Academician profesor dr. Irinel Popescu, şeful Centrului de Boli Digestive şi Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni, a vorbit, luni seară, despre împlinirea a 25 de ani de când au început în România transplanturile hepatice, dar şi despre obstacolele pe care încă le întâmpină specialiştii din domeniu.
”Prin sărbătoarea din acest an (25 de ani de transplant hepatic în România n.r.), într-un fel, am vrut să subliniem ce se poate obţine cu transplantul hepatic (…) A fost un pionierat deosebit de greu şi poate că metoda a fost introdusă ceva mai devreme decât ne-ar fi permis condiţiile din ţara noastră la momentul respectiv, dar bonavii nu puteau să aştepte. Încet, încet s-a consolidat, încet-încet numărul de operaţii a crescut”, a declarat, luni seară, la Medika TV, academician profesor dr. Irinel Popescu, şeful Centrului de Boli Digestive şi Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni.
Acesta a explicat că s-a ajuns la 122 de operaţii în anul 2013, după care au apărut şi programme la alte spitale.
10 iunie Perspectivele macroeconomice şi fiscale ale României
”Factorul îngrijorător este numărul scăzut de donatori, mult mai scăzuit comparativ cu media europeană, aş spune chiar inacceptabil de scăzut”, a declarat medicul.
Irinel Ppescu apreciază că se fac eforturi susţinute pentru creşterea numărului de donator, ”totuşi rămânem la nişte cifre pe care ar trebui să le îmbunătăţim”. Dacă în anii 2013-2014 erau 150 de donatori pe an, anul trecut au fost doar 75.
Medicul apreciază că cifrele ”sunt sub necesităţile unei ţări cu asemenea populaţie” şi se încearcă diferite metode pentru a salva vieţile pacienţilor.
”România e una din puţinele ţări europene, nu sunt foarte multe, care practică şi transplantul de la donator în viaţă cu fragment de ficat şi acolo lucrurile au fost destul de bine explicate, în ultima vreme nu s-au mai înregistrat complicaţii la donatori, nici vorbă de mortalitate, deci operaţia se poate face în condiţii de siguranţă. Cu toate astea, nu există încă un cult al donării foarte bine implementat în România”, a mai declarat academicianul.
Acesta a explicat că, ”la această penurie de donatori, atunci când cineva din familie poate să doneze, e o soluţie”.
”Mai întâi că donează direcţionat şi nu există listă de aşteptare, ci pacientul beneficiază în timp real şi în timp util de acel fragment de ficat care are valoarea unui ficat întreg. Se ştie că este un organ cu capacitate de regenerare. E bine, dacă această metodă ar fi promovată ceva mai mult, sigur că ar duce la atenuarea crizei de organe de care vorbesc. Nu e o soluţie. În majoritatea ţărilor prevalează transplantul cu organul întreg de la donatul de moarte cerebrală”, a mai exlicat Irinel Popescu.
Profesorul a precizat că a doua soluţie pe care o are în vedere Agenţia Naţională de Transplant este introducerea transplantului de ficat de la donatori în moarte cardiacă.
Acest concept aduce, însă, în discuţie alte probleme pe care specialiştii încearcă să le depăşească.
”Problemele sunt un pic mai dificile în România şi această dificultate pleacă, cred, cam de prin anul 2006-2007, când a existat o intenţie a Agenţiei Naţionale de la vremea respectivă să introducă consimţământul prezumat, pe care îl au astăzi majoritatea ţărilor europene. Atunci, în mod paradoxal, s-a înţeles greşit, conceptul a fost înţeles greşit (…) În timp, toată lumea s-a convins că nu se comit abuzuri şi consimţământul prezumat funcţionează cu succes în majoritate majoritatea ţărilor europene, dar în România metoda a rămas oarecum abandonată, sau ideea”, a mai explicat Irinel Popescu.
”Vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi despre ce vorbim. Un accident de circulaţie şi cineva cu potenţial de a dona organe, un organism tânăr, un om sănătos, vine spre spital cu masaj cardiac instituit de echipele SMURD, dar resuscitarea nu dă rezultat, cordul rămâne oprit şi nu mai porneşte. Sunt două noţiuni importante şi prima este cât timp trebuie să dureze această resuscitare până a fi declarată inutilă. În România, în ţările europene, undeva 30-40 de minute cel puţin şi abia după aia se abandonează resuscitarea. Iar în ţările în care aceste organele sunt folosite pentru transplant, prelevarea trebuie făcută foarte rapid. Şi aici intervine a doua noţiune care se cheamă no touch, nu atingeţi. Acel decedat nu poate fi atins şi nu poate fii începută operaţia de prelevare decât după un timp care trebuie definit prin lege, a mai explicat medicul specialist.
Potrivit acestuia, în majoritatea ţărilor europene acest timp este de 5 minute, pentru că după 5 minute, organele nu prea mai pot fi folosite sau există riscul să nu funcţioneze.
”Şi aici trebuie introdusă o legislaţie adecvată (…) presupun că după o vreme aceste obstacole vor fi depăşite şi vom avea şi această categorie, adaugă un număr relativ mare de donatori din experienţa occidental - 30-40% de donatori în plus faţă de situaţia anterioră”, a mai declarat Irinel Popescu.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
