"Da, şi tu poţi, e vorba de voinţă, de puterea spiritului, de sustenablitate, bla-bla", aceeaşi placă turnată la nesfârşit cu ocazia rară, din păcate, a organizării unui maraton de anvergură pe la noi. Scârţ! Eşti sedentar, ţie îţi place “la dolce vita” şi câteodată nu te dai deoparte de la o şaorma. Dar, da, poţi să termini şi tu un maraton, dar îţi zic ceva ce n-o să auzi la tv, o să te doară şi în cerul gurii. Dar tot merită.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

Te doare spatele, aşa dintr-o dată, că aşa vrea el, iar rezultatul RMN-ului îţi zice că şira spinării a luat-o înaintea vârstei din buletin, începând să semene cu a unui bunicuţ. Păi de ce mă, frate, că mai alerg şi eu prin parc, mă mai mişc, nu stau numai la televizor? Da, dar mai bine de 20 de ani ce-ai făcut? Mă rog, ideea mai importantă e dacă te lasă doctorul recuperator de spinări să alergi maratonul pe care ţi l-ai pus în cap de ceva vreme, chiar dacă cea mai lungă distanţă alergată până acum a fost de 21 de kilometri. Te lasă, că mişcarea face bine, ai contraindicaţii la altele. Motiv de un vin bun, roşu şi foarte sec, cu care să sărbătoreşti vestea cea bună, seara, lângă nuci crude. E sezonul lor. Şi a doua seară, şi a treia, până la maraton, că doar nu o să te apuci să îngraşi porcul în săptămâna de dinaintea evenimentului, să te iroseşti degeaba prin Parcul Tineretului, chior din cauza luminii absente pe care Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti a cheltuit probabil milioane. De euro, că lumina ar fi trebuit să vină de la stâlpi ecologici. Iar la ora când vii tu de la serviciu, e beznă în parc, în schimb eşti apărat de 20 de moşuleţi care nici măcar nu au văzut filmul The Bodyguard. Evident, un alt contract, tot cu Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti. Aşa că te antrenezi cu ce ştii mai bine, în propriul apartament.

Nu scapi însă din vedere site-urile care îţi pot da anumite sfaturi, cum să alergi primul tău maraton. Şi te antrenezi aflând că poţi beneficia de aportul "pacerilor", voluntari care aleargă cu nişte baloane atârnate de spate pe care sunt scrişi cu marker-ul timpii pe care vrei să-i obţii. Ai grijă însă, timpul de la semimaraton, minute pe kilometru, nu are nicio treabă cu ăla de la maraton. Afli ce trebuie să mănânci, dacă se poate maximum de proteine, şi să te înghiorţăi cu apă cu două zile înainte, că hidratarea aşa trebuie începută.

Cu trei nopţi înainte visezi că ai scos 5 ore şi 28 de minute şi te scoli transpirat ca după un coşmar, pentru că speri la un timp sub 5. Adică 7 minute pe kilometru, care nu e un capăt de ţară, ţi se mai întâmplă să ai şi 5 la minute pe distanţe mai scurte. Nu faci altceva decât să te gândeşti la maraton. "Păi şi ce mai faci?" – "Păi uite m-am înscris la maraton", devine un film clasic în săptămâna premergătoare, fără să iei în calcul faptul că interlocutorii tăi poate habar nu au nici distanţa pe care o vei alerga tu, nici ce e ăla un maraton. "Uau, bă eşti nebun? 42? Cum să alergi mă atât? Poate mori!". Tu ştii însă că te-ai programat deja să alergi cei 42 de kilometri, că mintea ta, chiar dacă nu s-a obişuit încă cu distanţa, a primit comanda.

Ziua X vine pe nesimţite. Şi trebuie să te scoli la 6, lăsându-ţi invitaţii cu ochii în lumina neonului cu o seară înainte. Site-urile de specialitate spun că odihna e esenţială. Şi e. Nici nu vrei să ştii cum e să alergi un 21 k cu mintea tulbure şi oasele neodihnite. Exerciţii de dimineaţă, inclusiv pentru întărirea musculaturii abdominale aflată, culmea, sub butoiaşul pe care îl porţi după tine şi pe care mulţi l-ar considera un semn al prosperităţii. Dar tu eşti sigur că e principala cauză a defectării coloanei. Tricoul e realtiv mulat, nu vrei să pari mai gras decât eşti, aşa că numărul de concurs prins cu ace de siguranţă stă şi el ciudat, devenind o bilă pe burta ta. Ai mare grijă să nu uiţi să pui leucoplast rezistent la umezeală pe sfârcuri, n-ai vrea să-ţi vezi tricoul însângerat, aşa cum te-a oripilat anul trecut un concurent.

N-alergi singur, e mai bine să alergi cu un prieten, să ai cu cine să te vaiţi de frigul care te face parcă mai slab şi mai nerăbdător să porneşti în cursă. Asta dacă dinţii n-ar clănţăni, lătrând parcă la cele 4 grade Celsius resimţite. Te dai repede cu o pomadă încălzitoare de piele, mai târziu aveai să blestemi decizia de a te unge şi pe spate, pentru că aveai să transpiri, iar unsoarea s-a prelins fix unde ţi-ai fi dorit mai puţin, spre deloc. Până să porneşti, mai trec vreo 6 minute, că "pacerii" tăi sunt în boxa corectă. Faci calcule împreună cu prietenul Der F., cam câţi adidaşi, nu, nu dansează pe manele e această dată, sunt strânşi în Piaţa Constituţiei şi care ar fi valoarea totală. Păi la 10 mii de perechi, să zicem, cu o medie de 50 de euro pentru fiecare doi adidaşi, iese de jumătate de milion. La telefoane nu mai ajungi, pentru că suma ar fi ameţitoare, în plus ţi-a venit rândul să treci şi tu prin poarta prin care speri să revii în mai puţin de 5 ore.

