Nu ar putea trăi fără să scrie poezie sau romane, dar, deşi nu şi-ar fi imaginat că va deveni autor de cărţi pentru copii, Ioana Nicolaie este artizanul unuia dintre cele mai dragi personaje ale literaturii pentru copii, Arik, de care însuşi fiul ei, acum adolescent, este ataşat. Într-un interviu acordat agenţiei News.ro, Ioana Nicolaie povesteşte despre cum se completează,de fapt, cele două registre, cartea pentru ”oameni mari” şi cea pentru ”cei mici” şi despre cât de importante sunt, pentru ea, observaţiile pe care le aduce scriitorul Mircea Cărtărescu, care îi este partener de viaţă, atunci când îi citeşte manuscrisele.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Poeta şi prozatoarea Ioana Nicolaie a vorbit pentru News.ro, cu căldură, despre "naşterea" ariciului Arik, despre mister şi graţie, despre ce observaţii îi face soţul Mircea Cărtărescu după ce a terminat de scris o carte, despre pisici şi alte tratate.

Ioana Nicolaie a lansat la Bookfest "Aventurile lui Arik", varianta audio, şi semnează şi una dintre istoriile "Bucureştiul meu" despre contactul intim cu acest oraş, carte apărută la editura Humanitas. Ioana Nicolaie a vorbit şi despre literatura ca furnizoare de adrenalină pentru adolescenţi, dar şi despre terapia prin scris pentru cei mici. Scriitoarea a făcut câteva recomandări literare la Bookfest.

Vă prezentăm interviul integral acordat de Ioana Nicolaie agenţiei de presă News.ro.

Reporter: Se naşte greu o carte pentru copii? Cum s-a născut "Arik"?
Ioana Nicolaie:
El a ciocănit foarte timid în momentul intrării mele într-o librărie, unde am văzut că există foarte foarte multe cărţi, traduceri, cărţi minunate, însă foarte puţine sau aproape deloc volume scrise de autori români. M-am gândit atunci că trebuie neapărat să scriu pentru copii, pentru că nu e posibil ca acest public să fie neglijat. Aşa am scris <Aventurile lui Arik>, primul meu volum pentru copii, care a apărut în 2008, dar astăzi eu am lansat varianta lui audio. Este un CD superb, scos de editura Casaradio, într-o hăinuţă grafică simpatică, semnată de Alexandru Ciubotariu. Mă bucur că a ajuns să fie atât de vioi şi că m-a determinat să mai scriu o carte cu Arik, „Arik şi mercenarii”, care se găseşte la editura Arthur. După aceea am publicat o carte anul trecut, <Ferbonia>, un fantasy, care a mers bine. Oricum astăzi, în câteva luni practic, s-au epuizat toate tirajele, nu cred că editurile mai au ceva la stand. De ce aş recomanda <Ferbonia>? Pentru că are publicul ţintă până în 14 ani. Aş zice 7-14 ani şi este minunat ilustrată de Anca Smărăndache, în nişte tehnici speciale. Dacă vreţi să vedeţi acolo steampunk, veţi găsi în <Ferbonia>.

Reporter: Legat de "Ferbonia", aş vrea să vă întreb ce înseamnă misterul pentru copii, deoarece este o carte plină...
Ioana Nicolaie:
Este un ingredient fără de care cărţile pentru copii nu se susţin sau sunt deosebit de sărace. Eu mereu spun că o carte bună pentru copii trebuie să aibă mister, l-aţi numit dumneavostră, şi mai trebuie să aibă ceva, un fel de graţie, mai ales cărţile pentru copii mici, mici înseamnă până în 10-11 ani, cam asta este în ideea mea un copil mai mic. Este nevoie şi de aşa ceva. Copilul trebuie să simtă şi căldură, ceva ce altfel nu găseşte în unele locuri. Agresivitatea nu cred că e bună în cărţi, nici în cele mici, nici în cele mari. Eu nu recomand. Lucrez de multe ori cu grupuri de copii, fac inclusiv cursuri de scriere creativă pentru cei mai mari şi niciodată nu recomand decât ca paraliteratură, ca literatură inferioară, acele volume care sunt foarte prizate de unele edituri din România, şi care sunt de fapt echivalentul filmelor de serie C le-aş numi, cele horror, groteşti, care sunt şi prin cinematografe şi unde se duce o anumită categorie de public, în general acela neinstruit. Literatura e altceva, e mai mult decât atât. Ea nu e o furnizoare de adrenalină. Dacă eşti puşti, nu înseamnă că eşti tâmpit. Dacă ai 15 ani, nu înseamnă că n-ai minte şi că vrei doar doze de emoţie violentă. La 15 ani poţi să citeşti foarte bine <De veghe în lanul de secară> de Salinger sau să citeşti <Cronica unei morţi anunţate> de Marquez şi să ai o revelaţie. Cam aici suntem.

