PNL şi USR au atacat la Curtea Constituţională legea iniţiată de Cătălin Rădulescu, care a fost adoptată de Parlament şi care îi scapă de urmărirea penală pe toţi inculpaţii care au săvârşit împreună o faptă de evaziune fiscală, dacă unul sau o parte dintre ei acoperă integral prejudiciul produs, majorat cu 20%.

Distribuie pe Facebook Distribuie pe Twitter Distribuie pe Email

„Deputaţii Partidului Naţional Liberal au sesizat Curtea Constituţională, alături de deputaţi USR, asupra modificării aduse Legii 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Considerentele avute în vedere privesc cadrul juridic privilegiat stabilit în cazul persoanelor care săvârşesc infracţiuni de evaziune fiscală, de natură a încuraja astfel de fapte antisociale şi nu de a descuraja evaziunea fiscală, respectiv prejudicierea statului şi, implicit, a contribuabililor”, anunţă PNL.

Totodată, în opinia semnatarilor, reglementarea confuză adoptată oferă posibilitatea făptuitorului de a interpreta legea în sensul a patru posibile cazuri de evaziune fiscală, descoperite, în care beneficiază de clemenţă prin înlăturarea cercetării penale/judecătoreşti. În acest mod este înlăturată pedeapsa pentru acest tip de fapte penale de o gravitate aparte şi echivalentă cu cea a altor tipuri de infracţiuni în care nu este aplicat acelaşi regim juridic.

Prezentăm integral textul sesizării adresate CCR:

 

I.) SITUAŢIA DE FAPT

 

Legea care face obiectul prezentei sesizări a fost iniţiată în 7 decembrie 2017, sub denumirea „Propunere legislativă pentru modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale”, de către 16 deputaţi ai PSD şi a fost adoptată de către Senatul României (L130/2018), în calitate de cameră de reflecţie, în şedinţa din data de 29.05.2018, şi de către Camera Deputaţilor (PLx 354/2018), în calitate de cameră decizională, în şedinţa din data de 19.12.2018, potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în procedură ordinară.

 

Potrivit expunerii de motive, iniţiatorii au avut în vedere, la elaborarea propunerii legislative, următoarele argumente:

 

„Având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce priveşte condiţiile de detenţie şi gradul de aglomerare cât şi numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanţele internaţionale pentru aceste condiţii, dar şi faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, iniţiatorii propun o motivare a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudicial creat.

 

În plus trebuie avut în vedere că scopul pedepselor este prevenţia, reeducarea dar şi recuperarea prejudiciilor şi nu menţinerea unei persoane în detenţie, fapt ce atrage şi mai multe cheltuieli din partea statului.

 

Dacă inculpatul acoperă în totalitate prejudiciul şi nu mai execută pedeapsa efectivă cu închisoarea, statul va avea de câştigat de două ori: va recupera prejudiciul creat integral, într-un timp relativ scurt şi nu va mai efectua cheltuieli cu detenţia condamnatului. Astfel se vor Evita situaţiile actuale în care statul nu recuperează prejudicial ori îl recuperează foarte greu şi într-un timp îndelungat.”

 

În raport cu obiectul si conţinutul său, iniţiativa legislativă face parte din categoria legilor organice

 

II.) MOTIVE DE NECONSTITUŢIONALITATE

 

1. ÎNCĂLCAREA ART. 1 ALIN. (3) DIN CONSTITUŢIE

 

Potrivit art 1 alin. (3) din Constituţie, „România este stat de drept, (…), în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor (…) reprezintă valori supreme, (…) şi sunt garantate.”

 

În jurisprudenţa sa, referitor la art. 1 alin. (3) din Constituţie, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile acestuia „impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional (…) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.” (Decizia nr. 44/2016)

           

            În aceeaşi decizie, referindu-se la tratamentul penal al minorilor, Curtea a constatat că „atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual al minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale.” Din identitate de raţiune, apreciem că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa legislaţiei penale, în general.

