Preşedintele Iohannis a trimis CCR sesizarea asupra Legii 303 privind statutul procurorilor şi judecătorilor

Preşedintele Klaus Iohannis a trimis Curţii Constituţionale sesizarea asupra Legii 303 privind statutul procurorilor şi judecătorilor, recent reexaminată de către Parlament, el arătând că o serie de dispoziţii ridică în continuare probleme, unele dintre modificări fiind neclare şi contradictorii şi ar avea un puternic impact negativ asupra bunei funcţionări a sistemului judiciar. Principala modificare făcută asupra acestei legi a fost aceea că preşedintele poate refuza o singură dată numirea procurorilor de rang înalt. În forma iniţială a legii, nu era limitat numărul de refuzuri pe care preşedintele le putea formula.

Legea 303, una dintre cele trei legi controversate ale justiţiei, a fost atacată de mai multe ori la Curtea Constituţională, iar ulrima sesizare asupra acestui act normativ, formulată de PNL şi USR, a fost respinsă miercuri de CCR, ca inadmisibilă. De asemenea, legea a fost trimisă la reexaminare de către Klaus Iohannis şi adoptată în sesiunea extraordinară a Parlamentului.

Preşedintele Klaus Iohannis anunţa, în declaraţia susţinută joi la Palatul Cotroceni, că va sesiza CCR asupra Legii 303.

"Referitor la a doua dintre aceste legi, Legea 303 din 2004, acum modificată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, recent reexaminată de către Parlament, voi sesiza Curtea Constituţională, cu solicitarea fermă de a ţine cont de opiniile Comisiei de la Veneţia", a afirmat Iohannis.

În sesizarea de neconstituţionalitate trimisă CCR, preşedintele arată că această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunite, iar, pe de altă parte, într-o sesiune extraordinară pe a cărei ordine de zi iniţiativa legislativă nu putea fi înscrisă la momentul convocării Camerei Deputaţilor.

Şeful statului mai spune că, prin decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui număr de 12 puncte din legea de modificare a Legii nr. 303/2004 şi a unui număr important de dispoziţii şi sintagme aflate în strânsă legătură cu acestea. "Cu toate acestea, o serie de dispoziţii din legea transmisă la promulgare ridică în continuare probleme, unele dintre modificări fiind, prin ele însele, neclare şi contradictorii, aspect cu consecinţe grave asupra exigenţelor calităţii legii, impuse de Legea fundamentală, de natură să genereze un puternic impact negativ asupra bunei funcţionări a sistemului judiciar", mai arată preşedintele în sesizarea trimisă Curţii Constituţionale.

Redăm integral sesizarea de neconstituţionalitate asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor trimisă CCR:

"Ca urmare a reexaminării, la data de 12 iulie 2018 Parlamentul a transmis Preşedintelui României, în vederea promulgării, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Prin modul în care a fost dezbătută şi adoptată, legea menţionată încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 61 alin. (2) coroborate cu cele art. 66 alin. (2) şi (3), ale art. 64 alin. (4) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, prin conţinutul normativ, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor contravine normelor şi principiilor constituţionale, pentru motivele prezentate în cele ce urmează.

I. Aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă

A. Încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie

În temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, la data de 6 iulie a.c., Preşedintele României a cerut Parlamentului reexaminarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Ca urmare a acestei solicitări, legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră competentă, în şedinţa din data de 9 iulie a.c. şi de către Senat, în calitate de Cameră decizională, în şedinţa din data de 10 iulie a.c.

Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost dezbătută şi adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie întrucât, pe de o parte, această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunite, iar pe de altă parte, într-o sesiune extraordinară pe a cărei ordine de zi iniţiativa legislativă nu putea fi înscrisă la momentul convocării Camerei Deputaţilor.

Potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi din Senat.

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în timp, respectiv în legislaturi, sesiuni, şedinţe. Durata acestora este, de regulă, prevăzută chiar prin constituţii. Astfel, Constituţia României stabileşte, în mod expres, durata legislaturii (art. 63) şi a sesiunilor Parlamentului (art. 66) stabilind, totodată, şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca actele dezbătute şi adoptate de către Parlament în cursul unei legislaturi, respectiv în cursul sesiunilor ordinare sau extraordinare din cadrul legislaturii, precum şi pe parcursul şedinţelor desfăşurate în cadrul acestora (art. 65) să fie adoptate în deplin acord cu normele şi principiile stabilite de Legea fundamentală. Astfel, după cum s-a subliniat în doctrină, legislatura se suprapune, de regulă, cu durata mandatului Camerelor Parlamentului (cum este şi cazul României), putând fi prelungită sau încetând în condiţiile expres stabilite prin Legea fundamentală, iar şedinţele reprezintă forma de constituire a Camerelor în reuniune plenară.

Ca formă principală de lucru, sesiunile parlamentare pot fi permanente sau periodice, regula fiind a acestora din urmă. Conform art. 66 alin. (1) din Constituţie, „Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie”.

De asemenea, sesiunile parlamentare pot fi ordinare şi extraordinare. În conformitate cu prevederile Constituţiei, întrunirea într-o sesiune extraordinară se poate realiza la cerere sau de drept. Întrunirea de drept se face în caz de agresiune armată împotriva ţării, în cazul instituirii stării de asediu sau de urgenţă sau în ipoteza depunerii de către Guvern spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, dacă Parlamentul nu se află în sesiune. Dispoziţiile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie reglementează situaţia întrunirii în sesiune extraordinară a Parlamentului României la cerere. Astfel, în conformitate cu aceste  prevederi, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Alin. (3) al art. 66  din Constituţie prevede care este autoritatea îndrituită să dispună convocarea Camerelor în sesiune ordinară sau extraordinară, stabilind pentru preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului atribuţia de a convoca Senatul şi Camera Deputaţilor în sesiune parlamentară.

Aşadar, sesiunile parlamentare extraordinare pot fi convocate la cerere în condiţiile expres stipulate de Legea fundamentală, respectiv: Parlamentul să fie între sesiunile ordinare, să existe o cerere a unui titular prevăzut în mod expres de art. 66 alin. (2) din Constituţie (Preşedintele României, biroul permanent al fiecărei Camere sau o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor), urmată de o convocare a preşedinţilor Camerelor.

Sesiunea extraordinară se întruneşte pentru o anumită ordine de zi, indicată în cererea de convocare şi aprobată ulterior potrivit regulamentelor parlamentare. Astfel, potrivit art. 84 alin. (9) – (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor: „(9) Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate împiedică ţinerea sesiunii extraordinare. (10) Convocarea Camerei Deputaţilor se face de către preşedintele acesteia. Preşedintele nu va lua în considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (8) şi (9)”. Totodată, în conformitate cu art. 84 alin. (2) – (4) din Regulamentul Senatului „ (2) Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va cuprinde motivul, ordinea de zi propusă şi durata de desfăşurare a sesiunii extraordinare. (3) Convocarea se face de preşedintele Senatului. Preşedintele poate să nu ia în considerare cererile de convocare a unei sesiuni extraordinare, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2). (4) Respingerea de către Senat a ordinii de zi propuse împiedică ţinerea sesiunii extraordinare.”

Fiind o sesiune extraordinară, Camerele nu pot dezbate o altă problemă decât aceea ce a făcut obiectul cererii, deoarece, altminteri, s-ar încălca chiar caracterul „excepţional” al sesiunii. De aceea, dacă s-ar cere dezbaterea unei asemenea probleme, este necesară o nouă convocare, chiar dacă aceasta ar avea sensul unei completări a convocării iniţiale. Cu alte cuvinte, dacă în timpul sesiunii ordinare competenţa Parlamentului este deplină, în timpul unei sesiuni extraordinare, competenţa Parlamentului este limitată nu numai în timp, dar şi în sens material, aceasta fiind deosebirea de principiu faţă de o sesiune ordinară. Prin urmare, în cursul unei sesiuni parlamentare (ordinare sau extraordinare) Parlamentul îşi exercită competenţa sa constituţională în limitele prevăzute de Legea fundamentală, iar în afara sesiunii, chiar dacă Camerele s-ar întruni, în lipsa îndeplinirii condiţiilor constituţionale, parlamentarii nu pot adopta un act valabil.

Pe cale de consecinţă, pentru a fi considerate constituţional adoptate, iniţiativele legislative adoptate de Parlament în cadrul unei sesiuni extraordinare trebuie să respecte, pe lângă normele constituţionale procedurale prevăzute la art. 61 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 75 şi ale art. 76, şi pe cele ale art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ceea presupune ca acestea să fie dezbătute şi adoptate într-o sesiune legal întrunită. Totodată, ele trebuie să fie înscrise pe ordinea de zi a respectivei sesiuni extraordinare, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 66 alin. (2)  din Constituţie. În opinia noastră, cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele conducând, în mod automat, la neconstituţionalitatea legii în cauză. Îndeplinirea acestor condiţii trebuie verificată în cadrul procedurii de adoptare a unei legi, fiind intrinsec legate de procedura de legiferare.

În cazul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor niciuna dintre cele două condiţii nu a fost îndeplinită, întrucât:

1. sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor nu a fost legal întrunită;

2. deşi formal înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare, legea criticată  nu putea face obiectul acesteia, întrucât la momentul convocării nu se afla în procedură parlamentară, nefiind pe agenda vreuneia dintre Camerele Parlamentului.

1. Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost dezbătută şi adoptată de către Camera Deputaţilor în cadrul unei sesiuni extraordinare neconstituţional întrunite, întrucât: a) niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, de a cere întrunirea Camerelor în sesiune extraordinară nu a formulat o asemenea cerere; b) convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară s-a realizat de un alt subiect decât cel stabilit la art. 66 alin. (3) din Constituţie.

a) Unul dintre punctele aflate pe ordinea de zi a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor întrunit în şedinţa din data de 27 iunie a.c. a fost: „Proiect de Decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară” (pct. 12 de pe ordinea de zi). Potrivit stenogramei şedinţei Biroului permanent din data de 27 iunie a.c.,  obiectul dezbaterilor acestui punct de pe ordinea de zi l-a constituit proiectul deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, iar nu proiectul unei decizii a Biroului permanent al acestei Camere, subiect îndrituit prin Constituţie să solicite întrunirea acestui for în sesiune extraordinară.

Astfel, formula introductivă a deciziei preşedintelui Camerei Deputaţilor - „aprobată” de Biroul permanent - prevede expres: „Preşedintele Camerei Deputaţilor emite prezenta decizie.”; de asemenea, potrivit părţii introductive a articolului unic al acestei decizii: „Camera Deputaţilor se convoacă în sesiune extraordinară în data de 2 iulie 2018, ora 14.00, pentru perioada 2-19 iulie 2018, cu următoarea ordine de zi: (...)”. Aşadar, din analiza conţinutului normativ al proiectului deciziei menţionate rezultă că actul adoptat de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie a.c. nu este un act propriu al  acestuia, ci o cerere directă a preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare a acestei Camere a Parlamentului în sesiune extraordinară.

În plus, din stenograma şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie a.c. rezultă că participanţii la această şedinţă au discutat în permanenţă despre o cerere a preşedintelui Camerei Deputaţilor de convocare în sesiune extraordinară şi nu despre o cerere a Biroului permanent. Din aceeaşi stenogramă rezultă că  despre o cerere a Biroului permanent în vederea convocării unei sesiuni extraordinare nu se discută nici în contextul concluziilor şedinţei. Proiectul de decizie nu este supus în ansamblul său aprobării membrilor prezenţi ai Biroului permanent (ci numai ordinea de zi a viitoarei sesiuni extraordinare), astfel încât să rezulte din acest vot o manifestare de voinţă a Biroului permanent în sensul formulării către preşedintele Camerei a cererii de convocare în sesiune extraordinară.

Dezbaterile şi voturile exprimate de membrii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor vizează un act pe care, într-o altă ordine de idei, Biroul permanent nici nu-l putea lua în discuţie, întrucât acesta ar fi trebuit să succeadă  deciziei/hotărârii Biroului permanent de convocare în sesiune extraordinară şi nu să o preceadă. Întrucât nu a formulat o cerere proprie, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nici nu a putut reţine - în mod firesc, de altfel - între hotărârile/deciziile sale  altceva decât aprobarea cu modificări a proiectului de decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În raport cu proiectul de decizie a Preşedintelui Camerei Deputaţilor aprobat în şedinţa din 27 iunie a.c., Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu a adoptat şi nu a emis un act propriu care să reprezinte propria sa manifestare de voinţă în sensul formulării unei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară.

Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Ea constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ şi trebuie interpretate şi aplicate cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală (Decizia Curţii Constituţionale nr. 209/2012).

Manifestarea de voinţă a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere. Aceasta este o cerinţă constituţională, cu privire la care Regulamentul Camerei Deputaţilor precizează că trebuie să îmbrace forma scrisă (art. 84 alin. 9). Prin urmare, o asemenea cerere nu trebuie şi nu poate să rezulte doar din discuţii, să fie dedusă ori să fie expresia/consecinţa voturilor exprimate în cadrul unei şedinţe a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor  şi nici nu poate să fie dedusă pe cale de interpretare din operaţiunea „aprobării” unui alt act.

Or, în cazul de faţă această cerere nu există şi, prin urmare, una dintre cerinţele constituţionale ale întrunirii Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară nu a fost îndeplinită.  Pe cale de consecinţă, lipsa unei solicitări valabil formulate de către unul dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2) din Constituţie a condus la lipsa din cuprinsul Deciziei nr. 5/2018 de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a oricărei menţiuni cu privire la actul declanşator al procedurii de convocare în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor. Contrar dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din Constituţie, convocarea şi întrunirea Camerei Deputaţilor în sesiunea extraordinară în perioada 2-19 iulie 2018 nu s-a făcut la cererea Biroului permanent al acestei Camere şi nici a altui subiect de drept stabilit prin Constituţie, aspect ce pune în discuţie însăşi validitatea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor, cu consecinţa neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor adoptată în cadrul acestei sesiuni.

Practica parlamentară nu poate fi invocată. Prin comparaţie, în aplicarea aceloraşi prevederi constituţionale şi regulamentare (dispoziţiile art. 84 alin. 8-10 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 84 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Senatul fiind, practic, identice), Biroul permanent al Senatului – întrunit în şedinţa din data de 28 iunie a.c. –  a luat în discuţie un proiect de cerere a Biroului permanent al acestei Camere de convocare în sesiune extraordinară. În urma dezbaterilor, Biroul permanent al Senatului a adoptat Hotărârea nr. 12/2018 prin care se cere expres preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară, fiind indicate ora convocării, perioada, obiectul sesiunii extraordinare, precum şi programul de lucru. Aşadar, Senatul a procedat complet diferit. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, Biroul permanent al Senatului şi-a manifestat fără echivoc voinţa – exprimată şi într-un act distinct – prin care acest subiect de drept solicită preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere a Parlamentului, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (2) din Constituţie, în sesiune extraordinară.

b) Potrivit art. 66 alin. (3) din Constituţie, convocarea Camerelor în sesiune extraordinară se face de către preşedinţii acestora. Totodată, potrivit art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Din analiza dispoziţiilor menţionate, precum şi a celor ale art. 84 alin. (10) teza a II-a din Regulamentul Camerei Deputaţilor, rezultă că preşedintele Camerei Deputaţilor are atribuţia constituţională de a convoca, prin decizie, Camera în sesiune extraordinară, având – în virtutea dispoziţiilor regulamentare – un drept şi, în egală măsură, o obligaţie de a analiza cererile de convocare în sesiune extraordinară, putându-le cenzura în măsura în care acestea nu îndeplinesc condiţiile de a fi promovate. Totodată, în măsura în care o asemenea cerere este promovată şi, din diferite motive, preşedintele Camerei Deputaţilor şi-a delegat atribuţiile, vicepreşedintele căruia i-au fost delegate atribuţiile poate emite şi decizia de convocare în sesiune extraordinară. În opinia noastră, o asemenea soluţie este absolut firească, întrucât Camerele nu pot fi ţinute în îndeplinirea atribuţiilor lor constituţionale de absenţa preşedintelui Camerei.