Reporter: Personajele create de scriitori pentru copiii mai mici trebuie să fie neapărat animale ca să-i atragă?
Ioana Nicolaie:
Întrebarea e foarte bună. Nu trebuie să fie neapărat animale, dar dacă sunt animale, sunt mai prietenoase. Copilul şi le poate închipui altfel şi, în momentul în care apar cărţi cu pisici, căci sunt două apărute la editura Humanitas aşa cum e în momentul acesta <Mic tratat de pisicologie>, făcut de Şerban Foarţă, este o carte superbă, în care el adună textele a sute de autori despre pisici. Când am citit cartea asta am zis uau, toată lumea scrie despre pisici! O altă carte senzaţională, despre care n-am vorbit, este tot la editura Humanitas. Se numeşte <Pisicoteca practică a lu’ Moş Pârşu> şi este tradusă de Florin Bican din T.S. Eliot. Este foarte frumoasă, e simpatică, aşa. Dacă sunt animăluţe, e bine. Dar vedeţi, pot fi şi mingiuţe, şi...

Reporter: Pentru "Arik" de unde v-aţi inspirat? Şi din viaţa personală?
Ioana Nicolaie
: Întotdeauna, în spatele unei cărţi pentru copii se află ceva din biografia celui care scrie prin însăşi alegerea temelor. Am ales un arici ca personaj principal pentru că, în copilărie, prima carte care mi-a picat în mâini, şi aveam 5 ani atunci şi nu puteam citi, era o carte cu arici. O carte frumoasă, cu ilustraţii, pe care o împrumutase fratele meu, care era mai mare cu doi ani, de la biblioteca şcolii. El era în clasa I, ştia să citească, eu nu. Şi a fost contactul ăsta al unui copil mic cu o carte pe care nu o poate citi şi căreia îi răsfoiam paginile. N-am ştiut niciodată cum se numea acea carte şi îi răsfoiam paginile, mi-amintesc şi acum ilustraţiile şi cum era aşezat totul în pagină, fără să pot înţelege ce se întâmplă acolo. Şi când am vrut să scriu eu pentru copii, hei, cartea aceea a rămas închisă pentru totdeauna pentru mine, dar o să o scriu eu din nou. Şi aşa mi-am ales personajul. Şi mai sunt nişte ingrediente biografice: niciodată nu mi l-aş fi construit aşa pe Arik. Arik are fraţi. Toată povestea din Arik e aşa: el are fraţi şi li se întâmplă ceva fraţilor, fraţii intră într-o poveste îngrozitoare şi el trebuie să-i salveze. În momentul în care scriam cartea asta, mi-era dor de toţi fraţii mei. Eu sunt dintr-o familie foarte mare, mai am încă 11 fraţi, şi toţi erau risipiţi prin lumea largă, şi ajunsesem în acel punct al relaţiei noastre în care nu ne mai întâlneam, nu ne mai intersectam, nici acasă când ajungeam în orăşul meu din Nord, de unde sunt, Sârgeorz-Băi din Bistriţa Năsăud, nu ne mai întâlneam şi îmi era foarte dor de ei, şi de-asta mi-am construit cumva un personaj mic care îşi salvează fraţii.

Reporter: Şi iată apare eroul, care trebuie să fie prezent în mai toate cărţile pentru cei mici.
Ioana Nicolaie:
Sigur. Şi e o cărticică de formare, în linia ei, de volum pentru copii, dar e o istorie formatoare.

