Analiză dr. Cosmin Alexandrescu - Decizia de nereanimare în Europa şi SUA: ce este, cum funcţionează şi ce lipseşte în România

Un pacient în stare critică, conştient şi lucid, îi spune medicului că nu mai vrea să fie resuscitat dacă inima i se opreşte. Medicul ştie că această dorinţă este legitimă şi umană. Dar în România, nu există nicio lege care să-l protejeze pe medic dacă o respectă - şi nicio lege care să garanteze că dorinţa pacientului va fi respectată. Această situaţie nu este un caz excepţional: ea se repetă zilnic, în tăcere, în secţiile de terapie intensivă din întreaga ţară.

Când un om suferă un stop cardiac - inima i se opreşte - echipa medicală are câteva minute la dispoziţie pentru a decide dacă începe sau nu manevrele de resuscitare: masaj cardiac, defibrilare, intubare. Această intervenţie poate salva viaţa, dar poate şi prelungi artificial o agonie, poate provoca fracturi costale, leziuni cerebrale sau o revenire la o existenţă în care pacientul nu mai poate comunica, nu mai recunoaşte pe nimeni şi trăieşte conectat la aparate.

Decizia de neresuscitare - denumită în literatura medicală internaţională DNR, de la englezescul Do Not Resuscitate -  este instrucţiunea scrisă prin care se stabileşte că, în cazul unui stop cardiac, nu se vor întreprinde manevre de resuscitare. Această decizie nu înseamnă că pacientul este abandonat: el continuă să primească îngrijiri de confort, medicamente pentru durere şi suport emoţional. La ceea ce se renunţă nu este îngrijirea, ci intervenţia agresivă şi invazivă care nu mai are şanse reale de succes.

Cine poate lua o astfel de decizie? Ideal, pacientul însuşi, atunci când este conştient şi capabil să înţeleagă situaţia sa medicală. Sau, dacă şi-a pierdut deja capacitatea de comunicare, o directivă anticipată - un document semnat anterior, în care pacientul a consemnat ce doreşte să se întâmple în astfel de circumstanţe. În absenţa ambelor, decizia revine medicilor şi familiei, care încearcă să reconstituie ceea ce pacientul ar fi dorit.

Poate că cel mai mare obstacol în calea unei discuţii publice serioase despre decizia de nereanimare este confuzia, adesea deliberat întreţinută, cu eutanasia. Diferenţa este fundamentală şi trebuie înţeleasă clar.

Eutanasia înseamnă provocarea activă a morţii unui pacient, la cererea sa, de către un medic-  prin administrarea unei substanţe letale. Eutanasia este legală în câteva ţări europene (Olanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Austria) şi în unele state americane, sub forma sinuciderii asistate medical. Este o alegere controversată, cu implicaţii etice, religioase şi juridice profunde.

Decizia de nereanimare este cu totul altceva. Nimeni nu provoacă moartea pacientului: inima s-a oprit din cauza bolii, nu a unui act medical. Medicul pur şi simplu nu intervine cu forţa pentru a o reporni. Nu există intenţie de a ucide — există acceptarea faptului că moartea naturală nu trebuie întotdeauna prevenită cu orice preţ.

Această distincţie a fost consacrată explicit de cele mai înalte instanţe europene. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Lambert şi alţii contra Franţei (2015), a stabilit că oprirea tratamentelor de menţinere artificială a vieţii - inclusiv decizia de neresuscitare - este compatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu constituie o încălcare a dreptului la viaţă, atunci când respectă voinţa pacientului şi urmează o procedură clară.

Confuzia dintre cele două concepte nu este inocentă: ea este folosită uneori de grupuri de presiune religioasă sau politică pentru a bloca orice discuţie despre dreptul pacientului de a refuza tratamente agresive. Rezultatul, în ţările fără reglementare clară - inclusiv România - este că pacienţii sunt supuşi unor intervenţii pe care nu le-ar fi dorit, iar medicii riscă procese penale dacă încearcă să respecte dorinţa bolnavilor lor.