În cazul de faţă însă, preşedintele Camerei Deputaţilor nu îşi delegase atribuţiile, în Monitorul Oficial o asemenea decizie nefiind publicată. Prin urmare, în lipsa unui act care să certifice manifestarea de voinţă  a preşedintelui Camerei în sensul delegării propriilor atribuţii către un vicepreşedinte, decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară nu putea fi semnată de unul dintre vicepreşedinţi. Acestuia îi puteau fi încredinţate, în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, atribuţii legate de conducerea şedinţei de Birou permanent în care se discuta o asemenea cerere, însă, în aplicarea art. 66 alin. (3) din Constituţie, o asemenea competenţă putea fi exercitată de un vicepreşedinte numai în măsura în care i-ar fi fost anterior expres delegate  atribuţiile de preşedinte al Camerei Deputaţilor, prin decizie, de către acesta din urmă.

Încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 66 alin. (3) din Constituţie este cu atât mai evidentă cu cât la Senat, preşedintele Senatului şi-a delegat atribuţiile pentru ziua de 28 iunie a.c. (Decizia Preşedintelui Senatului nr. 8 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018); numai ca o consecinţă a acestei delegări, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de un vicepreşedinte al Senatului, respectiv chiar de cel căruia preşedintele Senatului îi delegase atribuţiile.

În temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 66 alin. (2) şi (3) convocarea Camerelor în sesiuni se face de preşedinţii acestora, ca expresie a autonomiei parlamentare. Ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 66 alin. (1) şi (2), competenţa preşedinţilor celor două Camere de a le convoca este una legată, în virtutea căreia stabilesc ziua de deschidere a sesiunii, cea consacrată primei şedinţe a sesiunii extraordinare, precum şi ora de deschidere a lucrărilor. În doctrină s-a precizat că încălcarea  de către preşedinţi a obligaţiei de convocare, în afară de faptul că antrenează răspunderea lor în faţa Camerei, are ca urmare posibilitatea Camerelor de a se întruni din proprie iniţiativă. În situaţia de faţă însă, în absenţa unei hotărâri a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, aceasta nu putea decide din oficiu întrunirea în sesiunea extraordinară. În plus, ne aflăm într-o cu totul altă ipoteză: aceea în care o atribuţie constituţională expres stabilită în sarcina preşedintelui Camerei a fost exercitată în numele său de către o altă persoană, fără o justificare reală şi fără vreo împuternicire legală.

În absenţa unei cereri de întrunire a Camerei Deputaţilor formulată de unul dintre subiectele expres şi limitativ indicate la art. 66 alin. (2) din Constituţie şi în condiţiile unei decizii de convocare a acestei Camere care nu reprezintă manifestarea de voinţă a subiectului indicat la art. 66 alin. (3) din Constituţie, una dintre condiţiile procedurale esenţiale – respectiv aceea a dezbaterii şi adoptării legilor în cadrul unei sesiuni parlamentare valabil întrunite – nu  a fost îndeplinită, aspect de natură să atragă neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

2. Propunerea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PL-x. 418/2017) a fost inclusă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor prin Decizia nr. 5 din data de 27 iunie 2018, la pct. 16. Aceasta nu putea fi înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor întrucât la momentul emiterii Deciziei nr. 5/2018 (27 iunie a.c.), această iniţiativă legislativă nu mai era pe agenda Parlamentului, fiind trimisă, încă din data de 25 mai 2018, în conformitate cu art. 77 alin. (1) din Constituţie,  Preşedintelui României în vederea promulgării. În plus, ca urmare a cererii de reexaminare, Parlamentul a fost reînvestit cu această lege în data de 6 iulie 2018.

Aşadar,  Camera Deputaţilor, contrar competenţei sale funcţionale astfel cum este stabilită prin Capitolul I al Titlului III din Legea fundamentală, a inclus pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor din perioada 2-19 iulie,  o iniţiativă legislativă care nefiind pe rolul Parlamentului nu putea face obiectul unei decizii de convocare.

B. Încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 64 alin. (4) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

În Decizia nr. 252/2018 (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018), Curtea Constituţională a analizat criticile de neconstituţionalitate extrinsecă cu privire la modul în care prevederile legii de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor au fost puse de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018. Criticile de neconstituţionalitate extrinseci formulate, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţia României, au vizat următoarele aspecte:

(i) nerespectarea termenului de 3 zile între data distribuirii raportului comisiei şi data dezbaterilor în plenul fiecărei Camere, prevăzut de dispoziţiile art. 69, coroborate cu art. 117 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv de dispoziţiile art. 98, coroborate cu art. 113 din Regulamentul Senatului;

(ii) nerespectarea competenţei comisiilor permanente în procedura specială de reexaminare după controlul de constituţionalitate, aşa cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi de cele ale art. 149 din Regulamentul Senatului.

Analizând primul motiv, instanţa constituţională a arătat că o astfel de critică vizează o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere şi că „nu este de competenţa sa să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ”. (Decizia nr. 252/2018, paragrafele 96 - 98).

Cu privire la critica vizând competenţa comisiei speciale comune de a pune în acord prevederile declarate neconstituţionale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, se constată că în procedura de legiferare iniţială, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis propunerea legislativă, pentru raport, la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, constituită în temeiul Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017.

Analizând această critică, Curtea a arătat că „o comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui proiect/propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului. După cum s-a arătat, comisia specială comună nu are drept de iniţiativă legislativă, astfel că rolul ei este de a întocmi un raport asupra unui proiect/propuneri legislative care formează obiectul său de activitate, ceea ce înseamnă că ab initio competenţa comisiei permanente este exclusă din această procedură specială. Prin urmare, în această situaţie, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune. Astfel, în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, poate propune şi vota amendamente, indiferent că procedura se află în faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului, iar prezentarea raportului în faţa Camerei de reflecţie sau decizionale urmând a fi realizată în aceleaşi condiţii. De asemenea, Curtea mai reţine că, odată constituită o asemenea comisie, ea trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă. În caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând, astfel, răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale” (Decizia nr. 828/2017).

În continuare, Curtea a constatat că „în procedura de reexaminare a legii, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, comisia specială comună îşi menţine competenţa de a dezbate şi adopta raportul. Se poate observa că, din moment ce legea a fost adoptată prin parcurgerea unei proceduri speciale prin mijlocirea unei comisii speciale comune, cu atât mai mult în procedura de reexaminare a acesteia, derulată ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, se impune urmarea aceleiaşi proceduri. Chiar dacă Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 nu a prevăzut expressis verbis această ipoteză, este lesne de înţeles că procesul de examinare, modificare şi completare a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, obiectiv pentru care a fost creată Comisia specială comună, se finalizează prin adoptarea legilor în cauză. Prin urmare, procesul legislativ cu privire la aceste legi se încheie după adoptarea lor definitivă, aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. De abia la acest moment se încheie misiunea comisiei speciale comune, epuizându-se, astfel, şi procedura specială parlamentară de adoptare a legilor în cauză. Aşa cum a arătat Curtea în decizia precitată, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune. În consecinţă, Curtea reţine că procedura parlamentară aplicabilă reexaminării este o continuare şi o prelungire a procedurii legislative speciale iniţiate prin Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017” (Decizia nr. 252/2018, paragraful 94).

Aşadar, analizând aceste critici, Curtea Constituţională a statuat că atât în cazul punerii de acord cu deciziile de neconstituţionalitate, cât şi cu ocazia pronunţării asupra cererilor de reexaminare formulate de Preşedintele României, comisia specială îşi păstrează competenţa.

Din analiza regulamentelor parlamentare se constată că Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede la art. 134 că pentru punerea în acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu decizia Curţii, este sesizată atât Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, cât şi comisia permanentă sesizată în fond. În cazul Senatului, competenţa aparţine, conform art. 149 din regulament, Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizarea hotărârilor CEDO.

În data de 6 iulie 2018, Preşedintele României a solicitat reexaminarea Legii de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În urma prezentării cererii de reexaminare în Parlamentul României, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a decis trimiterea pentru raport la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, care prin raportul său, a respins cererea de reexaminare a Preşedintelui României. Conform raportului comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, se arată că aceasta a fost sesizată în baza art. 137 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cu următorul conţinut: „(1) Reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor, în urma cererii făcute de Preşedintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţia României, republicată, va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează mai întâi de Camera Deputaţilor, dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată, după care se trimite legea adoptată Senatului, care va decide definitiv. În situaţia în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională, legea adoptată se trimite Preşedintelui în vederea promulgării. (2) Reexaminarea legii pe baza cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative.    (3) Raportul comisiei, cu privire la solicitările formulate de Preşedintele României cuprinse în cererea de reexaminare, va cuprinde una dintre cele 3 variante: a) propunerea de adoptare a legii modificate şi completate în întregime sau parţial, în sensul cerut de Preşedinte în cererea de reexaminare; b) propunerea de adoptare a legii în forma adoptată iniţial de Parlament, în cazul în care se resping solicitările formulate în cererea de reexaminare; c) propunerea de respingere a legii. (4) În cazul în care solicitările din cererea de reexaminare sunt acceptate, în parte sau în totalitate, comisia va formula textele corespunzătoare şi raportul va cuprinde toate amendamentele admise şi respinse depuse de deputaţi. Textele propuse trebuie să aibă legătură cu solicitările din cererea de reexaminare şi să asigure corelarea tehnico-legislativă a tuturor dispoziţiilor legii. În cazul în care se resping solicitările formulate în cererea de reexaminare, raportul nu va mai cuprinde amendamentele depuse. (5) Se supun dezbaterii plenului Camerei Deputaţilor, după regulile procedurii legislative, propunerile Comisiei sesizate în fond de adoptare a legii modificate sau completate în întregime sau parţial, în sensul solicitărilor formulate de Preşedintele României cuprinse în cererea de reexaminare, sau, după caz, propunerile Comisiei de adoptare a legii în forma adoptată iniţial, în cazul respingerii solicitărilor cuprinse în cererea de reexaminare. În şedinţa dedicată votului final se votează legea în ansamblul ei. Dacă nicio formă a legii supusă aprobării nu este adoptată de Cameră, legea este respinsă. (6) În situaţia în care propunerea de respingere a legii nu întruneşte numărul de voturi necesar adoptării, se restituie comisiei în vederea reexaminării, avându-se în vedere încadrarea în termenul prevăzut la alin. (1).”

Observăm că textul face trimitere la „respectarea procedurii legislative” şi la propunerile „comisiei sesizate în fond”.

În mod similar, la nivelul Senatului, în data de 9 iulie 2018, a fost sesizată Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. Art. 150 din Regulamentul Senatului care prevede dispoziţii referitoare la reexaminarea unei legi, are următorul cuprins: „ (1) În cazul în care Preşedintele României cere, înainte de promulgare, reexaminarea unei legi adoptate prima dată de către Senat, cererea va fi înscrisă în termen de cel mult 30 de zile în proiectul ordinii de zi a Senatului. (2) Reexaminarea legii pe baza cererii Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative”.

Astfel, ambele texte ale regulamentelor parlamentare fac trimitere la „respectarea procedurii legislative”, dar competenţa comisiei comune este una specială. Aşa cum se prevede şi la art. 1 lit. j) în Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, astfel cum a fost modificată prin  Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017, unul dintre obiectivele comisiei este: „examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum şi a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfăşurării activităţii Comisiei speciale şi care vor fi transmise acesteia”.

În Decizia nr. 828/2017, analizând criticile de constituţionalitate ale Hotărârii Parlamentului nr. 69/2018, cu referire la obiectivele comisiei speciale comune, Curtea a reţinut că această comisie „are ca obiectiv, printre altele, examinarea, modificarea şi completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, sens în care proiectele/propunerile legislative aflate în procedură parlamentară, precum şi cele ce urmează a intra în această procedură pe toată durata desfăşurării activităţii Comisiei speciale vor fi transmise acesteia”.

În aceste condiţii, atât timp cât această Comisie specială comună funcţiona, aceasta era competentă să examineze legea criticată, reintrată în procedura parlamentară ca urmare a formulării unei cereri de reexaminare de către Preşedintele României, aşa cum se arată chiar în Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2018, paragraful 94.

În consecinţă, similar modului în care legea a fost trimisă comisiei speciale comune pentru a fi pusă în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, aceasta trebuia să fie trimisă aceleiaşi comisii pentru reexaminarea dispoziţiilor invocate în cererea de reexaminare a Preşedintelui României. O atare soluţie este pe deplin justificată prin competenţa comisiei speciale comune, aceasta având drept obiectiv modificarea şi completarea legilor justiţiei, chiar Curtea Constituţională arătând că s-a avut în vedere „criteriul coerenţei, completitudinii şi unităţii actului legislativ, specific acestor categorii de comisii” (Decizia nr. 252/2018, paragraful 157).

Mai mult, art. 21 alin. (3) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede că: „Cererile de reexaminare a legilor adoptate în şedinţe comune se trimit spre dezbatere şi avizare comisiilor sesizate iniţial în fond. Cererile de reexaminare a legilor pentru care Guvernul şi-a angajat răspunderea se trimit spre dezbatere şi avizare comisiilor în a căror competenţă intră materia reglementată de respectivele legi”. Astfel, inclusiv acest regulament, în situaţiile activităţilor comune, prevede faptul că cererile de reexaminare trebuie să fie transmise spre dezbatere şi avizare comisiilor sesizate iniţial în fond, tocmai pentru a asigura coerenţa procesului legislativ şi faptul că există o continuitate la nivelul structurii care analizează respectiva lege.

Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în Decizia nr. 252/2018, „birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune”.

Competenţa acestei comisii speciale comune nu este doar una prevăzută în Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 prin care aceasta a fost înfiinţată, ci a fost confirmată chiar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2018, arătându-se că inclusiv reexaminarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 era de competenţa Comisiei speciale comune pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei.

Aşadar, sesizarea comisiilor permanente din cele două Camere încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 251/2018, Decizia nr. 828/2017 şi Decizia nr. 252/2018) şi competenţa comisiei speciale comune, aşa cum aceasta a fost reţinută de instanţa constituţională, aducând atingere dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, conform cărora „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. În plus, încălcarea competenţei comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului, aşa cum aceasta a fost reţinută în deciziile Curţii Constituţionale anterior amintite, aduce atingere şi art. 1 alin. (5), în ceea ce priveşte principiul supremaţiei Constituţiei. În cazul de faţă, transmiterea greşită a legii aflate în procedură de reexaminare ca urmare a formulării unei cereri de reexaminare, către comisiile permanente ale fiecăreia dintre cele două Camere nu are relevanţa unor simple încălcări ale regulamentelor, respectiv ale competenţei comisiei speciale comune, ci încalcă chiar deciziile instanţei constituţionale, afectând întreaga procedură legislativă.

