Primul episod al seriei a descris un paradox al medicinei româneşti de la sfârşitul vieţii: deciziile de nereanimare se iau deja, zilnic, dar pe tăcute, fără protecţie juridică şi fără garanţia demnităţii. Al doilea a arătat că o lege cu miză etică nu se adoptă prin decret, ci se construieşte printr-o coaliţie, şi a prezentat felul în care a fost gândită instituţional Coaliţia DEMN, iniţiată de APMA ca răspuns la această lipsă. Textul de faţă duce discuţia mai departe, către partea tehnică a reformei: de ce imunitatea condiţionată a medicului nu este un privilegiu de breaslă, ci condiţia fără de care nicio altă schimbare legislativă nu va funcţiona în practică.
Paradoxul juridic care produce medicina defensivă
Există în dreptul românesc actual o contradicţie pe care niciun medic practicant nu o poate ignora. Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului recunoaşte explicit dreptul la refuzul tratamentului. În acelaşi timp, Codul Penal sancţionează omisiunea care are ca urmare moartea, prin art. 178 (uciderea din culpă) şi art. 190 (lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în pericol). Iar Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate completează tabloul cu reglementarea răspunderii pentru malpraxis, fără să distingă însă, în materia resuscitării, între o intervenţie nedorită de pacient şi una refuzată în mod legitim.
Rezultatul acestei suprapuneri de norme nu este neutralitatea juridică, ci o presiune constantă asupra medicului de a alege întotdeauna tratamentul maximal, inclusiv resuscitarea, indiferent de voinţa pacientului sau de vreo indicaţie clinică în sens contrar. Un medic care nu resuscitează, chiar respectând dorinţa clară a bolnavului, poate fi urmărit penal pentru omisiune. În schimb, un medic care resuscitează împotriva voinţei pacientului nu riscă mai nimic, fiindcă intervenţia activă este văzută ca protecţie, nu ca vătămare. Această asimetrie nu apără viaţa mai bine, ci apără medicul în faţa unui sistem care nu a reglementat situaţia.
Consecinţele concrete ale acestui vid instituţional sunt cât se poate de reale. Scandalul de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon” din Bucureşti, izbucnit în aprilie 2024, a arătat brutal ce se întâmplă atunci când deciziile de limitare a tratamentului la pacienţii critici se iau fără niciun cadru legal, fără trasabilitate şi fără o decizie luată împreună cu colegii. Potrivit rechizitoriului procurorilor (dosar aflat încă în judecată la data publicării acestui articol), două doctoriţe de la secţia ATI ar fi redus unilateral şi nedocumentat doza unui medicament vasopresor vital la pacienţi în stare critică şi ar fi cerut asistentelor să nu treacă modificarea în fişele de observaţie. Nu a existat nicio voinţă documentată a pacientului, niciun consult colegial şi niciun motiv clinic consemnat. Pe opinia publică nu a şocat-o doar gravitatea acuzaţiilor penale, ci şi faptul că sistemul nu putea răspunde la o întrebare simplă: cum deosebeşti o decizie medicală legitimă de limitare a tratamentului de o faptă penală, când nu există nicio procedură vizibilă? Răspunsul este că nu o poţi deosebi, fiindcă nu există o procedură legală la care să te raportezi. Astfel, paradoxul se închide: sistemul pedepseşte omisiunea, dar nu oferă instrumentele care ar separa omisiunea legitimă de cea infracţională.
Consecinţa mai largă, documentată de studii europene comparative, este că pacienţi ajung să fie resuscitaţi deşi nu şi-ar fi dorit-o, nu din nepăsare, ci din frica unui medic bine intenţionat care nu are niciun instrument juridic la îndemână ca să poată proceda altfel. Iar această frică nu se opreşte la uşa secţiei de terapie intensivă. Ea începe mult mai devreme, în cabinetul medicului de familie, acolo unde ar trebui purtată, fără grabă, prima discuţie despre ce îşi doreşte pacientul dacă într-o zi nu va mai putea vorbi. Fără o lege care să protejeze medicul ce începe şi consemnează această discuţie, dialogul pur şi simplu nu are loc, iar decizia ajunge să fie luată de alţii, pe repede înainte, fără niciun reper.