 

            Raportat la cauza de faţă, apreciem că Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018), prin soluţiile legislative propuse, înlătură efectul disuasiv al pedepselor şi, prin aceasta, aduce atingere rolului de prevenţie generală ataşat normelor de de incriminare cuprinse la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care infracţiunile de evaziune fiscală  au un pericol social foarte ridicat, întrucât privesc relaţiile sociale referitoare la circuitul financiar şi fiscal şi protejarea bugetului general consolidat, în vederea asigurării resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

           

            Considerăm că reglementarea va duce la încurajarea săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, în condiţiile în care făptuitorul aflat la prima abatere, indiferent de cuantumul prejudiciului produs, în condiţiile dispoziţiilor art. unic pct. I din Lege, referitoare la 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, nu va fi sancţionat, practic, în niciun fel, în condiţiile dispoziţiilor art. unic pct. 2 din Lege, referitoare la 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, va fi condamnat doar la achitarea amenzii penale, iar, în condiţiile dispoziţiilor art. unic pct. 2 din Lege, referitoare la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, va beneficia de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

 

Or, după cum a reţinut şi Curtea în considerentele Deciziei nr. 3/2014, aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă, „dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme.”

 

        Prin urmare, Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018) încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale.

 

 

2. ÎNCĂLCAREA ART. 1 ALIN. (5) DIN CONSTITUŢIE

 

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Această obligaţie, care revine atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, se aplică în egală măsură şi Parlamentului, inclusiv în privinţa modului de exercitare a atribuţiei sale principale şi esenţiale, respectiv aceea de unică autoritate legiuitoare a tării, care constă în elaborarea proiectelor de lege şi adoptarea acestora ca legi ale statului român.

 

Curtea Constituţională, a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituţionalitate prin raportare la aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.

 

În acest sens, prin Decizia nr. 26/2012, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

 

„Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

 

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.”

 

Raportat la prezenta cauză, învederăm că reglementarea se află în contradicţie cu numeroase dintre dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală, după cum vom arăta în continuare.

 

1. Art. unic pct. I din Lege, referitor la 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, este în contradicţie cu dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei”, întrucât pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 prevăd limite ale pedepselor mai mari decât maximul special prevăzut de art. 318 C. proc. pen. drept condiţie pentru a se renunţa la urmărirea penală.

 

2. La art. unic pct. 2 din Lege, dispoziţiile referitoare la 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 contravin principiului nulla poena sine lege, întrucât normele de incriminare cuprinse la art. 8 şi 9 prevăd exclusiv drept sancţiune pedeapsa închisorii.

 

3. La art. unic pct. 2, dispoziţiile referitoare la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005 contravin art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal, potrvit căruia „instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani”, întrucât obligă instanţa să aplice suspendarea executării sub supravegere chiar dacă cuantumul pedepsei, stabilit potrivit limitelor de pedeapsă prevăzute la art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, este mai mare de 3 ani.

 

4. Terminologia folosită în teza finală a dispoziţiilor referitoare la art. 10 alin. (12) din Legea nr. 254/2005, de la art. unic pct. 2 din Lege, potrivit cărora „în situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare”, este improprie, non-juridică, întrucât în dreptul penal românesc nu există instituţia „transformării suspendării executării sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare”, ci doar revocarea şi anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicabile, după caz, în condiţiile prevăzute la art. 96 şi 97 Cod penal.

 

5. Natura juridică a suplimentului de 20% din baza de calcul nu este stabilită cu claritate. În măsura în care acesta ar avea natura juridică de amendă penală, reglementarea contravine Secţiunii a 3-a din Capitolul II al Codului penal, referitoare la condiţiile generale de stabilire a pedepsei amenzii.

 

Apreciem că necorelarea dispoziţiilor legii care face obiectul prezentei sesizări cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.

 

Pe cale de consecinţă, Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018) contravine principiului securităţii juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

 

 

3. ÎNCĂLCAREA ART. 16 DIN CONSTITUŢIE

 

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, „principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii în care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite” (a se vedea Decizia nr. 2/2017, Decizia nr. 117/2018 ş.a.), astfel că „situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional” (a se vedea Decizia nr. 573/2011, Decizia nr. 366/2014 ş.a.).

 

În cauza de faţă, tratamentul juridic de clemenţă constând în oferirea inculpaţilor care, ca urmare a achitării prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile [art. 10 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 241/2005, în forma modificată] sau ca urmare a angajamentului luat în acest sens [art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005, în forma modificată], beneficiază de renunţarea la urmărirea penală, stabilirea unei pedepse cu amendă sau, după caz, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, este distinct în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, respectiv de celeritatea procedurii. După cum a reţinut şi Curtea, în Decizia nr. 573/2011, „durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.”