Drept consecinţă, prin adoptarea Legii de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor în modalitatea realizată de legiuitor, sunt încălcate art. 1 alin. (5), ale art. 64 alin. (4) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În aceste condiţii, şi pe baza argumentelor de mai sus, considerăm că legea a fost dezbătută şi adoptată cu încălcarea normelor şi principiilor constituţionale în materie de legiferare. Faţă de ansamblul motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă apreciem că admiterea prezentei sesizări deschide şi posibilitatea Parlamentului de a analiza aspectele invocate în cererea de reexaminare şi din perspectiva opiniei Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia). Aceasta cu atât mai mult, cu cât, prin Decizia nr. 357/2018, Curtea a statuat că „din perspectiva atribuţiilor sale şi a controlului pe care aceasta îl realizează exclusiv prin raportare la normele constituţionale, opinia transmisă de Comisia de la Veneţia nu poate fi valorificată în cadrul examenului de constituţionalitate. Recomandările formulate de forul internaţional ar fi putut fi utile legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, Curtea Constituţională fiind abilitată la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, şi nicidecum la verificarea oportunităţii unei soluţii legislative sau alteia, aspecte care intră în marja de apreciere a legiuitorului, în cadrul politicii sale în materia legilor justiţiei”.

II. Aspecte de neconstituţionalitate intrinsecă

A. Cu privire la admisibilitatea criticilor intrinseci de neconstituţionalitate

Ca urmare a adoptării de către Senat, în calitate de Cameră decizională, în şedinţa din data de 19 decembrie 2017,  Legea de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost trimisă Preşedintelui României la promulgare în data de 23 decembrie 2017.

În urma sesizărilor formulate în data de 27 decembrie 2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, de un număr de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin care au fost admise parţial criticile de neconstituţionalitate, Parlamentului revenindu-i obligaţia, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie, de a pune în acord dispoziţiile declarate neconstituţionale cu această decizie.

La data de 25 ianuarie 2018,  un număr de 52 de deputaţi  a formulat o obiecţie de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, respingând obiecţia ca inadmisibilă, pentru lipsa numărului minim de semnături cerut de Constituţie. Ulterior, după punerea în acord a Legii de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 cu Decizia nr. 45/2018 a Curţii Constituţionale, legea a fost adoptată în data de 26 martie 2018 de către Senat, în calitate de Cameră decizională.

În data de 30 martie 2018, legea a fost transmisă spre promulgare Preşedintelui României, iar în aceeaşi zi, 89 de deputaţi au formulat obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la modul în care Parlamentul a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018. În urma acestor sesizări, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 252/2018 că o serie de prevederi din cuprinsul legii criticate au încălcat considerentele Deciziei nr. 45/2018, declarându-le neconstituţionale. Legea a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională în data de 22 mai 2018, iar în urma altor două sesizări de neconstituţionalitate, Curtea a pronunţat Decizia nr. 417/2018, respingându-le.

În data de 6 iulie 2018, Preşedintele României a formulat o cerere de reexaminare asupra acestei legi, cererea fiind respinsă prin adoptarea de către Camera Deputaţilor şi de Senat a legii criticate în aceeaşi formă, în datele de 9 iulie, respectiv 10 iulie 2018.

În data de 13 iulie 2018, Comisia de la Veneţia a emis o opinie preliminară cu privire la Legea de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, arătând că o serie de dispoziţii din legea criticată pun în pericol independenţa sistemului judiciar, reţinând:

- În privinţa numirii procurorilor de rang înalt, a procurorului general şi a adjuncţilor acestuia, a procurorului şef al DNA şi a adjuncţilor acestuia, respectiv a procurorului şef DIICOT, Comisia de la Veneţia arată că noul mecanism de numire care limitează refuzul Preşedintelui României la unul singur face rolul ministrului justiţiei unul decisiv şi slăbeşte, mai degrabă decât să asigure un sistem de control şi echilibru între puteri, avizul Consiliului Superior al Magistraturii fiind unul consultativ, iar Preşedintele României fiind nevoit să numească cea de a doua propunere a Ministrului Justiţiei, chiar şi în situaţia în care avizul CSM ar fi unul negativ. În opinia preliminară, Comisia de la Veneţia a arătat că o astfel de modificare reprezintă un regres prin raportare la independenţa procurorilor cu funcţii de conducere.

- În privinţa statutului procurorilor, Comisia de la Veneţia a subliniat şi anterior „importanţa unor reglementări unitare şi coerente a statutului procurorilor, cu o serie de garanţii clare, puternice şi eficiente pentru independenţa acestora”. Se arată, de asemenea, că modificările aduse de legiuitor elimină referirile generale la independenţa acestora, punând accent pe principiul subordonării ierarhice şi pe autoritatea ministrului justiţiei. În legătură cu posibilitatea ca actele procurorului să fie infirmate de procurorul ierarhic superior pe motive de netemeinicie, Comisia de la Veneţia arată că în lipsa unui conţinut clar, precis, o astfel de modificare creşte riscul interferenţelor politice în activitatea procurorilor.

- În egală măsură, se arată că noile reglementări referitoare la răspunderea magistraţilor prezintă în continuare o serie de deficienţe prin raportare la standardele Comisiei de la Veneţia: procedurile paralele privind răspunderea disciplinară şi cele privind acţiunea declanşată de Ministerul Finanţelor Publice pot genera dificultăţi în practică, iar includerea Ministerului Finanţelor Publice mecanismul de declanşare a acţiunii în regres împotriva magistratului care a acţionat cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă, fără menţionarea criteriilor pe baza cărora se face respectiva evaluare necesită garanţii suplimentare.

- De asemenea, dispoziţiile referitoare la interdicţia instituită magistraţilor ca „în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă” nu poate fi justificată prin prisma principiului cooperării loiale între instituţii, pentru că o astfel de reglementare ar fi trebuit fie impusă tuturor puterilor statului, inclusiv în privinţa criticilor adresate magistraţilor de către persoane care ocupă o funcţie politică. Nu în ultimul rând, în opinia Comisiei de la Veneţia se arată că instituirea posibilităţii de pensionare a magistraţilor înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani, cu condiţia ca aceştia să aibă o vechime în profesie de cel puţin 20 de ani, poate afecta într-un mod semnificativ eficienţa şi calitatea actului de justiţie.

Precizăm că, până în prezent, cu privire la această lege, Preşedintele României nu şi-a exercitat prerogativa constituţională de a sesiza Curtea cu o obiecţie de neconstituţionalitate, în temeiul art. 146 lit. a), termenul de promulgare a legii fiind întrerupt de fiecare dată când un alt titular al dreptului de sezină prevăzut de acelaşi text constituţional şi-a exercitat dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat admisibilitatea mai multor obiecţii de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, obiecţii ce au vizat motive de neconstituţionalitate intrinsecă ale legii adoptate de Parlament, aprecierea Curţii asupra inadmisibilităţii neraportându-se la un termen ipotetic, ci chiar la termenul de promulgare calculat fie de la transmiterea legii de către Parlament, fie de la primirea deciziei Curţii Constituţionale. Astfel, obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României au fost analizate pe fond de instanţa constituţională în următoarele situaţii, prezentate cu titlu exemplificativ:

- Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională după trecerea celor 20 de zile de la primirea acesteia, termen prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţia României, în absenţa vreunei obiecţii de neconstituţionalitate ridicate de unul dintre subiecţii de sezină prevăzuţi în art. 146 lit. a) din Constituţie (fost art. 144 lit. a). În acest sens, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 70/1999 s-a precizat că „În ceea ce priveşte legalitatea sesizării, Curtea constată că Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului nu a fost promulgată. De aceea nu există impedimente constituţionale sau legale pentru realizarea controlului de constituţionalitate. Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. În lumina acestor prevederi, atribuţia Preşedintelui de a promulga legea îl implică pe acesta în relaţii specifice cu Parlamentul, relaţii care depăşesc însă cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, realizat de Curtea Constituţională în baza art. 144 lit. a) din Constituţie şi a art. 17-20 din Legea nr. 47/1992.”

- Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională după ce în prealabil formulase cerere de reexaminare a legii, iar Parlamentul a respins respectiva cerere, adoptând legea în forma iniţială (Decizia nr. 32/2018, Decizia nr. 63/2018, Decizia nr. 1/2015, Decizia nr. 183/2014, Decizia nr. 56/2014). Prin Decizia nr. 183/2014, Curtea a constatat că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată încă, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată de Preşedintele României. Asemănător, în Decizia nr. 32/2018, Curtea Constituţională a apreciat că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. În aceste situaţii Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă.

- Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională după ce, în termenul de protecţie de 5 zile, respectiv 2 zile, alte subiecte de sezină au formulat obiecţie de neconstituţionalitate, iar Curtea fie a respins obiecţia de neconstituţionalitate formulată de respectivii subiecţi de sezină, fie a admis-o şi Parlamentul a pus de acord legea cu decizia Curţii (Decizia nr. 1218/2008 şi Decizia nr. 471/2013). În Decizia nr. 1218/2008, Curtea a constatat că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. De asemenea, în Decizia nr. 471/2013, Curtea Constituţională a constatat că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României, pronunţându-se asupra motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă.

- Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională după ce în prealabil formulase cerere de reexaminare a legii, iar forma adoptată după reexaminarea la cererea Preşedintelui României fusese contestată succesiv la Curtea Constituţională (Decizia nr. 319/2013). Astfel, prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României,   pronunţându-se asupra motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă.

Distinct de această jurisprudenţă constantă, cu ocazia soluţionării obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, prin Decizia nr. 67/2018, par. 70, Curtea Constituţională a reţinut că: „ (...) o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă.”

Ulterior, în data de 7 mai 2018, Preşedintele României a formulat o obiecţie de neconstituţionalitate cu privire la aceeaşi lege. Prin Decizia nr. 357 din data de 30 mai 2018, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă - considerând tardiv introdusă obiecţia de neconstituţionalitate a Preşedintelui României - aplicând considerentele dezvoltate în Decizia nr. 67/2018 şi statuând că „având în vedere că o parte din criticile formulate în prezenta cauză vizează conţinutul normativ al unor dispoziţii ale legii în forma adoptată iniţial de Parlament, care nu au fost supuse procedurii de reexaminare, pentru care termenul de exercitare a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale a început să curgă din data de 21 decembrie 2017, Curtea reţine că este cu atât mai puţin îndrituită să efectueze un astfel de control, fiind depăşit stadiul procedurii constituţionale în care ar fi putut fi formulate critici de neconstituţionalitate cu privire la respectivele prevederi legale”. Astfel, prin Decizia nr. 357/2018, Curtea Constituţională a stabilit că Preşedintele României trebuia să ţină cont de un termen care a început să curgă în data de 21 decembrie 2017, în condiţiile în care stabilirea acestui termen ipotetic de 20 de zile de sesizare a Curţii Constituţionale de la primirea legii de către Preşedintele României a fost realizată  pentru prima dată prin Decizia nr. 67/2018, decizie general obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial, şi anume, din data de 13 martie 2018.

Totodată, prin Decizia nr. 334/2018, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra obiecţiei de neconstituţionalitate ridicată de Preşedintele României cu privire la dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 133/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. Această obiecţie de neconstituţionalitate a fost ridicată după ce, în prealabil, Preşedintele României a formulat o cerere de reexaminare, iar legea a fost adoptată de Parlament, fără nicio modificare redacţională faţă de forma sa iniţială. Prin această decizie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, din data de 31 mai 2018, Curtea a arătat că există două motive de inadmisibilitate a obiecţiei ridicate de Preşedintele României. Primul dintre acestea este legat de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată cu depăşirea termenului stabilit prin ipoteza a treia din paragraful 70 al Deciziei nr. 67/2018, cu referire la termenul de 20 de zile de promulgare, conform art. 77 alin. (1) din Constituţie. Conform considerentelor Curţii, motivele intrinseci puteau fi formulate doar în intervalul 21 decembrie 2017 – 9 ianuarie 2018, care corespunde unui termen definit de Curte ca fiind  un termen ipotetic. Evidenţa stabilirii ulterioare a acestui concept este de netăgăduit, fiind indicată expres în chiar conţinutul deciziei. Acest concept a fost stabilit ulterior perioadei indicate de Curte, prin Decizia nr. 67/2018, publicată în Monitorul Oficial la data de 13 martie 2018, dată de la care această decizie este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor. Astfel, singura interpretare ce poate fi dată în concordanţă cu art. 147 alin. (4) din Constituţie este cea în care aprecierea cu privire la admisibilitatea unei sesizări formulate de Preşedintele României cu privire la motive intrinseci de neconstituţionalitate trebuie să se raporteze la  termene ce încep să curgă după momentul publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, moment de la care considerentele devin general obligatorii.

Aşadar,  Decizia Curţii nr. 67/2018, precum şi deciziile ulterioare acesteia (Decizia nr. 299/2018, Decizia nr. 357/2018, Decizia nr. 334/2018 şi Decizia nr. 385/2018) marchează o nouă concepţie a instanţei constituţionale cu privire la admisibilitatea obiecţiilor de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României, atât din perspectiva termenului, cât şi din perspectiva motivelor (extrinseci şi/sau intrinseci) pe care acesta le poate invoca. Astfel, conform  noii jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, atunci când unul dintre subiecţii de sezină ai instanţei de contencios constituţional în controlul de constituţionalitate a priori, altul decât Preşedintele României, va sesiza Curtea cu o obiecţie de neconstituţionalitate, termenul de promulgare de 20 de zile prevăzut la art. 77 alin. (1) din Constituţia României se întrerupe. Însă, o sesizare a instanţei de contencios constituţional „va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării l-ar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării” (Decizia nr. 67/2018).

De asemenea, prin Decizia nr. 357/2018 instanţa constituţională a reluat considerentele din Decizia nr. 67/2018, arătând că „potrivit jurisprudenţei recente şi constante” a Curţii (Deciziile nr. 67/2018, nr. 299/2018 şi nr. 334/2018), „o interpretare contrară, bazată pe ideea că nu există un termen-limită pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional, ar conduce la concluzia că formularea unei sesizări de neconstituţionalitate, ce determină întreruperea termenului de promulgare, creează o situaţie în care subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie pot sesiza sine die instanţa constituţională, lipsind de efecte juridice dispoziţiile legale şi constituţionale referitoare la termenele de exercitare a drepturilor procesuale în faţa acesteia. S-ar putea ajunge la situaţia în care titularii dreptului de sezină ar formula alternativ şi succesiv, pe motive identice sau diferite, un număr nelimitat de obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la o anumită lege, împrejurare care ar prelungi nepermis procedura legislativă, blocând indirect finalizarea acestei proceduri şi deci intrarea în vigoare a actului adoptat de Parlament”.

De dată recentă şi consecvent jurisprudenţei sale îndelungate sunt însă şi soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 32/2018  şi Decizia nr. 63/2018 (această ultimă decizie fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201, din data de 6 martie 2018, practic cu 7 zile înainte de publicarea Deciziei nr. 67/2018).

Considerentele Deciziei nr. 67/2018, reluate şi în deciziile ulterioare în care Preşedintele României a formulat o obiecţie de neconstituţionalitate (Decizia nr. 334/2018 şi Decizia nr. 357/2018) constituie, de fapt, un reviriment al jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale din ultimii 26 de ani în materie, chiar dacă nu a fost marcat în mod expres în deciziile amintite. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că revirimentele de jurisprudenţă au fost motivate:

(i) fie de reevaluarea unor standarde de protecţie pe care anumite dispoziţii constituţionale (referitoare la drepturi şi libertăţi fundamentale) le oferă cetăţenilor (Decizia nr. 651/2017);

(ii) fie de evoluţia legislaţiei, a doctrinei, a practicii judiciare şi de necesitatea respectării unui just echilibru în raport cu o anumită valoare socială ocrotită (Decizia nr. 368/2017);

(iii) schimbarea condiţiilor vieţii social-politice din România (Decizia nr. 75/2011) etc.

