greacă, macedoneană şi turcă.

La editura Polirom, a mai publicat volumele de proză scurtă "Băieţi de gaşcă" (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2013) şi "Proză cu amănuntul" (ed. a II-a, 2008), precum şi romanele "Raiul găinilor" (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012), "Sînt o babă comunistă!" (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017), "Cum să uiţi o femeie" (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011), "În iad toate becurile sînt arse" (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014) şi "Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu" (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018). Tot la editura Polirom a coordonat volumele colective "Tovaraşe de drum. Experienţa feminină în comunism" (2008, în colaborare), "Str. Revoluţiei nr. 89" (2009, în colaborare), "Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism" (2014, în colaborare) şi "Cartea copilăriilor" (2016, în colaborare).

În 2011, statul francez i-a acordat titlul de "Chevalier de lʼ Ordre des Arts et des Lettres" pentru contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului cultural francez.

În prezent, este membru al partidului Uniunea Salvaţi România (USR) şi senator în Parlamentul României.

Prezentăm integral interviul acrodat agenţiei News.ro

Reporter: Spuneaţi că aţi lucrat foarte mult la această carte. Cât timp?

Dan Lungu: Cel puţin cinci ani am lucrat, pentru că au fost mai multe forme şi am ţinut să o rafinez foarte mult. A fost foarte complicat să lipesc cele două coduri: romanul ţărănesc şi romanul epistemologic, ca să-i spun aşa. Tot discursul statistic despre mediul rural şi legături de sânge, de rudenie, am vrut să sune cât de fericit, de natural şi nu am nimerit tonul în toate scenele din prima, şi atunci reveneam, rescriam, mai scoteam un cuvânt, foloseam altul, a fost multă muncă de întreţesere a celor două coduri.

Reporter: Credeţi că în prezent mai poate avea succes un roman ţărănesc? Ce aţi pus în reţetă?

D.L.: L-am construit pe mai multe paliere, mai multe lungimi de undă, care se adresează diferitelor tipuri de public. Are şi o poveste, are şi umor, are şi o sociologie rurală pe înţelesul oricui şi are şi o parte supersofisticată acolo, care este pentru cititorii înrăiţi de literatură. E un tort cu multe etaje, fiecare îşi alege ce-i place mai mult. E uşor de zis, greu de făcut chestia asta supraetajată.

Reporter: Aţi calculat bine ca să iasă reţeta?

D.L.: Nu neapărat calculat, dar mie îmi place ca atunci când spun o poveste să nu plictisesc. Oricât de sofisticat, orice aş vrea eu să transmit de complicat vreau să existe tensiune, plăcerea lecturii.

Reporter: Ingredientul central - umorul?

D.L.: Umorul este unul dintre ele şi al doilea - povestea: scene care lasă suspans, care se întrerupt, toate trucurile clasice, până la urmă, dar care funcţionează fără greş întotdeauna.

Reporter: Aţi avut grijă şi de estetică. Cât de bine să arate discursul.

D.L.: Da. La construcţia frazei, limbajul şi filosofia cărţii şi dialogul cu o întreagă tradiţie a romanului românesc rural. Există un dialog cu mici scene care trimit la cele din Rebreanu, Marin Preda, Sadoveanu, este un întreg dialog cu toată tradiţia. Nu poţi să faci altfel. Deconstruieşti, dar făcând o reverenţă în faţa clasicilor.

Reporter: În aceşti cinci ani cât aţi lucrat la roman, aţi făcut şi cercetări în teren?

D.L.: Nu prea. Cercetări sociologice propriu-zise nu prea am făcut pe zona rurală. Am mers în rural cu diferite ocazii: fie că am deschis mici puncte muzeale când eram director la Muzeul Naţional al Literaturii Iaşi, fie că am mers pe la rude, fie când am deschis filiale ale USR. Dar am cercetările mele care nu sunt foarte vechi, şi observaţiile ştiinţifice care oricum rămân în "hard".

Reporter: Ce v-a inspirat să scrieţi "Pâlpâiri"? De unde a pornit ideea?