 

În concret, reglementarea crează premisele existenţei unui tratament distinct aplicat inculpaţilor cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, care se încadrează în ipoteza normei în funcţie faza procesuală în care se află. Astfel, dacă la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, procesul penal a depăşit primul termen de judecată, inculpatul nu va putea beneficia de renunţarea la urmărirea penală, potrivit art. 10 alin. (1)­, iar, dacă procesul a depăşit etapa cercetării judecătoreşti, nu va mai beneficia de acordarea amenzii penale, potrivit art. 10 alin. (11), fiind discriminat în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală, respectiv în etapa cercetării judecătoreşti, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadă.

 

Prin urmare, dispoziţiile art. unic. pct. 1 şi 2 referitoare la art. 10 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 241/2005 contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat la art. 16 din Constituţie.

 

De asemenea, considerăm că instituirea unui regim juridic aplicabil exclusiv persoanelor care comit infracţiuni de evaziune fiscală, prin derogare de la regimul de drept comun stabilit de Codul penal şi Codul de procedură penală, după cum am arătat la punctul 2 al prezentei sesizări, are natura unui privilegiu.

 

 Or, potrivit Curţii Constituţionale „sintagma „fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau a alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). Astfel, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea acestuia; discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului. În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/ categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat”(a se vedea Decizia nr. 387/2017).

 

Astfel, considerăm Legea pentru modificarea şi completarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale  (PL-x nr. 354/2018), în ansamblul său, contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie.

 

4. ÎNCĂLCAREA ART. 124 DIN CONSTITUŢIE

 

Principiul independeţei judecătorului, statuat de art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, presupune ca aprecierea stării de fapt şi opţiunea privind modul de aplicare a legii în fiecare caz concret să constituie expresia convingerii intime a judecătorului.

 

Or, eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, privitoare la faptă şi la făptuitor, constituie o evidentă încălcare a acestuia.

 

Raportat la prezenta cauză, învederăm că, potrivit art. 10 alin. (1) [art. unic pct. 1 din Lege], în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de normă, respectiv acoperirea integrală a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, până la primul termen de judecată, soluţia renunţării la urmărirea penală este obligatorie, indiferent de cuantumul prejudiciului sau de alte circumstanţe ale cauzei.
 

Similar, potrivit art. 10 alin. (11) [art. unic pct. 2 din Lege], în cazul acoperirii prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, în cursul judecăţii, până la terminarea cercetării judecătoreşti, judecătorul este obligat să condamne inculpatul la pedeapsa amenzii penale, iar, potrivit art. 10 alin. (12) [art. unic pct. 2 din Lege], luarea angajamentul de a acoperi această sumă în termen de 1 an de la pronunţarea sentinţei obligă instanţa la dispunerea suspendării executării sub supraveghere, indiferent de cuantumul prejudiciului sau de alte circumstanţe privitoare la faptă sau la făptuitor.

 

Prin urmare, dispoziţiile art. unic pct. 1 şi 2 din Lege referitoare la art. 10 alin. (1)-(12) din Legea nr. 241/2005 încalcă principiul independenţei judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin. (3) din Constituţie, prin eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, privitoare la faptă şi la făptuitor.

 

În plus, după cum am arătat anterior, achitarea prejudiciului majorat determină fie renunţarea la urmărirea penală, fie aplicarea unor pedepse blânde (amendă penală ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) unor fapte care prezintă un accentuat pericol social, împrejurare ce este de natură a deturna în mod vădit scopul legii penale, acela de a descuraja săvârşirea de infracţiuni prin aplicarea unor pedepse corespunzătoare atât naturii, cât şi pericolului faptei incriminate.

 

În acest context, considerăm pe deplin aplicabile următoarele considerente reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 3/2014:

 

„Curtea reţine că scopul urmărit de legiuitor prin acordarea beneficiului reducerii sau înlocuirii pedepsei a fost acela de a încuraja recuperarea integrală a prejudiciilor produse prin săvârşirea unor fapte penale, însă această finalitate nu poate substitui obligaţia statului de a asigura, prin politica sa penală, siguranţa şi securitatea cetăţenilor săi, pedepsind acele persoane care se abat în mod grav de la normele de convieţuire prin sancţiuni penale corespunzătoare pericolului social relevat.