Din analiza jurisprudenţei Curţii şi a deciziilor anterior menţionate, rezultă că astfel de revirimente jurisprudenţiale sunt necesare, uneori, tocmai pentru a asigura efectivitatea controlului de constituţionalitate şi a nu transforma acest control în unul pur teoretic, ci într-un remediu efectiv de natură să asigure supremaţia Constituţiei şi de a înlătura orice viciu de neconstituţionalitate, înainte ca legea să intre în vigoare şi să producă efecte contrare Legii fundamentale.

Faţă de toate cele de mai sus considerăm că:

1. în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituţie, noua concepţie a Curţii Constituţionale  poate fi invocată şi valorificată în contextul aprecierii cu privire la admisibilitatea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României numai pentru viitor, respectiv numai cu privire la acele legi adoptate şi transmise pentru prima dată la promulgare în condiţiile art. 77 alin. (1) din Constituţie după publicarea Deciziei nr. 334/2018 Monitorul Oficial nr. 435 din data de 31 mai 2018;

2. din perspectiva rolului constituţional al Preşedintelui României, dar şi din perspectiva rolului constituţional al Curţii Constituţionale este necesară reevaluarea acestei noi jurisprudenţe, cu atât mai mult cu cât, între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia pot trece ani, iar în acest interval, realităţile juridice, sociale şi politice se pot schimba, uneori în mod fundamental.

De aceea, aprecierea asupra admisibilităţii prezentei sesizări se întemeiază pe necesitatea corelării noii jurisprudenţe constituţionale cu rolul constituţional al Preşedintelui României prevăzut la art. 80 alin. (2), precum şi cu rolul constituţional al Curţii Constituţionale, prevăzut la art. 142 alin. (1). Astfel, potrivit art. 80 alin. (2) din Constituţie: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Constituţie, „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei”.

Rolul dat de legiuitorul constituant Curţii Constituţionale de a asigura supremaţia Constituţiei dă substanţă unui principiu fundamental al statului de drept contemporan. Supremaţia Constituţiei implică subordonarea autorităţilor publice faţă de Constituţie, ceea ce îi conferă acesteia eficienţa necesară realizării imperativelor statului de drept. Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă una dintre cele mai importante garanţii juridice ale supremaţiei Constituţiei, iar controlul de constituţionalitate presupune protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi limitarea autorităţilor statului prin raportare la Legea fundamentală. Controlul a priori este un control preventiv, având ca scop prevenirea introducerii în sistemul juridic a unor norme contrare Constituţiei. În acest sens, controlul a priori realizat de Curtea Constituţională, înlăturarea viciilor de neconstituţionalitate înainte ca legea să fie promulgată, publicată în Monitorul Oficial şi să producă efecte dă expresie rolului Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei. În cuprinsul documentului „Rule of Law Checklist”, Comisia de la Veneţia menţionează chiar la pct. 108 - 113 necesitatea unui control efectiv de constituţionalitate.

În ceea ce priveşte rolul constituţional al Preşedintelui României, Curtea a statuat că „art. 80 alin. (1) din Constituţie este un text constituţional de principiu. De aceea, el nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei (...)”. (Decizia nr. 784/2012). De asemenea, prin Decizia nr. 284/2014, Curtea a mai reţinut că  „Funcţiile de garanţie şi de veghe consacrate în art. 80 alin. (1) din Constituţie implică prin definiţie observarea atentă a existenţei şi funcţionării statului, supravegherea vigilentă a modului în care acţionează actorii vieţii publice – autorităţile publice, organizaţiile legitimate de Constituţie, societatea civilă ­–  şi a respectării principiilor şi normelor stabilite prin Constituţie, apărarea valorilor consacrate în Legea fundamentală”.

Aşadar, deşi, în mod firesc respectarea Constituţiei şi a tuturor celorlalte acte normative este o obligaţie ce revine, în egală măsură, tuturor subiectelor de drept, din arhitectura constituţională rezultă că legiuitorul constituant a înţeles să instituie în mod expres pentru Preşedintele României şi pentru Curtea Constituţională competenţe speciale în raport cu Legea fundamentală. Faţă de aceste considerente, asimilarea Preşedintelui României cu celelalte subiecte de sezină enumerate la       art. 146 lit. a) din Constituţie nu este posibilă. De altfel, Decizia nr. 67/2018 care, în viziunea Curţii Constituţionale marchează revirimentul de jurisprudenţă, nu îl menţionează expres pe Preşedintele României, între subiectele de sezină cărora această nouă perspectivă li se aplică. De aceea, ţinând seama de practica instanţei constituţionale de 26 de ani şi în acord cu principiul încrederii legitime, Preşedintele României şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul de a sesiza Curtea Constituţională şi după momentul publicării acestei decizii. Decizia nr. 334/2018 nu numai că analizează dreptul Preşedintelui României din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 67/2018, asimilându-l în mod expres cu celelalte subiecte de sezină, dar introduce şi un alt criteriu suplimentar în materia admisibilităţii, respectiv acela al imposibilităţii invocării unor motive intrinseci de neconstituţionalitate, în ipoteza în care legea a cărei reexaminare a fost cerută de Preşedintele României a fost adoptată de Parlament în aceeaşi redactare cu cea transmisă iniţial la promulgare.

În stabilirea noilor condiţii privind admisibilitatea obiecţiilor formulate pe calea controlului anterior, prin Decizia nr. 67/2018, Curtea a statuat că: „instituirea prin lege a unor termene nu are ca scop decât disciplinarea raporturilor juridice născute între părţi şi preîntâmpinarea unei conduite abuzive, şicanatorii, a titularilor dreptului pentru care se instituie obligaţia respectării acestor termene.”

Disciplinarea modului de exercitare a dreptului de a sesiza Curtea Constituţională în cadrul controlului anterior de constituţionalitate, drept prevăzut la art. 146 lit. a) din Constituţie, este necesară. Cu toate acestea, considerăm că noua jurisprudenţă se impune a fi reevaluată în privinţa dreptului pe care Constituţia îl recunoaşte Preşedintelui României, mai ales din perspectiva rolului esenţial al acestuia, acela de a veghea la respectarea Legii fundamentale, aşa cum am arătat anterior.

În realizarea rolului său constituţional Preşedintele României are la dispoziţie, în materie de legiferare, două instrumente: cererea de reexaminare a legii şi sesizarea Curţii Constituţionale, în condiţiile art. 77 şi art. 146 lit. a) din Constituţie. Ambele mecanisme au fost instituite în considerarea imperativelor de a îmbunătăţi legea şi de a nu permite ca în dreptul pozitiv să intre norme cu potenţial de neconstituţionalitate sau care nu se integrează armonios în sistemul normativ existent. Ambele au fost subsumate unor termene, fără însă ca legiuitorul constituant să indice ordinea în care acestea pot fi utilizate sau să realizeze o distincţie între motivele de neconstituţionalitate extrinsecă şi cele de neconstituţionalitate intrinsecă (distincţie realizată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială). Nefiind constrâns de vreo dispoziţie constituţională, în funcţie de conţinutul normativ şi de importanţa socială a reglementării, în vederea realizării mandatului său Preşedintele României apreciază cu privire la necesitatea utilizării unuia sau altuia dintre cele două instrumente constituţionale, precum şi cu privire la ordinea acestora.

Art. 1 alin. (5) din Constituţie dă valoare egală tuturor normelor constituţionale, instituind supremaţia acestora. Nici legiuitorul constituant, nici jurisprudenţa constituţională nu au instituit o ierarhie a normelor şi o prevalenţă a raţiunilor de neconstituţionalitate intrinsecă în raport cu cele de neconstituţionalitate extrinsecă. Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu enunţă raţiunile pentru care, ulterior reexaminării unei legi de către Parlament şi adoptării ei în aceeaşi formă cu cea transmisă iniţial la promulgare, această lege nu ar mai putea fi supusă controlului de constituţionalitate pentru motive intrinseci.  Aceasta cu atât mai mult cu cât, raţiunea de a disciplina materia controlului anterior de constituţionalitate, deşi răspunde imperativului de realizare a rolului constituţional al Curţii, nu răspunde în egală măsură imperativului de realizare a rolului constituţional al Preşedintelui României, cu consecinţa impredictibilităţii împlinirii termenului de promulgare prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. În concret, soluţionarea succesivă a două sesizări de neconstituţionalitate formulate cu privire la aceeaşi lege (Decizia nr. 457/4 iulie 2018 şi Decizia nr. 483/12 iulie 2018) – prin decizii pronunţate şi comunicate la momente diferite (13 iulie 2018 şi, respectiv, 17 iulie 2018) – pune în mod real problema momentului de la care începe să curgă termenul de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. În această situaţie, Preşedintele României, întrucât utilizase deja instrumentul cererii de reexaminare şi a putut afla soluţia cu privire la cea de-a doua sesizare din comunicatul Curţii Constituţionale, (iar nu din decizia ca act al Curţii Constituţionale, cum de altfel stabileşte în mod expres art. 77 alin. 3) a procedat la promulgarea legii. Împrejurări de această natură (care în practică pot fi foarte variate) generează impredictibilitate şi pun în pericol securitatea raporturilor juridice.

Prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 80 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum şi la art. 148 alin. (4) din Constituţie, Preşedintelui României trebuie să i se recunoască posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, atât cu motive de neconstituţionalitate intrinsecă, cât şi cu motive de neconstituţionalitate extrinsecă, indiferent dacă se află în ipoteza art. 77 alin. (1) sau în ipoteza art. 77 alin. (3) din Legea fundamentală. Între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia pot trece ani. În acest interval, pe de o parte pot interveni incidente procedurale, iar pe de altă parte realităţile juridice, sociale şi politice se pot schimba, uneori în mod fundamental. Uneori, între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia poate surveni schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, revizuirea Constituţiei, modificarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, modificarea reglementărilor europene cu caracter obligatoriu, intrarea în vigoare a unor acte internaţionale la care România este parte, inclusiv cele privind drepturile omului. Uneori, între momentul adoptării unei legi şi momentul promulgării acesteia poate surveni chiar şi schimbarea legislaturii ori a Preşedintelui României. Toate acestea sunt comandamente obiective ce pot surveni ulterior epuizării termenului ipotetic de 20 de zile de la primirea legii şi care pot pune problema analizei Curţii Constituţionale cu privire la aspecte de neconstituţionalitate intrinsecă. În virtutea rolului său constituţional, Preşedintele României trebuie să fie abilitat să sesizeze Curtea Constituţională atât cu motive de neconstituţionalitate intrinsecă, cât şi cu motive de neconstituţionalitate extrinsecă, indiferent că se află în ipoteza art. 77 alin. (1) sau în ipoteza art. 77 alin. (3) din Constituţie.

Faţă de aceste considerente, o interpretare contrară ar conduce la o golire de conţinut a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) şi ale art. 146 lit. a) din Constituţie în privinţa rolului Preşedintelui României; or, este de principiu admis că orice normă este edictată în sensul de a produce efecte juridice, altfel raţiunea de a disciplina materia controlului anterior de constituţionalitate pare că se limitează la etapa sesizării Curţii Constituţionale, sacrificând însuşi scopul controlului anterior de constituţionalitate, respectiv, acela de a îmbunătăţi legea şi de a nu permite ca în dreptul pozitiv să intre norme cu potenţial de neconstituţionalitate sau care nu se integrează armonios în sistemul normativ existent.

Pentru aceste considerente, pentru eliminarea viciilor de neconstituţionalitate rămase, dar şi pentru a da efectivitate controlului de constituţionalitate, apreciem că prezenta sesizare îndeplineşte criteriile de admisibilitate.

B. Cu privire la conţinutul aspectelor intrinseci de neconstituţionalitate

Prin Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui număr de 12 puncte din legea de modificare a Legii nr. 303/2004 şi a unui număr important de dispoziţii şi sintagme aflate în strânsă legătură cu acestea. Cu toate acestea, o serie de dispoziţii din legea transmisă la promulgare ridică în continuare probleme, unele dintre modificări fiind, prin ele însele, neclare şi contradictorii, aspect cu consecinţe grave asupra exigenţelor calităţii legii, impuse de Legea fundamentală, de natură să  genereze un puternic impact negativ asupra bunei funcţionări a sistemului judiciar.

1. Art. I pct. 2 încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

La art. I pct. 2 din legea supusă controlului Curţii se modifică art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţii de arme şi a drepturilor procesuale ale părţilor. Judecătorii trebuie să ia decizii fără nici un fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii. Scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil având la bază doar aplicarea legii.”

În Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a arătat că sintagma „fie chiar autorităţi judiciare” este una clară şi că obligaţia judecătorului de a lua decizii fără „restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii directe sau indirecte” este în concordanţă cu art. 1 alin. (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României. Aşadar, aşa cum a reţinut şi Curtea în jurisprudenţa sa, „legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi, însă, interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de «independenţă» - ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora, care, în acest caz, se circumscriu sintagmei «se supun numai legii»” (Decizia nr. 2/2012).

În aceeaşi decizie, Curtea a arătat că „independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional (în raporturile cu reprezentanţii puterii legislative şi executive), cât şi personal (respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege), reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii”.

Cu toate acestea, textul de lege menţionează că „Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii”. Aşadar, toate aceste principii stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu se aplică hotărârilor pronunţate în căile de atac şi nici judecătorilor care iau aceste hotărâri.

În primul rând, o atare dispoziţie instituie un tratament diferenţiat, nejustificat obiectiv şi raţional, între judecătorii care pronunţă hotărâri în primă instanţă şi judecătorii care pronunţă hotărâri în căi de atac, cei din prima categorie fiind supuşi tuturor acestor restricţii şi dând expresie, aşa cum şi Curtea a reţinut, principiului independenţei judecătorilor. Se încalcă pe această cale art. 16 alin. (1) din Constituţia României referitor la egalitatea în drepturi, fiind aplicat un tratament discriminatoriu, fără o justificare obiectivă şi raţională, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică.

În al doilea rând, neaplicarea tezei întâi a art. 2 alin. (3) pentru hotărârile date în căile de atac conduce la concluzia că judecătorii care le pronunţă pot fi supuşi unor „restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte”.  O astfel de interpretare contravine flagrant art. 124 alin. (3) din Constituţia României referitor la independenţa judecătorilor, iar prin modul neclar de redactare, dispoziţia încalcă şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii.

