„Să spunem nişte lucruri care au fost ani buni ascunse sub preş”. Regizoarea Victoria Baltag, aflată de cinci ani în post-producţie cu lungmetrajul independent „Experimentul Piteşti”, a povestit într-un interviu acordat News.ro parcursul anevoios al acestei producţii cu Ion Caramitru în rol distribuţie. Ea a pornit o nouă campanie de strângere de fonduri şi este convinsă că va reuşi să îl finalizeze şi lanseze anul acesta.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Victoria Baltag, în vârstă de 35 de ani, provine dintr-o familie de dascăli - mama, învăţătoare, tatăl, profesor de matematică. Este acum doctorand la Queen’s University Belfast şi, până aici, a studiat la mai multe facultăţi din ţară şi străinătate. A participat la seminarii şi conferinţe în Statele Unite şi pe plan local, iar din 2011 lucrează la filmul său artistic despre Experimentul Piteşti.

În anii 1949 - 1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, politiştii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moşieresc" erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportati în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună, şi fiecăruia în parte, li se aplica eticheta de „duşman al poporului". Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate „reeducare". Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuti „recalcitranţi", cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze (fizic şi psihic) reciproc. Victimele erau transformate în călai, detinuţii erau torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Scopul: „reeducarea" prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.

Această realitate, cum e descrisă pe site-ul experimentulpitesti.org, a impresionat-o pe Victoria Baltag care a aflat detalii nu de la şcoală, de la niciuna dintre şcolile urmate în România, ci de la un program de vară din 2011 al Institutului de Cercetare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (ICCMER).

„Atunci mi-a venit ideea să fac un film despre Experimentul Piteşti. Nu se mai făcuse până atunci niciunul pe acest subiect. Acolo am aflat, la Râmnicu Sărat. Printre altele, ni s-a povestit şi despre Experimentul Piteşti. Studentă fiind în perioada respectivă, m-a zdruncinat cu totul, pentru că mi-am dat seama că şi noi puteam fi în acea situaţie”, a povestit ea pentru News.ro.

Victoria Baltag este de părere că filmul ajunge mult mai uşor la oameni şi, astfel, „poate cineva mai pune mâna pe carte, se mai documentează şi află în detaliu ce s-a întâmplat”.

„Mi-am zis: hai să spunem nişte lucruri care au fost ani buni ascunse sub preş. Am făcut multă şcoală în România, însă la niciun obiect nu a fost amintit despre Experimentul Piteşti, despre crimele comunismului. Aş fi vrut să ştiu mai multe despre asta. În plus, este important pentru tineri să ştie ce s-a petrecut în trecut”.

Filmul este şi o comemorare a victimelor acelui „experiment”, a mai spus ea.

Documentarea a durat 4 ani, apoi a anunţat în presă că are intenţia de a face acest proiect, însă nu are echipă, nici actori şi nici fonduri.

„Aşa mi-am făcut echipa. În 2015 am început filmările, dar, în ciuda prezenţei în media şi a interesului academic, bani nu au venit. Am avut nişte fonduri strânse cât să îmi cumpăr o garsonieră. Pe ele le-am folosit în etapa de pre-producţie şi ne-am trezit în etapa de producţie că nu mai aveam fonduri. Atunci am sperat că, la cât avânt mediatic este, o să se întâmple ceva”.

Nefiind eligibil pentru concursurile Centrului Naţional al Cinematografiei, deoarece proiectului îi lipsea un producător cu experienţă, şi cum nici casele de producţie nu l-au acceptat, pentru că fiecare poate aplica pentru finanţări până la o anumită sumă şi deja aveau planurile făcute pentru următorii câţiva ani, regizoarea a apelat la strângerea de fonduri online.

La Ministerul Culturii şi Institutul Cultural Român, a mai relata ea, nu a fost de asemenea eligibilă, pentru că aceste instituţii nu au linie proprie de finanţare pentru filme.

În 2015 a început filmările cu bani din campaniile de strângere de fonduri, la nivel internaţional şi naţional. „Am făcut peste 20 de campanii. Am strâns foarte puţin. Din prima am strâns sub 2.000 de dolari, pentru că o acţiune de genul ăsta necesită şi marketing şi publicitate şi nu aveam experienţa asta. În total, am strâns mai puţin de 4.000 de dolari. Foarte puţin. Pentru că în România nu există cultura asta de a dona. Acum încearcă să se dezvolte”.