Ce înseamnă imunitatea condiţionată şi ce nu înseamnă
O clarificare de concept este aici esenţială, mai ales într-un spaţiu public în care orice discuţie despre limitele tratamentului riscă să fie confundată, intenţionat sau nu, cu o justificare a impunităţii medicale. Imunitatea condiţionată nu înseamnă un permis de a nu trata şi nici o scutire de răspundere oricare ar fi împrejurările. Nu are, de asemenea, nimic în comun cu eutanasia, de care se desparte atât juridic, cât şi etic.
În esenţă, imunitatea condiţionată este o clauză prin care un medic care a respectat o procedură stabilită prin lege (voinţa documentată a pacientului, o decizie luată în echipă şi o motivare clinică ce poate fi verificată) nu poate fi urmărit penal sau civil doar pentru că nu a resuscitat. Cu alte cuvinte, condiţia este chiar procedura: fără ea nu există imunitate.
Logica aceasta nu este o invenţie juridică românească. Ea stă deja la baza legislaţiei din democraţiile europene cu cea mai solidă tradiţie în domeniu.
Cum rezolvă alte sisteme juridice ecuaţia imunităţii
Franţa oferă modelul cel mai bine pus la punct. Legea Claeys-Leonetti din 2016 prevede că directivele anticipate ale pacientului sunt obligatorii pentru medic, iar medicul care le respectă este protejat penal şi civil. Protecţia ţine de două condiţii: directiva să existe într-o formă valabilă şi să fi fost urmată procedura de decizie colegială. Niciun medic francez nu poate ajunge în instanţă pentru că a oprit ori nu a iniţiat o resuscitare în acord cu un ordin DNR documentat şi confirmat de echipă. Decizia nu mai apasă pe umerii unui singur om în toiul nopţii, ci aparţine unui proces.
Germania a rezolvat problema mai întâi pe cale jurisprudenţială şi abia apoi în lege. Curtea Federală de Justiţie (Bundesgerichtshof) a stabilit, în mai multe decizii de referinţă, că respectarea unui Patientenverfügung valabil, adică a unei directive anticipate, constituie o cauză justificativă ce înlătură caracterul ilegal al omisiunii de resuscitare. Ulterior, paragraful 1901a din Codul Civil german a consfinţit această poziţie, oferind medicului un temei clar pe care să îl invoce.
Italia, în pofida unui drum legislativ anevoios, a introdus în Legea nr. 219/2017 o prevedere explicită: medicul care respectă directivele anticipate ale pacientului este exonerat de răspundere penală şi civilă, dacă directiva este autentică, dacă nimic nu arată o schimbare de voinţă şi dacă decizia a fost trecută în dosarul medical.
Statele Unite au abordat problema diferit de la un stat la altul, însă convergent ca principiu: cele mai multe legislaţii statale care recunosc formularul POLST includ o clauză de good faith immunity pentru personalul medical care acţionează potrivit instrucţiunilor documentate ale pacientului. Un medic sau un paramedic care respectă un POLST valid nu poate fi urmărit penal sau civil, chiar dacă fapta sa, ori abţinerea sa, duce la moartea pacientului.
Numitorul comun al tuturor acestor modele este acelaşi: imunitatea nu se acordă pentru că medicul este medic, ci pentru că a urmat o procedură care garantează că voinţa pacientului a fost respectată.
Cei trei stâlpi ai imunităţii condiţionate în Proiectul Phoenix
Proiectul Phoenix, dezvoltat în cadrul Coaliţiei DEMN şi al cercetării academice din jurul ei, propune pentru România o clauză de imunitate condiţionată construită pe trei condiţii care trebuie îndeplinite împreună, inspirate din experienţa altor ţări, dar adaptate la cadrul juridic românesc actual.