2. Art. I pct. 4 încalcă art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie

La art. I pct. 4 din legea criticată, alin. (11) al art. 3 din Legea nr. 303/2004 prevede: „Procurorii sunt independenţi în dispunerea soluţiilor, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia nr. 924/2012, Curtea Constituţională a reţinut că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţie, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin aceeaşi decizie s-a arătat că procurorii au, la fel ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea fundamentală, că aceştia sunt numiţi în funcţie, la fel ca judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte – prin Secţia pentru procurori, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor. Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională a statuat că independenţa justiţiei cuprinde două componente, respectiv componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime) şi componenta individuală (independenţa judecătorului). Aşadar, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În cursul procesului penal, procurorul nu dispune doar soluţia, ci are un rol mult mai amplu şi mai important. Până la adoptarea unei soluţii la finalizarea fazei de urmărire penală, procurorul, reprezentând interesele generale ale societăţii, poate lua măsura preventivă a reţinerii, poate dispune aplicarea măsurilor de protecţie în cazul acordării statutului de martor ameninţat, poate autoriza unele măsuri de supraveghere tehnică, poate propune judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea celorlalte măsuri preventive prevăzute de lege, dispune unele măsuri de supraveghere, etc. Textul în discuţie îi limitează însă independenţa asupra dispunerii acestor măsuri, aşa cum acestea sunt conferite de normele procesual penale, cu consecinţa imposibilităţii de respectare a obligaţiei constituţionale de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Prin urmare, limitarea independenţei procurorilor doar la dispunerea soluţiilor încalcă rolul Ministerului Public şi statutul procurorilor, aşa cum acestea sunt stabilite prin art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

3. Art. I pct. 6 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

La art. I pct. 6 din legea supusă controlului Curţii, alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 303/2004 prevede: „(3) Judecătorii şi procurorii trebuie atât să fie, cât şi să apară, ca fiind independenţi unii de ceilalţi.”

Textul este neclar, imprecis, contradictoriu şi generează impredictibilitate prin imposibilitatea aplicării concrete, încălcând astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Pe de o parte, se stabileşte obligaţia independenţei procurorilor şi judecătorilor unii faţă de ceilalţi şi, pe de altă parte, se acceptă lipsa de independenţă a unora faţă de ceilalţi atâta timp cât există o aparenţă (nu o certitudine/obligaţie) a respectivei independenţe. Sintagma „trebuie să fie, cât şi să apară” - provenită dintr-o expresie jurisprudenţială folosită de instanţele europene strict în anumite contexte faptice - nu este însă suficient de previzibilă pentru a fi folosită cu caracter general, nefiind clar şi precis care este obiectul reglementării, destinatarii normei propuse neputând înţelege care ar fi conduita pe care ar trebui să o adopte pentru a respecta această obligaţie, mai ales raportat la aparenţa de independenţă a unui magistrat faţă de alt magistrat. În plus, textul legal nu stabileşte criterii privind ,,aparenţa de independenţă”, lipsind norma de precizie, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

4. Art. I pct. 8 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. I pct. 8 din legea supusă controlului Curţii completează dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 303/2004 cu un nou alineat, alin (21), cu următorul cuprins: „Apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, are ca efect eliberarea din funcţia deţinută”.

Din modul de redactare a acestei dispoziţii nu este clar la ce funcţie face trimitere noul text introdus. Observăm că nici modificările preconizate la art. I pct. 119 – 122, vizând dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, nu sunt corelate cu această modificare. În aceste condiţii, textul nu precizează în mod clar despre ce „funcţie deţinută” este vorba – funcţia de conducere deţinută sau cea de judecător/procuror – şi nici pe baza cărei proceduri se realizează această eliberare din funcţie (prin similitudine cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) – pct. 9 din legea supusă controlului Curţii). Lipsa de claritate a normei generează reale dificultăţi de aplicare a acesteia, motiv pentru care este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În plus, completarea adusă art. 6 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu este corelată cu dispoziţiile art. 65 din aceeaşi lege, care prevăd în mod limitativ cazurile de eliberare din funcţie a judecătorilor şi procurorilor. Aşadar, se observă că situaţia în care judecătorul sau procurorul este lucrător operativ, informator sau colaborator al unui serviciu de informaţii este prevăzută în rândul cazurilor de eliberare din funcţie, dispoziţia fiind corelată cu cea a art. 7 din aceeaşi lege, astfel cum acesta este modificat, care arată: „Încălcarea dispoziţiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror”. Spre deosebire de acel caz, semnalăm că apartenenţa în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, nu se regăseşte printre cazurile de eliberare din funcţie.

5. Art. I pct. 9 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

La art. I pct. 9 se modifică art. 7 alin. (6), alin. (7) şi alin. (8) din Legea nr. 303/2004. În forma adoptată după punerea în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, Parlamentul a introdus următoarele dispoziţii în conţinutul art. 7: „(6) Rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane. (7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile. (8) Răspunsul eronat se pedepseşte conform legii.”

În Decizia nr. 252/2018, Curtea Constituţională a arătat că neconstituţionalitatea textului a fost atrasă de faptul că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării era considerat o probă preeminentă, de necontestat în procedura disciplinară care se desfăşura în privinţa magistratului. În paragraful 107 din aceeaşi decizie, Curtea a arătat că, „având în vedere că noul text prevede că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării poate fi atacat în contencios administrativ, rezultă că opţiunea legiuitorului a fost aceea de a-l califica drept unul administrativ în sensul art. 2 alin. (l) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004”. Curtea a reţinut că „actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu reprezintă o simplă operaţiune materială, respectiv un act de informare/de comunicare a unei stări de drept, ci un act administrativ care finalizează o etapă a procedurii de stabilire a încălcării regimului incompatibilităţilor/interdicţiilor şi dă, astfel, naştere unor raporturi juridice”. În aceeaşi decizie, Curtea a arătat că art. 7 alin. (7) teza a doua (exceptarea contestării actului CSAT de la parcurgerea procedurii recursului graţios, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004) cuprinde dispoziţii neclare din punct de vedere al determinării datei de la care curge dreptul de a contesta actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării în faţa instanţei judecătoreşti. Curtea Constituţională a reţinut că atât art. 11 alin. (1), cât şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care reglementează termenul de prescripţie de 6 luni, respectiv termenul de decădere de 1 an pentru introducerea acţiunii, sunt legate de parcurgerea procedurii prealabile, iar în cazul de faţă, aceasta nefiind aplicabilă, reglementarea este una lipsită de claritate.

În urma punerii în acord a legii cu această dispoziţie, Parlamentul a modificat art. 7 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 astfel: „Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (5) poate fi contestat în instanţă, în termen de 3 luni de la data la care a luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii nr. 554/2004. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile”.

Dispoziţia astfel modificată rămâne în continuare una neclară şi imprecisă, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât nu se poate deduce cine ia la cunoştinţă şi de la ce moment începe să curgă termenul de 3 luni instituit de legiuitor. Astfel, sunt posibile cel puţin trei ipoteze de lucru:

a. Într-o primă ipoteză, în care ar fi vorba despre judecătorul sau procurorul vizat, alin. (6) din acelaşi articol precizează că „rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane”. În această situaţie, termenul de 3 luni curge de la momentul la care judecătorul sau procurorul vizat a luat la cunoştinţă de acest act.

b. Într-o a doua ipoteză, în care rezultatul verificării se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii şi, „la cerere”, oricărei persoane, termenul de 3 luni curge de la data comunicării către Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv de la data comunicării către orice persoană care, în prealabil, ar fi solicitat astfel de informaţii.

c. În cea de-a treia ipoteză, termenul de 3 luni curge de la data la care „orice persoană care justifică un interes legitim” ia la cunoştinţă de acest act. Într-un atare caz, se ajunge la un termen nedeterminat în care, de la momentul comunicării rezultatului verificării realizate de CSAT, acesta ar putea fi contestat la instanţa de contencios administrativ. O astfel de situaţie este contrară securităţii raporturilor juridice care decurge din  art. 1 alin. (3) din Constituţia României.

Prin Decizia nr. 797/2007, Curtea a reţinut că „actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea reală de a cunoaşte existenţa de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoştinţă doar destinatarului său prin comunicare. Aşa fiind, terţii – persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim – se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaşte existenţa unui act administrativ adresat altui subiect de drept”. Această decizie viza însă procedura prealabilă prevăzută de Legea contenciosului administrativ, iar Curtea a arătat că, în urma modificării art. 11 din Legea nr. 554/2004, textul de lege prevede ca limită a termenului de introducere a cererii, termenul de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Spre deosebire de reglementările stabilite în Legea nr. 554/2004, comunicarea realizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, calificată de Curtea Constituţională drept act administrativ, este exceptată de la parcurgerea procedurii prealabile şi, în plus, art. 7 alin. (6) din legea supusă controlului Curţii arată că „rezultatul verificării se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii şi, la cerere, oricărei persoane”. Aşadar, orice persoană care justifică un interes poate adresa o cerere Consiliului Suprem de Apărare a Ţării pentru a-i fi comunicat acest rezultat al verificării anuale. Scopul acestei verificări instituite de legiuitor este tocmai acela de a conferi o garanţie suplimentară în privinţa imparţialităţii necesare unui judecător sau procuror pentru exercitarea profesiei sale, iar rezultatele acestei proceduri sunt comunicate chiar Consiliului Superior al Magistraturii, garant al independenţei justiţiei. Această verificare este realizată anual, conform dispoziţiilor introduse în textul legii. Din această perspectivă, instituirea unui termen de 3 luni de la data luării la cunoştinţă de către orice persoană interesată, conduce la o situaţie în care aceste acte administrative pot fi contestate în instanţă într-un interval nedefinit raportat la momentul emiterii lor, deşi verificările sunt realizate anual, afectându-se în acest fel securitatea raporturilor juridice şi, în mod direct, cariera magistraţilor.

Având în vedere neclaritatea momentului de la care curge termenul, corelat cu sfera persoanelor vizate de luarea la cunoştinţă a acestei verificări, dar mai ales ţinând seama de faptul că, potrivit art. 7 alin. (2) din lege, sancţiunea pentru nerespectarea acestei interdicţii este chiar eliberarea din funcţia de judecător şi procuror, o astfel de prevedere creează incertitudine cu privire la exercitarea profesiilor de judecător şi procuror. Acest lucru aduce atingere art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor şi art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorului şi principiile legalităţii şi imparţialităţii.

În consecinţă, Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune în acord legea cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2018 cu privire la neclaritatea momentului de la care curge termenul de contestare a rezultatului verificării, aspect ce contravine art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În altă ordine de idei, semnalăm că dispoziţiile art. 7 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 – art. I pct. 9 din lege sunt contrare art. 1 alin. (5) sub aspectul clarităţii, întrucât din redactarea acestei norme nu se înţelege care este autoritatea care constată caracterul eronat al răspunsului, ţinând seama – mai ales – de faptul că instanţa de contencios administrativ se pronunţă asupra legalităţii sau nelegalităţii actului în cauză şi nu asupra caracterului eronat sau nu al răspunsului. În plus, este neclară şi natura răspunderii juridice antrenate, sintagma folosită, aceea de „se pedepseşte” putând să conducă la concluzia angajării răspunderii penale.

6. Art. I pct. 9 încalcă art. 1 alin. (5), art. 31 alin. (3) şi art. 133 alin. (1) din Constituţie

Dispoziţiile art. 7 alin. (9) din cadrul art. I pct. 9 prevăd: „Informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii (...) prin derogare de la prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public (...) constituie informaţii de interes public la care accesul liber este garantat”.

Prin Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a arătat că includerea informaţiilor din procedurile judiciare în categoria informaţiilor de interes public, „prin modul generic de reglementare, fragilizează regimul de protecţie acordat atât informaţiilor/datelor clasificate/private, cât şi unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată şi art. 49 cu referire la protecţia minorilor”.

În urma punerii textului în acord cu această decizie, Parlamentul a eliminat referirea la procedurile judiciare, iar prin Decizia nr. 252/2018, Curtea a reţinut că, atribuind această calitate actelor administrative extrajudiciare, acestea vor trebui declasificate, având în vedere referirea expresă la exceptarea de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, care reglementează excepţiile de la categoria informaţiilor de interes public. Aşadar, critica la care Curtea Constituţională a răspuns prin considerentele Deciziei nr. 252/2018 viza actele extrajudiciare. Cu toate acestea, observăm că în forma adoptată de legiuitor după punerea de acord a legii cu Decizia nr. 252/2018 a Curţii Constituţionale, în continuare informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, prin excepţie de la art. 12 din Legea nr. 544/2001, reprezintă informaţii de interes public. Or, printre excepţiile stabilite de Legea nr. 544/2001, art. 12 lit. b), d) şi e) include şi următoarele: informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii; informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare. Aşadar, prin instituirea acestor excepţii în Legea accesului la informaţii de interes public, legiuitorul a dat expresie şi altor limite stabilite de Constituţie, nu doar celei prevăzute în art. 31 alin. (3) conform cărora „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională”. Exceptarea datelor personale de la regimul informaţiilor de interes public reiese din necesitatea respectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată prevăzut de art. 26 din Constituţie. De asemenea, exceptarea informaţiilor privind procedura disciplinară, dacă se periclitează rezultatul anchetei, este o expresie a respectării principiului legalităţii, dar şi o garanţie pentru eficienţa derulării anchetelor disciplinare.

Prin sfera largă păstrată de legiuitor şi exceptarea tuturor informaţiilor privind statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară sau organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii de la art. 12 din Legea nr. 544/2001 amintită, dispoziţia art. I pct. 9 din legea criticată stabileşte, implicit, că datele personale care vizează judecătorii şi procurorii devin informaţii de interes public, ceea ce contravine altor dispoziţii legale în vigoare şi prevederilor constituţionale ale art. 26. Un prim exemplu în acest sens este oferit de datele din dosarul profesional al magistraţilor (art. 5 alin. 3 din Legea nr. 303/2004), caz în care dispoziţia menţionată din legea criticată vine într-o contradicţie cu art. 42      alin. (2) din legea în vigoare (nesupus modificării), care arată că: „Datele conţinute în dosarul profesional sunt confidenţiale, în condiţiile prevăzute de lege”. Un alt exemplu este reprezentat de dosarele candidaţilor de la admiterea în magistratură (art. 15 alin. 5, în vigoare, din Legea nr. 303/2004), care, conform acestei dispoziţii, devin publice. Aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, „date cu caracter personal sunt orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale [a se vedea art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001]. Astfel, date cu caracter personal sunt chiar şi numele şi prenumele persoanei”. De altfel, şi răspunsurile scrise furnizate de un candidat în cadrul unui examen profesional sau observaţiile examinatorului referitoare la aceste răspunsuri pot cuprinde date personale, aşa cum a stabilit şi Curtea Europeană de Justiţie în Hotărârea Peter Nowak c./Data Protection Commissioner, 20 decembrie 2017, (Cauza C-434/16).

Acelaşi argument este valabil şi pentru procedurile disciplinare care ţin de organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, informaţiile care vizează verificările efectuate de Inspecţia Judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 317/2004 vor deveni, potrivit legii criticate, informaţii de interes public, chiar dacă se periclitează rezultatul anchetei disciplinare. Or, conform art. 73 alin. (5) din forma actuală a Legii nr. 317/2004: „Actele, documentele sau orice alte informaţii care se află pe rolul Inspecţiei Judiciare au caracter confidenţial, cu excepţia celor care constituie, potrivit legii, informaţii de interes public”, iar datorită excepţiei prevăzute de art. 12 lit. e) din Legea nr. 544/2001, aceste informaţii erau exceptate, tocmai cu scopul protejării rezultatului anchetei disciplinare.

Faţă de cele expuse mai sus, apreciem că art. 7 alin. (9) aduce atingere rolului CSM, prevăzut de art. 133 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României, referitor la respectarea obligatorie a Constituţiei şi a legilor, lăsând fără efect anchetele disciplinare ale Inspecţiei Judiciare.

7. Art. I pct. 23 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

În forma adoptată de Parlament, art. I pct. 23 din legea supusă controlului Curţii reglementează, în cuprinsul dispoziţiilor art. 18, doar parţial, procedura disciplinară pentru auditorii de justiţie, menţionându-se în alin. (8) că „procedura de cercetare disciplinară şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin Regulamentul Institutului Naţional al Magistraturii”.