Reporter: În ziua de azi, când copiii sunt atraşi de jocuri electronice, televizor, accesoriile cu care se vând cărţile, audiobook-ul, ilustraţia, contează mult, foarte mult?

Ioana Nicolaie: Este foarte importantă ilustraţia mai ales pentru copiii mici, de altfel eu cred că ilustraţia e importantă la orice vârstă. Mie îmi plac şi volumele pentru oameni mari care arată bine vizual. Sunt unele parteneriate între poeţi şi artişti vizuali grozave, ies nişte obiecte frumoase. Cărţile acelea frumoase contează, este excelent că ele există. Şi, în ce-i priveşte pe copii, nu se poate fără o ilustraţie adecvată. Din fericire, noi avem acum un grup de ilustratori nemaipomeniţi, tocmai a apărut o antologie, care se numeşte <Bucătăria de texte şi imagini II>, eu abia aştept să mi-o cumpăr, trebuie să fie o minune vizuală, pentru că ştiu ce artişti au făcut acea carte şi pot să numesc câţiva, de la Cristiana Radu până la Anca Smărăndache, Sidonia Călin, sunt câţiva artişti vizuali foarte buni, care în momentul ăsta fac să arat bine cărţile pentru copii.

Reporter: Spuneaţi într-un interviu că Mircea Cărtărescu, soţul dumneavoastră, este primul cititor. Ce critică v-a adus la "Aventurile lui Arik"? Ce comentariu a avut?
Ioana Nicolaie:
E adevărat că noi ne citim cărţile la sfârşit, când ele sunt gata. Şi primele cuvinte, primele aprecieri contează întotdeauna: e bine sau mai puţin bine. Şi ţin minte foarte bine când mi-a citit <O pasăre pe sârmă>, care e un volum pentru oameni mari, şi acum se găseşte la Polirom, într-o ediţie posh, şi mi-a zis <asta e o carte foarte adevărată, e cea mai cumplită carte despre anii ‘90>. La <Cerul din burtă>, tot aşa, a avut... La <Arik>, drept să vă spun, nu mai ţin minte care a fost reacţia. Dar pot să vă spun reacţia băiatului. Sigur, a învăţat cartea pe de rost şi a fost foarte încântat. Acum e mare şi e aici (la standul Humanitas de la Bookfest, n.r) cu mânuţa ruptă, în gips. Şi care, deşi a crescut, are 13 ani, îmi spune: <Să nu cumva să nu mai scrii o carte cu Arik, trebuie neapărat şi aş vrea ca această carte care, deşi n-o să mai fie pentru mine, dar aş vrea să fie cu un Arik de mare>.

Reporter: Şi mai aveţi o istorie în antologia „Bucureştiul meu”, care a apărut la editura Humanitas.
Ioana Nicolaie
: Care este o antologie foarte frumoasă, cu texte ale unor autori despre contactul lor intim cu acest oraş. Eu am scris o poveste despre prima mea experienţă, este foarte adevărată, chiar aşa s-a întâmplat, în care aveam 13 ani, am nimerit într-un tren de copii, erau luaţi şi aduşi să vadă Capitala. Era ceva colosal. Veneai din nordul Transilvaniei să vezi Bucureştiul, şi mi-am dorit atât să fac excursia asta şi ea, de fapt, însemna ce? Plecai seara, cu un tren de noapte, ajungeai dimineaţa, vedeai Capitala, n-o să vă spun toată povestea, şi seara te duceai în gară, încă o noapte cu trenul, ceea ce e cumplit de traumatic, obositor. După criteriile noastre de azi, înseamnă un tratament groaznic aplicat copiilor.