 

Or, mărirea valorii prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte penale nu face altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului în ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac culpabile de producerea unor prejudicii atât de grave şi, implicit, să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.”

 

5. ÎNCĂLCAREA ART. 1 ALIN. (5) DIN CONSTITUŢIE

 

Curtea Constituţională, a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative constituie un veritabil criteriu de constituţionalitate prin raportare la aplicarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.

 

În acest sens, prin Decizia nr. 26/2012, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

 „Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, Curtea constată că prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară.

 

Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei", şi pe cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, "în România, respectarea [...] legilor este obligatorie". Astfel, Curtea constată că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.”

 

 

a. Punctele 1 şi 2 ale Articolului unic, în ceea ce priveşte art.10 alin.1 modificat precum şi aliniatele nou introduse alin.1indice1-alin.1 indice 3, conţin un text normativ redactat neglijent, neclar, aşadar întreg Articolul unic este imprevizibil în interpretarea sa ulterioară şi generează o aplicare viitoare impredictibilă.

 

 Astfel, deşi scopul urmărit de către legiuitor a fost acela ca actul de clemenţă prevăzut în aliniatele nr.1, alin.1indice 1- alin.1 indice 3, să se aplice o singură dată pentru o persoană care săvârşeşte infracţiunea prevăzută art.8 sau art.9 din Legea nr.241/2005, în condiţiile în care ,,... inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile,” – astfel încât inculpatul să nu mai poată invoca beneficiile prevăzute în alin.1, alin.1.indice1-alin.1 indice 3 pentru nici o altă infracţiune de acest fel săvârşită ulterior -   prevederile Articolului unic permit şi o interpretare (în dezacord cu voinţa legiuitorului!) că pentru infracţiuni săvârşite ulterior, inculpatul va fi îndreptăţit pentru fiecare etapă diferită ale viitoarelor procese penale  să beneficieze de câte un astfel de tratament juridic!

 

Altfel spus, prin interpretarea literală a întregului text al Articolului unic, prin interpretarea sistematică a prevederilor art.10 alin.1 modificat, precum şi a alineatelor 1 indice1- indice 3 nou introduse, deşi dorinţa  legiuitorului a fost aceea de a nu încuraja evaziunea fiscală, deşi dorinţa a fost aceea ca inculpatul să beneficieze o singură dată de efectele produse de recuperarea prejudiciului în condiţiile legii, deoarece textele normative au fost neglijent, neclar redactate - acest Articol unic ar putea permite şi  o altă interpretare ulterioară, aceea că pentru fapte diferite, procese penale diferite inculpatul ar beneficia pentru fiecare etapă a proceselor penale ,, o singură dată” de prevederile acestei legi. În 4 etape procesuale şi condiţii identificate în textele normative, în patru procese penale distincte, de 4 ori (în mod ipotetic) inculpatul care încalcă în mod repetat legea privitoare la combaterea evaziunii fiscale  ar beneficia de prevederile acestei legi!?

 

„(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, se va dispune, o singură dată, renunţarea la urmărirea penală.”  2. După alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1¹) – (14 ), cu următorul cuprins: „(11 ) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă, în cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti, inculpatul va acoperi integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa va dispune, o singură dată, pedeapsa amenzii penale. (1²) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă este stabilită prin hotărâre judecătorească obligaţia inculpatului de a acoperi în termen de un an de la pronunţarea sentinţei, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, instanţa poate dispune, o singură dată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare. (1indice3 ) În cazul în care mărimea evaziunii fiscale prevăzută la art. 8 şi 9 justifică o astfel de măsură instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, neplata acestora având urmările prevăzute în alineatul precedent. (1indice4 ) Dispoziţiile articolului 10 alin. (1) se aplică tuturor inculpaţilor care au săvârşit împreună una dintre faptele prevăzute de art. 8 şi art. 9, indiferent dacă plata prejudiciului a fost efectuată doar de către unul sau de către o parte dintre aceştia.”   

 

b. De asemenea, textul normativ prevazut la art. 1 indice 3 este neclar, imprecis, primitor de mai multe înţelesuri, unul fiind chiar inaplicabil!