După această reglementare de principiu, urmează modificări ale art. 18, inserate în alin. (9) – (11), care vizează, doar în parte, modul de desfăşurare a procedurii disciplinare, legiuitorul limitându-se doar la a menţiona că: „(9) Cercetarea disciplinară se suspendă atunci când împotriva auditorului de justiţie s-a dispus trimiterea în judecată pentru aceeaşi faptă. (10) Organul de urmărire penală este obligat să comunice, de îndată, Institutului Naţional al Magistraturii actul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a auditorului de justiţie. (11) Suspendarea cercetării disciplinare se dispune de către directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi operează până când soluţia pronunţată în cauza care a motivat suspendarea a devenit definitivă. Hotărârea definitivă este comunicată de îndată Institutului Naţional al Magistraturii. Pe durata suspendării cercetării disciplinare, cursul prescripţiei răspunderii disciplinare este suspendat.”

Din analiza întregii abordări a legiuitorului cu privire la statutul auditorilor de justiţie, se constată că acesta a reglementat condiţiile de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, statutul, drepturile şi obligaţiile, incompatibilităţile şi interdicţiile, abaterile disciplinare, sancţiunile aplicabile auditorilor de justiţie, fără ca procedura disciplinară să fie reglementată în mod complet prin acelaşi act normativ sau printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică, ceea ce ar impune o reanalizare a întregii reglementări în materie şi completarea în mod corespunzător a acesteia. În plus, instituirea unei rezerve a legiuitorului în privinţa modului de desfăşurare a procedurii disciplinare împotriva auditorilor de justiţie – menţionând că procedura de cercetare disciplinară şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare se stabileşte prin regulament al Institutului Naţional al Magistraturii, pentru ca apoi să reglementeze prin lege unele aspecte ale acestei proceduri disciplinare – încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la principiul legalităţii, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

8. Art. I pct. 30 încalcă art. 1 alin. (5), art. 125 alin. (3) şi art. 128 alin. (1) şi (2) din Constituţie

Art. I pct. 30 modifică art. 21 din Legea nr. 303/2004, care reglementează criteriile de repartizare a judecătorilor şi procurorilor stagiari, după promovarea examenului de capacitate, în alin. (3) prevăzându-se „în circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscători ai limbii acelei minorităţi”.

În primul rând, acest text de lege prezintă dificultăţi majore de aplicare, întrucât legea nu prevede procedura prin care se stabileşte care este candidatul care cunoaşte mai bine limba acelei minorităţi, cum este verificat sau ce se întâmplă dacă sunt doi astfel de candidaţi. Nu este clar dacă această procedură presupune înfiinţarea unei comisii sau cine stabileşte acest aspect şi nici modul de funcţionare şi verificare concretă a acestei condiţii. Această reglementare lacunară lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

În al doilea rând, apreciem că această condiţie – de cunoaştere a unei limbi a unei minorităţi naţionale – nu reprezintă o condiţie de promovare a examenului de capacitate, pentru a fi avută în vedere de către candidat şi pentru a şi-o însuşi. Astfel, nefiind o condiţie prealabilă şi nederivând din prestaţia sa curentă, profesională, candidatului judecător sau procuror nu îi poate fi opusă ori impusă în exercitarea unui drept câştigat prin examen. Egalitatea în faţa legii în acele circumscripţii în care „minoritatea” are o pondere de 50% şi în care criteriile obiective dispar, este înlocuită cu un alt criteriu bazat pe „cunoaşterea” limbii minorităţii respective.

În plus, potrivit principiului constituţional înscris în art. 128 alin. (1), „procedura judiciară se desfăşoară în limba română”, iar potrivit alin. (2), cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Constituţie, „în România, limba oficială este limba română”. Caracterul oficial al limbii române instituie obligativitatea utilizării acesteia în raporturile cetăţenilor cu autorităţile statului, în această limbă fiind redactate şi aduse la cunoştinţa publică toate actele oficiale ale statului român. Consacrarea constituţională a caracterului oficial al limbii române trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 32 din Legea fundamentală referitoare la dreptul minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi de a fi instruite în această limbă şi cu prevederile art. 128 din Constituţie care reglementează dreptul minorităţilor de a utiliza limba maternă în justiţie.

Totodată, în dreptul procesual penal român se aplică deja Directiva 2010/64 UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, ce a fost transpusă prin dispoziţiile art. 12 din Codul de procedură penală, potrivit cărora „(1) Limba oficială în procesul penal este limba română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română. (3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret. În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce ţine de soluţionarea cauzei. (4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.”

Modalitatea de audiere prin interpret este reglementată strict în dispoziţiile art. 105 din Codul de procedură penală, care prevăd că „(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii. (2) În mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă (...)”.

Astfel, ascultarea oricărei persoane care nu înţelege bine, nu vorbeşte ori nu se poate exprima în limba română trebuie realizată prin intermediul serviciilor unui interpret autorizat, nu realizată ad-hoc de către o altă persoană neautorizată de Ministerul Justiţiei în acest scop, iar în cazul în care situaţii excepţionale impun acest lucru, legea reglementează obligativitatea pentru organul judiciar de a relua procedura în prezenţa unui interpret autorizat.

Mai mult, cu referire la condiţia cunoaşterii limbii minorităţilor naţionale de către judecătorul/procurorul ce urmează să fie repartizat, nu există vreo dispoziţie legală care să permită judecătorilor unei instanţe să efectueze ei înşişi traducerile în limba română, echivalând cu un cumul al calităţii de judecător cu cea de traducător/interpret autorizat.

Acceptând şi chiar reglementând în legea organică posibilitatea ca judecătorul/procurorul, cunoscător al limbii minorităţilor naţionale, să efectueze el însuşi traducerile în limba română, pentru întocmirea actelor procesuale şi procedurale în limba română, s-ar ajunge la ignorarea incompatibilităţii constituţionale instituită de art. 125 alin. (3) din Legea fundamentală.

Ca atare, prin introducerea acestei cerinţe privind cunoaşterea limbii minorităţilor naţionale drept criteriu pentru repartizarea în funcţia de judecător sau procuror se recunoaşte, indirect, dreptul magistratului de a utiliza o altă limbă decât cea română în cursul procedurilor judiciare, drept recunoscut şi consacrat doar în favoarea cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale – care au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, dar în condiţiile legii organice – aspect ce contravine art. 128 alin. (1) din Constituţia României.

Cu alte cuvinte, judecătorul/procurorul nu are obligaţia de a cunoaşte limba minorităţilor naţionale, ci pe aceea de a asigura cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a se exprima în limba maternă, urmată în mod firesc de folosirea serviciilor unor interpreţi/traducători autorizaţi.

Realizarea traducerilor chiar de către judecător ar echivala şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) din Constituţie referitoare la incompatibilităţile judecătorilor. Posibilitatea ca un judecător/procuror să poată beneficia de o prioritate în alegerea postului, doar în considerarea unor „pretinse” cunoştinţe lingvistice suplimentare, care să îi asigure posibilitatea de a comunica cu părţile în altă limbă decât cea română, încalcă art. 128 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

9. Art. I pct. 48 încalcă art. 1 alin. (5), art. 124, art. 125 alin. (3), art. 132 alin. (1) şi (2) din Constituţie

Art. I pct. 48 din legea supusă controlului de constituţionalitate introduce un nou articol, 331, în cuprinsul Legii nr. 303/2004 cu următorul conţinut: „Persoanele care au ocupat minimum 10 ani funcţia de judecător sau procuror şi magistrat-asistent, care nu au fost sancţionate disciplinar, au avut numai calificativul «foarte bine» la toate evaluările şi şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pot fi numite, fără concurs sau examen, în funcţiile vacante de judecător sau procuror, la instanţe sau parchete de acelaşi grad cu cele unde au funcţionat sau la instanţe ori parchete de grad inferior.”

În opinia noastră, această dispoziţie reglementează practic un nou mod de numire în magistratură, cu respectarea celor patru condiţii enunţate. Apreciem că reglementarea este una incompletă şi imprecisă, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu este stabilită în mod corespunzător procedura aferentă unei asemenea numiri, aspect în măsură să creeze premise pentru interpretări diferite şi aplicare neunitară.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut: „O funcţie publică prevăzută prin Constituţie, precum cea de judecător/procuror, presupune reglementarea unui statut bine definit, fără elemente de subiectivitate şi arbitrariu. Un asemenea statut se caracterizează prin reglementarea riguroasă a carierei, a drepturilor şi îndatoririlor, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, toate având ca finalitate exercitarea în condiţii optime a funcţiei publice. Mai mult, o funcţie publică este instituită tocmai pentru a fi exercitată constant şi continuu”. (Decizia nr. 45/2018 par. 183). În plus, în perioada petrecută de la încetarea activităţii din motive neimputabile şi momentul în care respectiva persoană ar reveni în funcţia de judecător, procuror sau magistrat asistent, respectivei persoane nu i se aplică dispoziţiile privind interdicţiile şi incompatibilităţile, iar revenirea sa în rândurile judecătorilor/procurorilor activi, ar produce o fragilizare a sistemului judiciar. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 45/2018, paragrafele 185 - 186, arătând că, în cazul revenirii judecătorilor sau procurorilor în urma unei suspendări voluntare, „independenţa şi imparţialitatea pot fi afectate în mod iremediabil de natura activităţilor pe care acesta le-a desfăşurat în perioada antereferită şi de reputaţia astfel dobândită, imprimându-se asupra sistemului judiciar imaginea funcţiilor/activităţilor pe care judecătorul/procurorul le-a exercitat”.

Prin aceste propuneri se nesocotesc şi actele internaţionale care consacră principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor – importanţa selecţiei, pregătirii şi a conduitei profesionale a acestora, respectiv a standardelor obiective ce se impun a fi respectate atât la intrarea în profesia de magistrat, cât şi la instituirea modalităţilor de promovare. Potrivit Principiilor Fundamentale privind Independenţa Judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite, aprobate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985, „cei selectaţi pentru funcţiile de judecător vor fi persoane integre şi competente, având pregătire adecvată sau calificare juridică. Orice metodă de selecţie şi de promovare a judecătorilor/procurorilor va fi elaborată astfel încât să nu permită numirile pe motive necorespunzătoare” (pct. 10);  de asemenea, se prevede că „promovarea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să aibă la bază factori obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea şi experienţa.” (pct. 13).

Aşadar, fără nicio limitare cu privire la activităţile pe care judecătorul, procurorul sau magistratul asistent le poate desfăşura între momentul încetării activităţii şi momentul revenirii în rândul personalului activ (activităţi economice, politice sau de altă natură) căruia, din punct de vedere normativ, îi sunt interzise tocmai prin statutul funcţiei sale, forma articolului 331aduce atingere înfăptuirii justiţiei şi fragilizează sistemul judiciar, afectând statutul judecătorilor şi procurorilor şi chiar înfăptuirea justiţiei, contrar articolelor art. 124, art. 125 alin. (3), art. 132 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

10. Art. I pct. 49 încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie

Art. I pct. 49 modifică art. 35 din Legea nr. 303/2004. Potrivit alin. (1) al art. 35, „Formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie garanţia independentei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei. Formarea iniţială şi continuă este un drept şi o îndatorire pentru judecător”.

În raport cu conţinutul tezei a II-a a art. 35, considerăm că nu există o raţiune pentru care formarea iniţială şi continuă să reprezinte un drept şi o îndatorire doar pentru judecător, nu şi pentru procuror, aspect ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţia României, din acest punct de vedere, cele două categorii socio-profesionale aflându-se în aceeaşi situaţie juridică. În egală măsură, legea reglementează formarea iniţială pentru viitorii magistraţi, indiferent dacă sunt judecători sau procurori, iar alin. (1) face referire la formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor.

De altfel, dispoziţiile art. 35 teza a II-a vin în contradicţie şi cu art. 36 din Legea nr. 303/2004, în vigoare şi nemodificat prin legea supusă controlului Curţii, care instituie responsabilitatea pentru formarea profesională continuă în sarcina „fiecărui judecător şi procuror, prin pregătire individuală”, aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

11. Art. I pct. 53 încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 148 alin. (4) din Constituţie

Art. I pct. 53 din legea supusă controlului Curţii modifică art. 39 din Legea  nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

a) Art. 39 alin. (1) în forma modificată reglementează modalitatea de realizare a evaluării periodice privind calitatea activităţii, eficienţa, integritatea şi obligaţia de formare profesională continuă pentru judecători şi procurori, iar în cazul celor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale. Acest text de lege instituie perioadele de realizare a evaluării activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, în mod distinct, în raport cu vechimea în funcţia de judecător, respectiv de procuror, după cum urmează: a) o dată la 2 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între un an şi 5 ani; b) o dată la 3 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 5 şi 10 ani; c) o dată la 4 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 10 şi 15 ani; d) o  dată la 5 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime mai mare de 15 ani.

Această reglementare vine în contradicţie cu prevederea cuprinsă în art. 40 alin. (1) lit. g) şi alin. (2) lit. h) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii – în noua formă adoptată de Parlament – care prevede evaluarea „anuală” a judecătorilor şi procurorilor. Prin reglementarea diferită şi chiar contradictorie, în cuprinsul a două dintre actele normative referitoare la justiţie, a termenelor pentru realizarea aceleiaşi proceduri de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, ce impune adoptarea unor reglementări clare, precise şi neechivoce. Chiar dacă dispoziţiile Legii de modificare şi completare a Legii nr. 317/2004 nu sunt încă în vigoare, Curtea Constituţională a arătat prin Decizia nr. 251/2018, par. 107, faptul că astfel de corelări reflectă „o viziune legislativă coerentă, aptă să asigure funcţionalitatea autorităţii judecătoreşti, în ansamblul său, sub toate aspectele şi în toate componentele sale” şi „corelarea acelor dispoziţii declarate neconstituţionale, cuprinse în aceste legi şi care se află indisolubil legate între ele prin prisma normelor de trimitere sau chiar a reglementării aceleiaşi soluţii juridice de principiu reprezintă (...) o obligaţie ce revine legiuitorului în cadrul procesului de reexaminare a acestor legi”.

b) Potrivit art. 39 alin. (5): „Pentru judecătorii şi tribunale şi, respectiv, pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile prevăzute la alin. (4) se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al curţii de apel sau al parchetului de pe lângă aceasta. Pentru curţile de apel şi pentru parchetele de pe lângă acestea, comisiile de evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...).”

Se poate observa că, în ceea ce priveşte teza a II-a a art. 39 alin. (5), legiuitorul a statuat că pentru evaluarea parchetelor de pe lângă curţile de apel, comisiile de evaluare se constituie prin hotărâre a colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Această ipoteză normativă nu corespunde intenţiei declarate a legiuitorului de a separa complet carierele judecătorilor de cele ale procurorilor (art. I pct. 1 din legea supusă controlului Curţii). În condiţiile în care, din reglementarea menţionată, rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin colegiul său de conducere, dispune asupra constituirii comisiilor de evaluare a activităţii profesionale a procurorilor de la parchetele de pe lângă curţile de apel, în acest mod activitatea judecătorilor de la instanţa supremă va interfera, fără nicio îndoială, în activitatea procurorilor ce urmează a fi evaluaţi.