D.L.: În primul rând de la faptul că nu se mai scrie despre satul contemporan aşa cum e el şi scriind despre el în acelaşi timp trebuie să deconstruieşti o ideologie. Ele trebuie făcute simultan. Ideologia este foarte greu de deconstruit doar prin poveste şi simţeam nevoia unei părţi teoretice. Şi am avut o "pâlpâire", ca să zic aşa: ca să înţelegi bine ruralul şi să-l descrii trebuie să părăseşti statistica. Statistica nu funcţionează  într-o societate tradiţională, bazată pe legături de sânge. Cum noi suntem obişnuiţi ca discursul social, ştiinţific, să se bazeze pe procente, cifre şi cauzalitate, dacă X atunci Y, suntem tentaţi să judecăm la fel şi mediul rural. Ori, mediul rural nu poate fi gândit şi înţeles aşa. Atunci am zis: dacă deconstruim, atunci deconstruim cu ajutorul discursului despre metodă. Pentru că este o limită a metodei aici.
În acelaşi timp, scriem despre rural, despre ce se întâmplă despre fenomene, dar deconstruim toată ideologia prin limitele metodei. În fine, gândeşti multe, dar când te apuci practic de scris e foarte greu. Aici am lucrat mult, la a găsi tonul foarte potrivit, să nu sune ca nuca în perete când spui "epistemologie", "gnoseologie", "frecvenţă", "statistică", să sune foarte natural în roman. Ori, când este vorba despre o cercetare ştiinţifică, nu te zgârie la urechi, dar când citeşti un roman despre ţărani şi îţi apare "epistemologie" te întrebi ce-i cuvântul ăsta aici. Ori ca să îl faci să sune firesc în contextul ăsta este multă muncă.

Reporter: Cum vedeţi lumea satului în prezent?

D.L.: Nu mai are de fapt nicio legătură cu satul tradiţional pe care îl ştim noi. Este depopulat, îmbătrânit, sunt copii, adolescenţi care au crescut practic singuri, cu bunici, dar cu cei de 80 de ani, care nu văd, nu aud. Eu vorbesc mult despre satul moldovenesc, pentru că este cel pe care îl cunosc cel mai bine, de pe malul Prutului. Sărăcia s-a mai estompat la cei care au copii plecaţi în afară. Schimbarea dramatică este relaţia cu proprietatea asupra pământului. Nu ştiu cum să scape de pământ. Este total precară relaţia cu pământul. E cu totul altceva decât ne imaginăm noi. Mai întâi comunismul şi apoi post-comunismul au distrus-o.

Un caz absolut real despre o bătrână care încă mai ţinea la ideea de proprietate a pământului şi a pământului care trebuie lucrat. Era foarte bătrână şi avea mult pământ, dar nu avea cum să-l lucreze şi atunci, cu banii pe care îi primea de la copiii plecaţi în străinătate îi plătea pe oamenii din sat să-l lucreze. Mult mai scump însă. Dar e ultima zvâcnire de asumare a relaţiei cu pământul, a condiţiei ţăranului. "Nu pot să-l las pârloagă. Plătesc cât nu face, dar nu-l las nelucrat", spunea ea. E o demnitate de-aia a ţăranului, să nu fie de ocară în sat. E ultima generaţie şi ultima zvâcnire.

În schimb, ce mi se pare interesant că se întâmplă în rural, în oraşe mici, este influenţa celor plecaţi în afară asupra celor rămaşi. Mi se pare că are loc o modernizare a României, o educaţie a spiritului civic cum nu a avut niciodată până acum România, de jos în sus. Până acum, România a fost modernizată prin elite, politic, de sus în jos. Acum, e o modernizare care vine, printr-un transfer de mentalitate, de jos în sus, şi e prima dată iar asta pune mari probleme guvernanţilor şi oamenilor politici. Pentru că e un tip de modernizare care lor le scapă de sub control. Îmi aduc aminte de o scenă, pe care nu am inclus-o în roman pentru că nu era locul. Copiii veniţi în vacanţă în sat pichetează primăria pentru că nu rezolvase nişte probleme. Nu îşi imagina niciodată primarul ăla că nişte oameni din sat vine să-i picheteze primăria. Dar care? Ăia care munciseră în străinătate. Atitudinea civică se învaţă. Şi o înveţi prin exemplu, fie de la copiii plecaţi în afară care spun: "Uite, mamă, la mine în Italia dacă am sunat la primărie, au venit şi au schimbat becul ars pe stradă". La noi, poţi să-ţi dai foc în faţa primăriei că nu îţi înlocuieşte nimeni becul.

Cei mai tineri învaţă tipul ăsta de atitudine. Poţi să-l înveţi aşa, sau în piaţă, la proteste.

Reporter: Ce urmează după "Pâlpâiri"?

D. L.: O să mai vină un roman. Am în cap trei, mă voi apuca de cel care mă tentează cel mai mult.

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.