Experienţa internaţională arată că există soluţii clare şi bine testate, care protejează atât pacientul, cât şi medicul. Tabelul de mai jos oferă o comparaţie sintetică:

	FRANŢA	ITALIA	POLONIA	SUA	ROMÂNIA
Lege specifică	✔ Din 2005, rev. 2016	✔ Din 2017	✗ Nu există	✔ Legea federală + state	✗ Nu există
Directive anticipate	✔ Obligatorii pentru medic	✔ Cu forţă juridică	✗ Fără valoare legală	✔ Valide în toate statele	✗ Nerecunoscute
Imunitate medic	✔ Condiţionată de protocol	Parţial	✗ Nu există	✔ Variabil pe state	✗ Nu există
Registru naţional	✔ Integrat electronic	✗ Nu	✗ Nu	Parţial (state)	✗ Nu există

Franţa — modelul de referinţă al Europei

Franţa are cea mai elaborată legislaţie europeană în domeniu. Legea Leonetti din 2005, completată de Legea Claeys-Leonetti din 2016, a construit un sistem coerent cu trei piloni: directivele anticipate au forţă obligatorie pentru medic (nu sunt simple sugestii), decizia în situaţii critice trebuie luată colectiv de o echipă medicală (nu de un singur medic), iar medicul care respectă protocolul este protejat penal şi civil. Impulsul pentru această reformă a venit dintr-un caz concret care a zdruncinat opinia publică franceză: tânărul Vincent Lambert, accidentat în 2008, a rămas în stare vegetativă timp de ani de zile, familia sa sfâşiată între cei care cereau continuarea vieţii artificiale şi soţia sa, care susţinea că Vincent nu ar fi dorit să trăiască astfel. Procesul a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în 2015 a dat câştig de cauză soţiei. Vincent Lambert a murit în 2019, la 11 ani după accident. Tragedia sa a forţat Franţa să legifereze clar - pentru ca alţi pacienţi şi alte familii să nu mai treacă prin acelaşi calvar.

Italia - un compromis obţinut greu

Italia a legiferat în 2017, după mai bine de un deceniu de blocaj politic alimentat de opoziţia Bisericii Catolice. Legea nr. 219/2017 recunoaşte forţa juridică a directivelor anticipate şi consacră dreptul pacientului la refuzul tratamentului. Rămân zone de incertitudine: medicul poate invoca obiecţia de conştiinţă, iar mecanismele de protecţie sunt mai puţin explicite decât în modelul francez. Dar existenţa legii este, în sine, un progres major faţă de absenţa oricărei reglementări.

Polonia - oglinda situaţiei româneşti

Polonia este poate cel mai relevant exemplu pentru România: o ţară est-europeană cu tradiţie religioasă puternică, în care subiectul rămâne tabu politic. Directivele anticipate nu au recunoaştere juridică formală. Medicii nu beneficiază de nicio protecţie specifică. Rezultatul documentat de studii europene: pacienţii polonezi sunt mai des supuşi resuscitărilor nedorite, familiile rămân neprotejate juridic, iar medicii acţionează după bunul simţ individual - fără un cadru clar. Absenţa legii nu este neutră: ea înseamnă că cei cu mijloace şi educaţie îşi găsesc soluţii informale, în timp ce pacienţii vulnerabili rămân complet la discreţia sistemului.

Statele Unite - inovaţie procedurală, complexitate federală

Statele Unite au o jurisprudenţă constituţională solidă privind dreptul la refuzul tratamentului, consacrată prin decizii ale Curţii Supreme încă din 1990. Inovaţia americană cea mai importantă este formularul POLST - Physician Orders for Life-Sustaining Treatment — un ordin medical standardizat semnat de medic, generat în urma unei conversaţii cu pacientul, recunoscut inclusiv de echipele de urgenţă prespitalicească. Dacă o ambulanţă ajunge la domiciliul unui pacient cu un formular POLST vizibil, echipajul nu va începe resuscitarea - chiar dacă nu există nicio altă dovadă a dorinţei pacientului. Dezavantajul sistemului american: variabilitatea enormă de la un stat la altul şi inegalităţile de acces la aceste instrumente.