I s-a spus de-a lungul timpului: „Nu ţi-e ruşine să ceri bani?”. „În opinia românului, crowdfunding înseamnă cerşit. Într-o formă sau alta, este. Dar aşa merg lucrurile... Se numeşte business social şi, ca să se mişte nişte lucruri de genul ăsta, există nevoie de ajutor din partea comunităţii”.

Castingul era deja făcut, actorii îşi luaseră concedii special pentru a juca în acest film, iar proiectul era în impas. Echipa şi distribuţia au fost de acord să meargă mai departe. „Am hotărât ca, în momentul în care vom vinde filmul să plătesc actorii şi echipa. Iar banii strânşi atunci au fost folosiţi pentru mâncare, transport, cazare şi o parte din echipamente”.

„Dacă în producţie a mers aşa, cu crowdsourcing, în post-producţie nu a mai mers deloc”. Pentru editarea sunetului ar fi avut nevoie de 48.000 de euro, aşa cum i-a spus o companie, iar cu tot cu adiacentele doar asta ar fi costat până la 60.000 de euro. „Sunt nişte sume exorbitante care, pe mine, regizor independent, m-au lovit cu totul. Noi am strâns câte o mie, două mii, şi mi se ceruse atât numai pentru o etapă...”. Aceeaşi sumă i-a fost solicitată şi pentru editarea imaginii.

A reuşit să facă montajul la Londra, unde preţurile au fost mai mici.

De cinci ani însă, filmul se află în post-producţie, iar acum este activă o nouă campanie de strângere de fonduri - pentru 36.000 de dolari. Regizoarea vrea să folosească aceşti bani pentru lansarea lungmetrajului, după cum a mărturisit.

Au rămas de acoperit muzica - semnată de compozitorul Matthew Geer, coleg al ei la doctorat -, editarea sunetului, colorizarea, traducerea şi subtitrarea, împachetarea şi masterizarea.

„Cu 40.000 de euro, aş termina filmul”, a mai spus ea, considerând că poate negocia preţuri mai mici pentru toate etapele. „Cred că dacă am fi avut iniţial 150.000 de euro îl făceam. Ne-am fi descurcat, era terminat de mult timp”.

Ea a explicat şi că mari companii internaţionale au refuzat să sprijine proiectul tocmai pentru că prezintă comunismul prin atrocităţile comise. „Au fost foarte interesaţi de proiect, dar, în discuţiile interne, a fost spus că banii cei mai mulţi vin din China şi din Rusia. Să sprijini un film care vorbeşte negativ despre comunism... clar nu. Banii ar fi putut veni doar de la instituţii culturale neafiliate politic”.

Odată cu campaniile de strângere de fonduri, şi-a deschis şi propria casă de producţie, deoarece era necesar din punct de vedere legal. „Am primit donaţii de la oameni care chiar cred în proiect şi le voi fi recunoscătoare o viaţă, dar sunt puţini. Când începi de la zero, ăsta este costul. Pe de altă parte, colegii tot timpul m-au calmat şi mi-au spus că fiecare film are drumul lui. Drumul acestui film a fost puţin mai lung, dar o să iasă. Anul acesta va ieşi. Musai”.

Scenariul filmului a fost scris de Alexandra Axinte şi Victoria Baltag, iar din distribuţie fac parte Ion Caramitru, Sonia Teodoriu, Marius Nanau, Avram Iclozan şi Georgeta Păduraru Burdujan.

„Sunt actori din teatrele din ţară. Mi-am dorit ca fiecare să interpreteze autentic în ceea ce priveşte accentul. Am avut şi mulţi actori debutanţi atunci, aproape o sută, cu tot cu figuraţie simplă”.

Lungmetrajul a fost filmat în case memoriale, în foste închisori, în sate româneşti, „nu am construit niciun platou”, a mai explicat ea.

Regizoarea are în plan să lanseze filmul în cinematografe în luna septembrie, dacă va fi posibil în contextul sanitar.

Cât priveşte festivalurile, ea a spus că şi înscrierea la astfel de evenimente costă cu totul în jur de 600 de euro, cel puţin. „Nu ai nici siguranţa că va fi selectat, pentru că e independent... Cu cine te baţi? Şansele de festival sunt una la zece. Noi chiar vrem să aplicăm, dar pentru asta ar trebui un alt buget. O să mă orientez”.

Victoria Baltag filmează în prezent, în Bucureşti, un podcast despre antreprenoriat, ce va fi lansat sub forma unui serial, lucrează la campania „Filme pentru filme”, în care actori şi regizori donează obiecte ce vor fi scoase la licitaţie, iar fondurile vor fi folosite în sprijinul filmelor independente, şi îşi continuă studiile doctorale la Queen’s University din Belfast.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.