 

Acoperirea sumelor,, prevăzute la alineatele precedente”, ipoteza fiind stabilită prin identificarea prin forma de plural a substantivului alineat(e) care este acordat la plural cu forma adjectivului (precedente) se referă inclusiv la alineatul 1 indice 1 şi alineatul 1 indice 2 – adică la sumele achitate în etapele procesuale identificate în textul criticat drept urmărire penală şi cercetare judecătorească, precum şi la  momentele  procesuale   : primul termen de judecată şi terminarea cercetării judecătoreşti.

,,(1indice3 ) În cazul în care mărimea evaziunii fiscale prevăzută la art. 8 şi 9 justifică o astfel de măsură instanţa poate dispune acoperirea sumelor prevăzute la alineatele precedente într-un interval de 1-3 ani, neplata acestora având urmările prevăzute în alineatul precedent.”

 

Dacă s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, respectiv condamnarea la plata unei amenzi penale cum s-ar mai putea aplica prevederile art.1 indice 2 : transformarea în pedeapsa închisorii cu executare?

 

,,...În situaţia în care condamnatul nu acoperă suma dispusă în termenul stabilit, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se va transforma în pedeapsa închisorii cu executare.”

 

Este evidentă superficialitatea redactării acestor texte normative, este evidentă neclaritatea acestora, impredictibilitatea în aplicare este o consecinţă a acestor lacune ale textului normativ. Aceste texte normative vor fi primitoare a unor înţelesuri diferite ca urmare a interpretării lor, interpretare necesară în vederea aplicării lor,  ceea ce va genera o viitoare aplicare impredictibilă.

 

Principiul securităţii juridice este încălcat ca urmare a nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor de a se conforma prevederile art. 36  alin.1 din Legea nr.24/2000 !

 

Invocăm conţinutul Deciziei nr.33/2018, decizie pronunţată de CCR ca urmare a sesizării de neconstituţionalitate formulată de către 29 senatori ai PNL, precum şi de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.


,,102. Noua reglementare pare să înlăture derogarea pe care dispoziţiile art. 9 o prevăd în prezent, sub aspectul accesului la o instanţă judecătorească de drept comun, şi să transfere competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în altă materie decât cea disciplinară, de la plenul Consiliului către o instanţă judecătorească, respectiv curtea de apel - secţia de contencios administrativ. Însă, în condiţiile în care conţinutul normei modificate vorbeşte despre „hotărârile secţiilor“, care pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără ca norma să fie integrată într-un ansamblu de dispoziţii din care să rezulte care sunt „secţiile“ care pronunţă respectivele hotărâri, redactarea textului legal este viciată de echivoc şi imprevizibilitate. Reglementarea ar avea înţeles numai din analiza evoluţiei conţinutului normativ al art. 9, deci exclusiv din interpretarea istorică a normei, însă o atare posibilitate este de neconceput din perspectiva exigenţelor de calitate pe care Constituţia le stabileşte cu privire la o lege în vigoare. Astfel, Curtea constată că norma, în noua redactare, creează incertitudine cu privire la emitentul hotărârilor ce pot fi atacate potrivit dispoziţiilor acestui articol, nefiind clar dacă este vorba despre secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, secţii ale unor instanţe de judecată sau secţii ale altor organisme sau autorităţi. 103. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 4 aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate şi previzibilitate a legii.”

 

Invocăm, de asemenea, Decizia nr.447/2013 a CCR :

 

,,2. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 348 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă care prevăd aplicarea imediată a acestor dispoziţii şi pentru procedurile de insolvenţă aflate în derulare la data intrării sale în vigoare (cu excepţia celor prevăzute de art. 183-203) şi, implicit, pentru situaţia descrisă de art. 81 alin. (3) lipsesc norma legală de previzibilitate. Or, art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita.În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezultă dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţîn, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Aşadar, pe lângă neclaritate, dispoziţiile legale criticate sunt lipsite şi de previzibilitate, ca o condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice. 3. Prin urmare, dispoziţiile criticate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie,…”

 

Articolul unic  din Legea de modificare a Legii nr.241/2005 este adoptat cu încălcarea prevederilor L 24/2000, respectiv art.36 alin.(1) :  ,,(1) Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.”

 

Legea criticată încalcă prevederile art. 1 alineatul (5) din Constituţia României, republicată.

 

În drept, ne întemeiem sesizarea atât pe dispoziţiile art. 133, alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cât şi pe dispoziţiile art. 15 , alin (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

viewscnt

Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.