România se află, în 2025, în aceeaşi situaţie ca Polonia: drepturi proclamate, instrumente absente, medici vulnerabili. Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului recunoaşte principiul autonomiei şi dreptul la refuzul tratamentului. Dar legea nu spune nimic despre ce se întâmplă concret când pacientul este inconştient şi nu poate refuza direct, nu există un sistem funcţional de directive anticipate, nu există o protecţie juridică pentru medicul care decide să nu resusciteze şi nu există un registru unde pacienţii să îşi înregistreze dorinţele.

Consecinţa practică, documentată de studii europene comparative: în absenţa unui cadru clar, medicii aleg sistematic tratamentul maximal - inclusiv resuscitarea - chiar şi atunci când aceasta contravine evident intereselor pacientului. Nu pentru că sunt indiferenţi la suferinţa pacientului, ci pentru că le este teamă. Frica de procese penale, de acuzaţii de omisiune culpabilă, de reacţiile familiei - această teamă generează zilnic, în spitalele româneşti, resuscitări pe care pacienţii nu le-ar fi dorit.

Numărul exact al acestor situaţii nu este cunoscut public -  tocmai pentru că nu există o procedură de documentare. Dar studiul ETHICUS, cel mai amplu studiu multicentric european privind deciziile de sfârşit de viaţă în terapie intensivă, a inclus centre din România şi a arătat că limitarea tratamentului are loc, într-o formă sau alta, în proporţii semnificative din totalul deceselor — indiferent de existenţa sau absenţa unui cadru legal. Cu alte cuvinte: deciziile se iau oricum. Ceea ce lipseşte nu sunt deciziile - ci transparenţa, protecţia şi demnitatea.

O reglementare adecvată a deciziei de nereanimare în România nu înseamnă introducerea eutanasiei - cu care nu are nicio legătură. Înseamnă trei lucruri concrete, dovedite funcţionale în alte ţări europene.

În primul rând, recunoaşterea juridică a directivelor anticipate de tratament. Orice pacient conştient şi capabil să decidă trebuie să poată semna un document cu valoare legală în care să specifice ce tratamente refuză — şi acel document să fie obligatoriu respectat de echipa medicală, inclusiv în urgenţă.

În al doilea rând, o procedură clară de decizie colectivă pentru cazurile în care pacientul nu mai poate comunica. Nu un singur medic singur, în miez de noapte, ci o echipă, cu implicarea familiei şi a unui bioeticician, urmând un protocol documentat.

În al treilea rând, o clauză de imunitate condiţionată pentru medicul care respectă aceste proceduri. Nu imunitate absolută - medicul care greşeşte trebuie să răspundă - ci certitudinea că un medic care acţionează corect, respectând voinţa pacientului şi protocolul, nu va fi urmărit penal.

Într-o zi, oricare dintre noi poate ajunge în situaţia de a nu mai putea vorbi, de a nu mai putea spune ce doreşte. În acea zi, cine va vorbi în locul nostru? Şi ce instrumente juridice va avea la dispoziţie pentru a fi ascultat?

Răspunsul la această întrebare nu ţine doar de medicină. Ţine de felul în care o societate înţelege demnitatea umană - şi de curajul de a pune pe hârtie, în lege, lucruri despre care mulţi preferă să nu vorbească.

Alte ţări europene au găsit acest curaj. România poate face acelaşi lucru - fără să importe mecanic niciun model, ci construind, cu instrumentele ei juridice şi culturale, un cadru care să garanteze că ultimele momente ale unui om îi aparţin, cu adevărat, lui.

Acest articol este elaborat pe baza cercetării academice din lucrarea de dizertaţie „Reglementarea dreptului la refuzul resuscitării: analiză comparativă internaţională şi propunere legislativă pentru România” (Universitatea Politehnica Timişoara, 2025–2026, coord. Conf. univ. dr. Adina Palea). Datele comparative provin din surse academice indexate, documente legislative oficiale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Autorul este medic specialist radiolog şi Preşedinte al Asociaţiei Profesionale a Medicilor de Ambulatoriu (APMA), Romania.