Reamintim că la art. 1 pct. 1 din legea supusă controlului Curţii, noul alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 303/2004 prevede: „Cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorilor.” În Decizia nr. 252/2018, par. 134, Curtea Constituţională a arătat, spre exemplu, că prin organizarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, şi nu de Consiliul Superior al Magistraturii, se pune în aplicare principiul consacrat la art. I pct. 1, mai sus citat. Aşadar, instanţa constituţională a ridicat la rang de principiu norma cuprinsă în noul alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 303/2004, cu care teza a II-a a art. 39 alin. (5) vine în vădită contradicţie.

c) Art. 39 alin. (6) se modifică astfel: „Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor se aprobă prin hotărâre de fiecare din secţiile corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii”. Transferul competenţei de stabilire a regulamentului privind evaluarea activităţii profesionale de la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la secţiile acestuia reprezintă o încălcare a rolului dat de Legea fundamentală organismului colegial, reprezentat de Consiliul Superior al Magistraturii. Singura atribuţie dată în mod separat secţiilor de către constituant este cea în materie disciplinară, orice alte atribuţii, precum cele de stabilire a regulamentelor de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, fiind de competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Referitor la evaluarea profesională, Comisia de la Veneţia a reţinut că „Evaluările periodice ale performanţelor unui judecător sunt instrumente importante pentru ca judecătorul să-şi îmbunătăţească activitatea şi pot, de asemenea, să servească drept bază pentru promovare. Este important ca evaluarea să fie în primul rând calitativă şi să se concentreze asupra competenţelor profesionale, personale şi sociale ale judecătorului. Nu ar trebui să existe nicio evaluare pe baza conţinutului deciziilor şi soluţiilor, nici ţinând seama de criterii cantitative cum ar fi numărul de achitări sau casări, care ar trebui evitate ca bază standard pentru evaluare” (CDL-AD (2011) 012, Aviz comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE/Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului referitor la legea constituţională privind sistemul judiciar şi statutul judecătorilor din Kazahstan, par. 55).

Evaluarea profesională a magistraţilor constituie un element care ţine în mod direct de statutul acestora, de aceea, aspectele care privesc această evaluare trebuie să fie realizate printr-o normă de rangul legii. În acest sens, în Decizia nr. 637/2015, Curtea Constituţională a arătat, în cazul statutului poliţiştilor, că stabilirea printr-o normă infralegală a unor elemente esenţiale în materia evaluării, precum: stabilirea reprezentanţilor instituţiei angajatoare care efectuează evaluarea, precizarea criteriilor de evaluare a activităţii şi conduitei poliţistului, comunicarea rezultatului evaluării şi posibilitatea de contestare a acestuia nu sunt reglementate prin lege, ci prin ordin al ministrului de interne, încalcă art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

În cazul de faţă, observăm că legiuitorul stabileşte criteriile pentru evaluarea judecătorilor şi procurorilor, şi anume „calitatea activităţii, eficienţa, integritatea şi obligaţia de formare profesională continuă, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale”.

De asemenea, conform art. 39 alin. (3) din legea de modificare, se stabileşte componenţa comisiilor de evaluare, iar potrivit art. 40 alin. (2) din legea în vigoare, se stabileşte posibilitatea contestării raportului de evaluare. Dintre elementele enunţate de Curtea Constituţională, Legea nr. 303/2004 şi modificările aduse acesteia nu prevăd modul de comunicare al acestei evaluări.

Comunicarea evaluării este reglementată prin Regulamentul privind evaluarea profesională a judecătorilor şi procurorilor, document infralegal, adoptat prin Hotărârea nr. 676/2007 a Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit art. 41 din acest regulament, „(1) Raportul de evaluare a activităţii profesionale are caracter confidenţial, se întocmeşte separat, pentru fiecare judecător şi procuror, pe baza actelor dosarului de evaluare, după care se comunică celui evaluat. (2) Raportul de evaluare cuprinde descrierea activităţilor desfăşurate de comisia de evaluare, fişa de evaluare, conform modelului corespunzător, aprobat prin hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, eventualele recomandări făcute judecătorului sau procurorului evaluat şi se întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul se comunică judecătorului sau procurorului evaluat, unul se păstrează la dosarul de evaluare, iar unul se ataşează la mapa profesională”.

Astfel, reglementarea printr-o normă infralegală a modalităţii de comunicare a evaluării profesionale contravine atât art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţia României, cât şi art. 1 alin. (4) şi art. 148 alin. (4) în sensul încălcării jurisprudenţei Curţii Constituţionale anterior amintite.

12. Art. I pct. 54 încalcă art. 133 alin. (1) şi (7) din Constituţie

Art. I pct. 54 din legea supusă controlului Curţii modifică art. 40 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 astfel: „(4) Hotărârile secţiilor pot fi atacate cu recurs, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, fără parcurgerea procedurii prealabile. Hotărârea curţii de apel este definitivă”.

În Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a arătat că legiuitorul s-a plasat în marja sa de apreciere în stabilirea competenţei curţii de apel, chiar dacă în materie disciplinară competenţa aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a menţionat, de asemenea, că în acest caz, recursul este o cale devolutivă de atac, nu o cale extraordinară. Cu toate acestea, în reglementarea anterioară, hotărârile secţiilor puteau fi atacate la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

Având în vedere faptul că hotărârile secţiilor nu mai sunt supuse niciunui control al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, dispoziţia în discuţie aduce atingere rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, determinând şi inaplicabilitatea art. 133 alin. (7) din Constituţie, care prevede că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, singura excepţie fiind cea a hotărârilor date în materie disciplinară. Aşadar, noua prevedere introduce o procedură derogatorie de la procedurile reglementate de către legiuitorul constituant prin raportare la rolul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind contrară art. 133 alin. (1) şi (7) din Constituţie.

13. Art. I pct. 61 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. I pct. 61 din legea supusă controlului Curţii introduce trei noi articole după art. 46 din Legea nr. 303/2004, care reglementează aspecte referitoare la promovarea judecătorilor şi procurorilor. Art. 463, nou introdus, are următorul cuprins: „(1) Concursul de promovare efectivă constă în susţinerea unei probe având ca obiect evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor din ultimii 3 ani. (2) Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului, inclusiv comisiile de concurs şi constituirea acestora, aspectele supuse verificării în cadrul probei prevăzute la alin. (1) şi modalitatea de stabilire şi contestare a rezultatelor, se stabilesc prin Regulamentul prevăzut la art. 46 alin. (3). (3) Dispoziţiile art. 21 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”

Faţă de forma aflată în vigoare se introduce o nouă etapă a promovării în funcţie, cea reprezentată de promovarea efectivă realizată printr-o probă constând în evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor în ultimii 3 ani. Formularea generală prin folosirea sintagmei „evaluarea activităţii şi conduitei”, fără precizarea altor elemente în textul legii, lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, chiar dacă procedura de organizare şi desfăşurare a concursului, comisiile de concurs şi constituirea acestora, aspectele supuse verificării sau modalitatea de stabilire şi contestare a rezultatelor sunt stabilite prin Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii, textul legii nu prevede şi un set de criterii clare, obiective, care să pună accent pe calităţile, competenţele şi meritele reale ale magistraţilor care participă la concursul de promovare. Lipsa de claritate a legii este de natură să lase loc influenţelor în promovarea magistraţilor, aspect deosebit de important pentru neutralitatea sistemului judiciar.

14. Art. I pct. 75 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie

Art. I pct. 75 din legea supusă controlului modifică dispoziţiile art. 51, în sensul că, după alineatul (7) se introduc trei noi alineate, alin. (8) – (10) în Legea nr. 303/2004, care prevăd: „(8) Până la finalizarea procedurii de revocare din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (2) şi (7), Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori a Consiliul Superior al Magistraturii, după caz, poate dispune suspendarea judecătorului sau procurorului din funcţia de conducere. (9) Hotărârea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 5 zile de la comunicare, fără îndeplinirea procedurii prealabile. (10) Până la soluţionarea contestaţiei, instanţa poate dispune, la cerere, suspendarea executării hotărârii de suspendare.”

După cum se poate observa, la alin. (9) şi (10), legiuitorul a reglementat momentele procesuale ale pronunţării, redactării şi atacării hotărârii pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, fără însă a reglementa procedura prealabilă pronunţării hotărârii. Astfel, legiuitorul nu prevede cine are iniţiativa suspendării judecătorului sau procurorului din funcţia de conducere. Lipsa acestei reglementări poate conduce la necesitatea adoptării unor completări ulterioare, întrucât se impune a fi reglementată modalitatea de sesizare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune suspendarea din funcţia de conducere a judecătorului sau procurorului, până la finalizarea procedurii de revocare din funcţiile de conducere (modalităţile posibile de sesizare sunt multiple: spre exemplu, sesizarea din oficiu a secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; solicitarea adunării generale a judecătorilor/procurorilor din cadrul instanţei/parchetului; solicitarea preşedintelui instanţei/a conducătorului parchetului; solicitarea inspectorilor judiciari, ca urmare a verificărilor efectuate privind eficienţa managerială a persoanelor care exercită funcţii de conducere etc.).

Se constată astfel că dispoziţia legală menţionată nu este completă şi precisă, contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

15. Art. I pct. 79 încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie

Art. I pct. 79 din legea supusă controlului Curţii a eliminat concursul constând în proba scrisă pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin intervenţia legislativă asupra art. 521 alin. (2) lit. c), respectiv prin eliminarea „probei scrise, cu caracter practic” şi menţinerea doar a unei probe a interviului – art. 521 alin. (2) lit. b) – în vederea promovării în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul a eliminat o garanţie a derulării unui concurs într-un mod cât mai obiectiv, care să asigure promovarea la instanţa supremă a judecătorilor cu un înalt nivel de pregătire profesională. Prin menţinerea doar a probei interviului pentru candidaţi se relativizează standardele profesionale, cu efect asupra calităţii activităţii judecătorilor instanţei supreme, este sporită doza de subiectivism şi, în acelaşi timp, se creează discriminări între promovările în funcţii de execuţie la celelalte instanţe şi cele la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe de altă parte, obiectul interviului, astfel cum e prevăzut în art. 524 alin. (1), este identic cu cel al verificărilor efectuate de către Inspecţia Judiciară în procedura prevăzută de Regulamentul privind promovarea în funcţiile de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu alte cuvinte, toate datele care formează obiect al interviului se regăsesc în Raportul întocmit de către inspectorii judiciari cu ocazia verificărilor ce au tocmai acest obiect: „integritatea candidaţilor şi modul în care candidaţii se raportează la valori precum independenţa justiţiei şi imparţialitatea judecătorilor, motivaţia şi competenţele „umane şi sociale ale acestora”.

Inechitatea în reglementarea procedurilor de promovare la instanţele superioare este cu atât mai evidentă cu cât gradul de exigenţă profesională trebuie să fie direct proporţional cu ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar român, fiind imperios necesar ca la instanţa supremă să îşi desfăşoare activitatea judecători care au dovedit că deţin cunoştinţe teoretice şi practice temeinice în specializarea pentru care candidează. Tratamentul diferenţiat aplicat de legiuitor, nejustificat obiectiv şi raţional este unul contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie.

16. Art. I pct. 104 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (4) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie.

Art. I pct. 104 din legea supusă controlului Curţii modifică dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004,  în sensul că „Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie (...) a) când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, după confirmarea judecătorului de cameră preliminară”. Faţă de forma aflată în vigoare, este introdusă condiţia confirmării judecătorului de cameră preliminară.

a) În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat: „(...) suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, reprezintă o măsură administrativă care are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public” (Decizia nr. 32/2018). În aceeaşi decizie, Curtea a arătat că această sancţiune este instituită de legiuitor şi în privinţa altor categorii socio-profesionale, şi anume: Preşedintele României, membrii Guvernului, persoanele angajate potrivit Codului muncii, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Curţii de Conturi, magistraţii-asistenţi, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, etc. Aşadar, în cazul tuturor acestor categorii profesionale, suspendarea operează de drept, fără a fi necesară o confirmare din partea judecătorului de cameră preliminară. Acest lucru este explicat prin scopul unei astfel de sancţiuni: apărarea interesului public, prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de serviciu şi astfel, prin prevenirea comiterii altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte.

Conceptul „statul de drept”, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice. Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele – iar cadrul legislativ este una dintre acestea – pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală (Decizia nr. 582/2016).

Or, în situaţia de faţă, prin modificarea art. 62 alin. 1) lit. a) se creează o situaţie privilegiată pentru judecători şi procurori, în condiţiile în care ei sunt cei dintâi chemaţi să aplice legea şi să vegheze la respectarea ei. Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 32/2018, paragrafele 60-61, toate categoriile socio-profesionale amintite exercită atribuţii de autoritate publică, iar introducerea unui dublu standard în materia suspendării raporturilor de muncă ca urmare a desfăşurării unor proceduri judiciare apare ca un demers arbitrar, fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă.

Pentru aceste considerente, modificarea operată stabileşte un privilegiu pentru judecători şi procurori, care, spre deosebire de celelalte categorii de persoane ce exercită atribuţii de autoritate publică, sunt suspendaţi numai după confirmarea judecătorului de cameră preliminară, aspect ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Importanţa unei suspendări imediate a magistraţilor trimişi în judecată a fost subliniată şi de Comisia Europeană în Raportul privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare din luna iulie 2012. La acel moment, Comisia Europeană arăta că „În multe state membre, ar exista aşteptarea ca persoanele care ocupă poziţii de autoritate publică să accepte că trebuie să se retragă din funcţie, dacă acest lucru este necesar, pentru a proteja reputaţia organismului public în cauză. Faptul că judecători criticaţi sever de opinia publică şi-au continuat activitatea pe parcursul desfăşurării anchetelor a adus atingere reputaţiei instanţelor. Ar trebui instituite norme clare, cum ar fi suspendarea imediată a magistraţilor care sunt anchetaţi pentru infracţiuni grave precum corupţia la nivel înalt, pentru a proteja atât magistraţii respectivi, cât şi sistemul judiciar în ansamblu”.

b) În plus, posibilitatea lăsată judecătorilor şi procurorilor trimişi în judecată de a continua să îşi exercite prerogativele între momentul trimiterii în judecată şi momentul confirmării judecătorului de cameră preliminară, cu toate drepturile şi responsabilităţile pe care exerciţiul autorităţii de stat le implică, în condiţiile în care s-ar afecta activitatea şi imaginea publică a autorităţii, contravine principiului statului de drept şi principiului supremaţiei Constituţiei şi a obligativităţii respectării legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală şi, totodată,  vulnerabilizează încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, afectând deopotrivă independenţa judecătorilor şi statutul procurorilor, prevăzute de art. 124 alin. (4) şi art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

17. Art. I pct. 107 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

Art. I. pct. 107 din legea supusă controlului Curţii modifică art. 62 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, astfel: „Judecătorul sau procurorul poate fi suspendat din funcţie şi în cazul în care a fost trimis în judecată pentru o infracţiune, dacă se apreciază, în raport de circumstanţele cauzei, că se aduce atingere prestigiului profesiei. În situaţia în care s-a apreciat că judecătorul sau procurorul poate fi menţinut în funcţie, acestuia i se poate interzice provizoriu exercitarea anumitor atribuţii până la soluţionarea definitivă a cauzei.”

În forma aflată în vigoare, art. 62 alin. (11) instituie o excepţie de la suspendarea judecătorului sau procurorului trimis în judecată numai pentru infracţiunile săvârşite din culpă şi dacă se apreciază că nu se aduce atingere prestigiului profesiei.