O ţii în viteza a doua, la 6 minute jumătate pe kilometru, lejer, pentru că e drumul lung. Pentru că ai plecat cu o întrziere de peste 5 minute nu mai apuci nici să-i vezi pe kenyenii care au făcut deja de vreo 3 minute cale întoarsă de la rondul Coşbuc. Frigul persistă, deşi la soare cu multă imaginaţie îţi poţi închipui că eşti pe plajă.

După vreo trei kilometri apar primele dureri, s-au încălzit muşchii mici şi lungi de pe lângă tibie. Nimic însă de nesuportat, mai ales că după alţi câţiva kilometri nu îi vei mai băga deloc în seamă, pentru că un dublu cârcel la degetele piciorului stâng e mai dureros şi parcă ai şi o senzaţie de amorţire. Te înveseleşti un pic când treci pe lângă taraful instalat la capătul Căii Victoriei. Traseul din centrul oraşului e o încântare, oamenii de pe margine te susţin, copiii vor să bată palma cu tine, formaţiile de toboşari fac un zgomot asurzitor. Mulţi îţi strigă “Hai că poţi” sau “Hai, că mai ai puţin”, ceea ce te duce cu gândul la cei aproape 30 de kilometri ce urmează. E timpul pentru primul gel susţinător de efort dintre cele patru, urmat de hidratare, aşa cum scrie pe cutie.

La kilometrul 18 vine momentul să te desparţi de prietenul care aleargă semimaratonul, pe un traseu diferit şi ai un moment de nostalgie când îi vezi privirea de compătimire. Te bucuri tâmp că “moartea”, un alergător cu mantie neagră şi coasă în dotare, o coteşte pe drumul de semi. Tu eşti programat să te duci pe drumul tău, până la 42. În plus, ai o stare de bine, simţi că poţi. Până la 28 când la un pas dintre cei aproape 100.000 pe care aveai să-i faci, simţi că trosneşte ceva la genunchiul drept. Oprire bruscă, durerea e mecanică şi vine de undeva de la unul dintre oasele genunchiului. Nu te lasă nici să pui piciorul în pământ. Dă-i cu gel de răcire. Nimic. Hai, 2-3 paşi, hai începi să ţopăi, ce să faci, că n-ai ce să faci... Gelul funcţionează, dar abia după 2-3 minute de mers. Alţi doi kilometri de alergat, în care “pacerii” programaţi să termine cursa la 5 ore te depăşesc. Recunosc că au un avans de câteva minute, pe care le vor păstra pentru bucata din apropierea finişului.

Să găseşti o toaletă care să nu te întârzie mai mult de 4 minute e aproape imposibil. La Piaţa Alba Iulia, în rond, pe lângă cei 3 alergători care sunt în faţa ta, mai apar 2 copii cu trotinetele cărora îţi vine să-i trimiţi să se uşureze în spatele blocurilor. E kilometrul cel mai prost al cursei – 10 minute.

Un domn trecut de 50 de ani, cu plăcerea alergatului în sânge, intră în vorbă pe englezeşte. E din Florida şi aleargă pe la maratoane din toată lumea. Ne urăm succes, el rămâne în spate. Intervine plictisul, pe lângă durerea de genunchi. Dai drumul la muzică din telefon şi speri ca o oră şi jumătate să treacă mai repede. La Diham, când întorci pe linia de tramvai, două doamne cu fuste lungi şi creţe te aplaudă şi te încurajează. Îţi vine să le întrebi ce zice ghiocul, termini sau nu termini cursa, având în vedere că trebuie să te opreşti din nou să te ungi cu gelul minune.

Ritmul scade fără să vrei, îţi dai seama că te mişti mai încet, ai putea mai tare, dacă ar vrea şi cele două părţi de locomoţie din dotare. Te simţi însă rachetă spaţială pe lângă bătrânul de peste 70 de ani, probabil japonez, cu o voinţă ieşită din comun, care vine din sens invers. Nu ai niciun motiv să te plângi. Mai sunt trei kilometri şi sună telefonul, susţinătorii tăi de la finiş vor să afle dacă nu cumva te-au ratat şi ai terminat deja cursa. Nu ai terminat, mai ai un pic mai mult decât o tură de parc, ceea ce te face să-ţi hrănească ideea că poţi termina maratonul, aflată în stare critică, aproape de moarte, undeva printr-ul colţ al capului. Încă doi, hai că merge. Moment în care un alt concurent cu prieten alături drept “iepure”, simte nevoia să te îmbărbăteze. Te întrebi ce se citeşte pe chipul tău de oamenii simt compasiune faţă de tine.

Te decizi să alergi la ritmul celor doi, deşi ţi se pare neomenesc, un pic peste 6 minute pe kilometru. Tipul care te-a îmbărbătat mai devreme clachează, rămâne în spate, ai trecut de borna 41 şi simţi că alergatul este cel mai plăcut viciu al tău. Şi ultimul kilometru este într-adevăr o bucurie, la 5 minute şi 20 de secunde, simţi şi tu că gâfâi, dar nu te mai doare nimic. Îţi vine să râzi când treci linia de sosire şi chiar o faci, o senzaţie fericire nemaîntâlnită te cuprinde cu totul. Pentru că niciodată, dar niciodată până atunci, corpul tău nu a secretat atâtea endorfine, adevăratul motiv al alergării, şi realizezi cu durere maximă, mai puţin în suflet, că maratonul se poate alerga.

viewscnt
Urmărește-ne și pe Google News

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.