Reporter: Cum e Bucureştiul Ioanei Nicolaie acum?
Ioana Nicolaie:
Eu am scris la un moment dat un album despre Bucureşti, textul unui album, mi l-a cerut editura Noi Media Print, nici nu-mi vine să cred că vorbesc acum despre asta, şi atunci am citi foarte mult despre acest oraş. A fost momentul în care, cumva l-am înţeles şi am priceput ce e cu el. Şi, dintr-odată am avut o relaţie de tandreţe, de compasiune şi empatie cu oraşul. E un oraş care a fost distrus de cutremure, care a fost ars, care a păţit atâtea orori, nemaivorbind de comunism. Ei, de atunci m-am împrietenit eu cu Bucureştiul, şi pot să vă spun de când mi-a devenit Bucureştiul acasă. Din momentul în care am avut un copil. De atunci, pentru mine există doi acasă: oraşul meu Sârgeorz-Băi şi Bucureştiul. Probabil că ăsta e secretul, acolo unde e familia, acolo e acasă.

Reporter: Unde vă simţiţi comfortabil, din punct de vedere al scrierii, în universul copilăriei sau în cel al romanului, al poeziei pentru cei maturi?
Ioana Nicolaie
: Sunt experienţe foarte diferite. A scrie pentru copii este, pentru mine, o formă de terapie, dar şi o formă de dragoste. Mă simt extraordinar de bine în literatura pentru copii şi, dimpotrivă, extraordinar de tensionată în cea de oameni mari. Însă, fără prima am putut să-mi văd parcursul de autoare, niciodată nu am crezut că voi scrie pentru copii, dar niciodată. Şi fără cea de-a doua n-aş fi putut trăi. Am ştiut întotdeauna că voi scrie cărţi, şi pentru mine a scrie versuri... Aici, la editura Humanitas am un volum antologic, <Lomografii>, care a apărut de curând. Pentru mine a scrie versuri este esenţial, la fel şi romane. Sunt lucruri fără de care nu se poate. Fără cărţile de copii cumva e posibil, însă în imaginea mea despre mine ca autoare n-aş vrea să nu mai scriu pentru copii. Ştiţi cum e? Cărţile pentru copii sunt desertul. Cărţile pentru oameni mari sunt felul principal, fără de care nu poţi supravieţui. Dar fără desert nu e totul mai sărac şi mai neplăcut?

Reporter: Vă întreabă copiii cum apar poveştile?
Ioana Nicolaie:
Eu fac jocuri de felul acesta, despre cum apar poveştile. Depinde cât de mici sunt. Dacă sunt foarte mici, ei n-au problema asta, pentru că ei trăiesc într-o poveste. Şi totul e poveste şi asta e minunat. Probabil că unii oameni au nişte antene speciale sau un extrasimţ al copilăriei sau pentru copilărie. A trebuit să descopăr oricum. N-am ştiut niciodată că aş fi putut să fac o carieră din asta, că am o vocaţie în direcţia asta, a trebuit să o descopăr.

Reporter: Ce vă cumpăraţi de la târg?
Ioana Nicolaie:
Întotdeauna ştiu dinainte ce-mi cumpăr, pentru că mă informez asupra producţiei editoriale. Şi am în vedere câteva lucruri clare. Mereu, cel mai important este băiatul meu. Mă gândesc ce să-i iau lui şi îi cumpăr cele mai bune cărţi. O să-i cumpăr noua carte despre George, scrisă de Lucy şi Stephen Hawking, e a patra din seria asta celebră. Şi o să-i cumpăr mai multe cărţi de la editura Arthur, dar şi o carte de Matei Vişniec, despre „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”, că e simpatică, e dramatizată, şi vreau să vadă cum e un text dramatizat, pentru că arată altfel în pagină. Neapărat antologia pentru copii „Uite cine vorbeşte”, dar şi revista „Ordinul povestitorilor”, voi fi şi în grupul celor care o lansează, sâmbătă, de la ora 14.30. Sâmbătă, la editura Arthur o să fie multe cărţi bune româneşti pe tarabă, sunt şi traduceri, dar are sens acum să vorbesc despre „Narnia”? Nu. Pentru mine, am în vedere mai multe cărţi de la Humanitas, cartea domnului Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, sunt mai mulţi autori care mă interesează, şi la Polirom câţiva, şi vreau să ajung la standul Israelului, pentru că este ţară invitată şi pentru că sunt multe multe cărţi excelente.

 

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.