În primul rând, trebuie menţionat că noua formă modificată a art. 62 alin. (11) contrazice chiar alin. (1) al aceluiaşi articol. Astfel, pe de o parte, art. 62 alin. (1), astfel cum este modificat de legea supusă controlului Curţii, prevede că judecătorul sau procurorul este suspendat când a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, după confirmarea judecătorului de cameră preliminară, iar pe de altă parte, în art. 62 alin. (11) se menţionează că judecătorul sau procurorul poate fi suspendat dacă a fost trimis în judecată pentru o infracţiune, dacă se apreciază, în raport de circumstanţele cauzei, că se aduce atingere prestigiului profesiei. Astfel, în cadrul aceluiaşi articol, sunt instituite două reguli diferite pentru aceeaşi situaţie: trimiterea în judecată a unui judecător sau procuror. O astfel de contradicţie lipseşte norma de claritate şi de previzibilitate, fiind imposibil de determinat conduita care trebuie urmată într-o atare situaţie, ceea ce contravine cerinţelor de calitate a legii instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În al doilea rând, dacă s-ar interpreta că pentru orice infracţiune, în momentul trimiterii în judecată, se poate realiza această apreciere asupra afectării sau nu a prestigiului profesiei, s-ar ajunge la situaţia în care norma juridică ar fi golită de conţinut. În forma aflată în vigoare, o astfel de evaluare este posibilă doar pentru infracţiunile săvârşite din culpă, nu şi pentru cele intenţionate. În aceste condiţii, noua prevedere elimină practic un standard de integritate în ceea ce priveşte categoria socio-profesională a magistraţilor.

Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 32/2018, „eliminarea unei garanţii a integrităţii şi probităţii morale a persoanei care ocupă o funcţie publică, ce presupune, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, realizarea unor prerogative de putere publică, introduce un dublu standard în materia suspendării raporturilor de muncă ca urmare a desfăşurării unor proceduri judiciare şi apare ca un demers arbitrar, fără nicio justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă”.

În opinia noastră, chiar dacă opţiunea pentru o suspendare de drept sau una facultativă aparţine legiuitorului, reglementarea trebuie să respecte, însă, prevederile constituţionale şi principiile de drept general valabile. Astfel, o eliminare a acestui standard în sensul în care sfera infracţiunilor pentru care suspendarea este facultativă este extinsă de la infracţiunile din culpă la toate infracţiunile aduce atingere art. 1 alin. (3) din Constituţia României referitoare la statul de drept şi obligaţiei legiuitorului de a institui criterii şi standarde clare de conduită morală în rândul persoanelor care exercită prerogative de putere publică.

Mai mult decât atât, instituirea posibilităţii ca un magistrat trimis în judecată pentru o infracţiune intenţionată să fie menţinut în funcţie, dacă se apreciază că o astfel de infracţiune nu aduce atingere prestigiului profesiei, reprezintă o afectare a independenţei judecătorilor prevăzută de art. 124 alin. (3) şi a statutului procurorilor şi a principiilor legalităţii şi imparţialităţii care le guvernează activitatea, conform art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

18. Art. I pct. 134 încalcă art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (1) din Constituţie

Art. I pct. 134 din legea supusă controlului Curţii modifică art. 75 din Legea nr. 303/2004 în privinţa competenţelor Plenului, respectiv ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii de a apăra judecătorii şi procurorii „împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională sau în legătură cu aceasta”, care le-ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea, precum şi „împotriva oricărui act care ar crea suspiciuni cu privire la acestea” ori de a apăra reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.

Prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. c) din legea supusă controlului Curţii s-a atribuit Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii competenţa de a „apăra independenţa puterii judecătoreşti”, pentru ca prin dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol să se atribuie Plenului Consiliului Superior al Magistraturii competenţa de a soluţiona „sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său”, „cu avizul fiecărei secţii”.

Prin Decizia nr. 252/2018, paragrafele 143 – 145, Curtea Constituţională a arătat că „Soluţionarea sesizărilor privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său era de competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, noua soluţie legislativă alterează competenţa acestuia, întrucât nu se poate îndepărta de soluţia dată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în avizul exprimat, iar rolul său devine unul formal, de executare a avizului conform al secţiilor”. În această decizie, Curtea a arătat că este încălcat art. 133 alin. (l) din Constituţie, întrucât textul analizat condiţionează de avizele conforme ale secţiilor apărarea independenţei întregii autorităţi judecătoreşti.

În urma punerii în acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul a eliminat caracterul conform al avizelor, dar a separat în acelaşi timp atribuţiile celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii în această materie. Mai mult, prin modificările aduse art. 75 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a introdus o nouă atribuţie pentru Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi anume: dreptul, respectiv obligaţia ca, la cerere sau din oficiu „să apere independenţa puterii judecătoreşti”.

În primul rând, noua atribuţie dată Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este una care vizează substanţa legii. Această modificare nu are legătură cu Decizia nr. 252/2018, în care Curtea Constituţională a arătat că nu este de competenţa secţiilor CSM să soluţioneze aspecte care ţin de apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său, ci de competenţa Plenului CSM, prin prisma rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei.

Dat fiind faptul că această modificare nu vizează nici prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale, nici prevederi care se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale şi nici alte prevederi care, deşi nu sunt în relaţie indisolubilă cu acestea, trebuie recorelate ca urmare a modificărilor operate în vederea punerii de acord cu decizia Curţii Constituţionale, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 250/2018), apreciem că Parlamentul a depăşit limitele de a pune legea în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 252/2018, încălcând art. 147 alin. (2) din Constituţie.

În al doilea rând, dacă se apreciază că nu s-au depăşit limitele reexaminării în acest caz, reglementarea atribuţiei Secţiei pentru judecători de a apăra „independenţa puterii judecătoreşti” este una incompletă şi neclară, contrar exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5), dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Observăm că, în privinţa apărării judecătorilor sau procurorilor („împotriva oricărui act de imixtiune în activitatea profesională care   le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea judecătorilor, respectiv imparţialitatea sau independenţa procurorilor în dispunerea soluţiilor, precum şi împotriva oricărui act care ar putea crea suspiciuni cu privire la aceasta”, dar şi în cazul „apărării reputaţiei profesionale” a judecătorilor şi procurorilor), legea menţionează că aceştia se pot adresa direct secţiilor CSM pentru a dispune măsurile necesare, conform legii.

Însă, în cazul noii atribuţii introduse de legiuitor prin art. 75 alin. (1) lit. c), observăm că reglementarea nu precizează cum se exercită această atribuţie, respectiv dacă ea este exercitată din oficiu sau la cerere, iar dacă s-ar concluziona că se realizează la cerere, care sunt titularii care au posibilitatea de a sesiza Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii pentru „apărarea independenţei puterii judecătoreşti”. Reglementarea în acest mod a acestei atribuţii creează confuzie şi lipseşte norma de previzibilitate, încălcându-se totodată art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii.

În al treilea rând, introducerea acestei atribuţii vine în contradicţie cu rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei prevăzut de art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 252/2018, par. 147, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, drept pentru care, atunci când sesizarea priveşte apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti, aceasta trebuie dezbătută în mod efectiv şi cu caracter decizional de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, nu de secţiile acestuia, care s-ar putea anihila reciproc, plenul rămânând cu o competenţă formală în toată această procedură”.

În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, competenţa generală de garant al independenţei justiţiei aparţine Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca organism colectiv reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, iar Secţiile au doar o competenţă specială, de atribuire, limitată numai la răspunderea disciplinară a magistraţilor. De altfel, materia răspunderii disciplinare este singura pe care art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală o atribuie tot Consiliului Superior al Magistraturii, dar prin secţiile sale.

Pentru aceste considerente, întrucât un astfel de subiect nu vizează apărarea reputaţiei unui singur judecător sau protejarea acestuia de orice imixtiune de natură să-i afecteze independenţa sau imparţialitatea, ci chiar „apărarea independenţei puterii judecătoreşti”, în ansamblul său, această atribuţie ar trebui să revină tot Consiliului Superior al Magistraturii în componenţa sa plenară, în caz contrar încălcându-se art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală.

19. Art. I pct. 142 încalcă art. 1 alin (3), art. 21 şi 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie

Art. I pct. 142 din legea supusă controlului Curţii modifică art. 82 din Legea nr. 303/2004 ce reglementează condiţiile de pensionare ale magistraţilor.

Astfel, în forma aflată în vigoare, art. 82 alin. (3) prevede că „De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, şi judecătorii şi procurorii cu o vechime în magistratură între 20 şi 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipseşte din vechimea integrală în magistratură”. Aşadar, pensionarea judecătorilor şi procurorilor care nu au o vechime în magistratură de cel puţin 25 de ani, se poate face în prezent şi dacă aceştia au o vechime cuprinsă între 20 şi 25 de ani, cu condiţia împlinirii vârstei de 60 de ani.

Modificarea adusă art. 82 alin. (3) introduce posibilitatea ca această pensionare a judecătorilor care au între 20 şi 25 de ani vechime în magistratură să se poată realiza chiar înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani. O astfel de prevedere pune în pericol chiar funcţionarea sistemului judiciar, prin impactul negativ  semnificativ asupra calităţii actului de justiţie dat de ieşirea din sistemul judiciar a judecătorilor şi procurorilor specializaţi, cu o experienţă profesională construită      de-a lungul unei cariere. În plus, este afectată şi capacitatea generală de funcţionare a instanţelor şi parchetelor.

O pensionare masivă în rândul magistraţilor conduce, în mod automat, la o supraîncărcare a instanţelor şi la blocaje reale ale funcţionării sistemului judiciar. Ca atare, reglementările în discuţie au un impact direct asupra exercitării dreptului fundamental al accesului la justiţie şi dreptul cetăţenilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, fiind contrare art. 21 din Constituţia României (întârzieri în soluţionarea dosarelor prin necesitatea repunerii pe rol a cauzelor, urmare a încetării activităţii unor judecători în faţa cărora s-au administrat în mod direct probe sau care au participat la cercetarea judecătorească ori dezbateri, respingerea cauzelor urmare a împlinirii termenelor de prescripţie etc.).

În opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia, publicată în data de 13 iulie 2018, se arată că o astfel de modificare combinată cu alte modificări (precum schimbarea componenţei completurilor de judecată, dublarea perioadei de pregătire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii) poate afecta în mod serios „eficienţa şi calitatea actului de justiţie”. De asemenea, în opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia s-a arătat că o astfel de modificare reprezintă un pericol real pentru continuarea consolidării luptei anticorupţie în România.

Mai mult, blocajul instituţional ce poate fi generat de prevederile amintite afectează chiar înfăptuirea justiţiei şi independenţa sa, atât în componenta instituţională, ce priveşte buna funcţionare a sistemului judiciar, cât şi în componenta sa personală, care se referă la independenţa judecătorului, contrar art. 124 alin. (1) şi (3). În plus, prin instituirea acestor dispoziţii care sunt apte să creeze un dezechilibru major la nivelul sistemului judiciar, este afectat chiar fundamentul statului de drept, prevederile în discuţie fiind contrare şi art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

20. Art. I pct. 151 încalcă art. 1 alin. (5), art. 52 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie

Art. I pct. 151 din legea supusă controlului Curţii modifică art. 96  din Legea nr. 303/2004, care reglementează, în cuprinsul alin. (1) – (11), eroarea judiciară, procedura de constatare a acesteia şi condiţiile exercitării acţiunii în regres de către statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

a) Alin. (3) al art. 96 prevede că „există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară”.

Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol: „Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară”.

În Decizia nr. 252/2018, par. 149 şi următoarele, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională definiţia erorii judiciare şi a arătat că, deşi sunt preluate literal considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, dispoziţiile art. 96 alin. (3) şi (4) din lege nu corespund unei opere de legiferare. Curtea a arătat că aceasta nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, acestuia revenindu-i obligaţia de a stabili ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare, pe baza criteriilor, exigenţelor sau valenţelor de natură constituţională stabilite de Curte.

Astfel, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor, împrejurărilor sau situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de „eroare judiciară”, pentru a stabili criterii clare şi univoce, utile instanţelor judecătoreşti chemate să interpreteze şi să aplice legea.

În Decizia nr. 45/2018, par. 217, Curtea a arătat că în definirea erorii judiciare trebuie să se ţină cont de „dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Curtea a reţinut că legiuitorul are obligaţia de a identifica şi reglementa acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară. În lipsa unor astfel de elemente de circumstanţiere, precizie şi detaliere, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit.

În urma reexaminării legii în condiţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, semnalăm că definiţia dată de legiuitor nu corespunde considerentelor celor două decizii ale Curţii Constituţionale. Reglementarea păstrează un caracter general, aspect sancţionat de Curtea Constituţională chiar în Decizia nr. 252/2018, unde, în paragraful 252 a arătat că „legea este adoptată pentru a fi aplicată şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară”. Încălcarea acestui considerent este confirmată şi de modul de formulare a art. 96 alin. (4) care menţionează că „Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale, pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară”.

Aşadar, obligaţia legiuitorului fixată de Curtea Constituţională era tocmai de a identifica şi reglementa acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară, în sensul considerentelor din Decizia nr. 252/2018, anterior citate. Legiuitorul a păstrat o definiţie generală, de principiu, a erorii judiciare, făcând trimitere la alte reglementări necesare pentru a completa această definiţie, aspect ce încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

În mod suplimentar, folosirea sintagmei „încălcarea evidentă”, în lipsa unor criterii de apreciere a unei astfel de încălcări, lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor de calitate a legii stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Este adevărat că unul dintre elementele de care trebuia să ţină cont legiuitorul era gravitatea încălcării unor norme de drept material sau procesual, dar o preluare tale quale a considerentelor Curţii Constituţionale, fără detalierea clară a unor astfel de dispoziţii lipseşte norma de claritate şi destinatarii acesteia de posibilitatea de a prevedea conduita de urmat.

b) Alin. (8) al art. 96 din legea supusă controlului Curţii conţine dispoziţii referitoare la răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare. Prin Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale definiţiile date erorii judiciare, relei-credinţe şi gravei neglijenţe, precum şi declanşarea automată a acţiunii în regres împotriva magistratului, fără ca statul să realizeze o evaluare cu privire la existenţa sau nu a gravei neglijenţe sau a relei-credinţe.

În forma adoptată, art. 96 alin. (8) se modifică astfel: „Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare.”

Chiar dacă în urma punerii de acord a legii cu Decizia nr. 45/2018, legiuitorul a reglementat o procedură prin care nu se declanşează în mod automat acţiunea în regres – menţionând că declanşarea acţiunii în regres se realizează după transmiterea unui raport consultativ al Inspecţiei Judiciare şi după „o proprie evaluare” a Ministerului Finanţelor Publice – apreciem că omisiunea reglementării prin lege a unei proceduri clare prin care să fie realizată această „evaluare proprie” este de natură să creeze impredictibilitate în aplicarea normei. În aceste condiţii, soluţia aleasă de legiuitor nu îndeplineşte exigenţele de calitate a legii şi pune în discuţie chiar coerenţa procedurii privind răspunderea magistraţilor, contrar art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Acest lucru este evidenţiat şi în opinia preliminară a Comisiei de la Veneţia cu privire la aceste modificări care arată că nu sunt prevăzute criterii pentru realizarea evaluării proprii a Ministerului Finanţelor Publice, organ al administraţiei publice centrale, şi că o astfel de instituţie exterioară sistemului judiciar nu reprezintă cea mai bună soluţie în privinţa includerii sale în această procedură, acesta neputând avea un rol în evaluarea existenţei sau a cauzelor erorilor judiciare.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteţi sesizarea de neconstituţionalitate şi să constataţi că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este neconstituţională, în ansamblul său".

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.