Primul stâlp: voinţa documentată a pacientului. Imunitatea funcţionează numai dacă există un document cu valoare juridică: fie o directivă anticipată înregistrată în sistemul naţional prevăzut de lege, fie un ordin DNR pe care medicul îl consemnează în dosar după o conversaţie, documentată, cu un pacient capabil de discernământ. Dacă nu există niciun astfel de document, nu există nici imunitate. Condiţia aceasta protejează deopotrivă pacientul, a cărui voinţă trebuie consemnată, nu presupusă, şi medicul, care rămâne cu dovada că nu a acţionat arbitrar. Medicul de familie este, firesc, primul care poate începe şi înlesni această documentare, în timpul consultaţiilor obişnuite, înainte ca urgenţa să spulbere orice dialog.
Al doilea stâlp: decizia colegială. Modelele francez şi german au arătat că o decizie luată de un singur medic, de unul singur, este mai expusă juridic şi mai predispusă la erori etice decât una la care participă echipa medicală şi, unde se poate, reprezentantul legal al pacientului. De aceea, Proiectul Phoenix propune ca un ordin DNR emis în lipsa unei directive anticipate prealabile să atragă imunitatea doar dacă există consultul a cel puţin doi medici şi o notificare a familiei sau a reprezentantului legal, totul consemnat în dosar.
Al treilea stâlp: motivarea clinică trasabilă. Imunitatea nu acoperă decizii nemotivate sau imposibil de motivat. Medicul trebuie să treacă în dosarul pacientului raţiunea clinică a deciziei DNR, adică diagnosticul, prognosticul şi lipsa unui beneficiu real din resuscitare, astfel încât orice verificare ulterioară, inclusiv una judiciară, să poată stabili dacă decizia a fost una medicală întemeiată sau un abandon terapeutic. Tocmai această trasabilitate, a cărei lipsă a marcat şi cazul de la Sfântul Pantelimon, unde se ceruse ca modificarea dozei să nu fie trecută în fişa de observaţie, deosebeşte un act medical legitim de o faptă care poate fi sancţionată.
De ce imunitatea medicului este, în realitate, o protecţie a pacientului
Există tendinţa de a vedea imunitatea medicală drept o favoare făcută unei profesii puternice, în dauna pacienţilor vulnerabili. În realitate, lucrurile stau exact invers. Un medic expus juridic nu poate acţiona în interesul real al pacientului, chiar şi atunci când îl cunoaşte foarte bine. Un medic protejat de lege, atunci când respectă voinţa pacientului şi urmează procedura, poate face în sfârşit ceea ce medicina paliativă şi etica medicală cer de zeci de ani: să însoţească bolnavul, nu să îl supună.
Primul episod al seriei a arătat că, în lipsa unei reglementări, decizia se ia oricum, însă pe tăcute, fără trasabilitate şi fără demnitate. Al doilea a demonstrat că o lege durabilă nu se adoptă fără o coaliţie care să pregătească terenul social. Episodul de faţă adaugă o dimensiune pe care nicio reformă nu o poate ocoli: chiar dacă legea va fi adoptată, directivele anticipate vor fi recunoscute juridic şi Coaliţia DEMN va reuşi să adune consensul necesar, atâta vreme cât nu există o clauză de imunitate condiţionată, clară şi invocabilă în faţa oricărei instanţe, medicii nu vor acţiona altfel decât o fac azi.
Şi nu o vor face din rea-voinţă, ci din aceeaşi frică raţională care produce astăzi resuscitările nedorite.
O reformă nu poate reuşi dacă se adresează doar pacienţilor. Ea trebuie să îi cuprindă şi pe medici, nu ca beneficiari ai unor privilegii, ci ca participanţi la un sistem care, pentru a funcţiona, are nevoie de certitudinea că respectarea legii nu este mai riscantă decât încălcarea ei.
Despre autoare
Dr. Luminiţa Alexandrescu este medic de familie, membră a Asociaţiei Profesionale a Medicilor de Ambulatoriu (APMA) şi a Societăţii Naţionale a Medicinei Familiei (SNMF), şi masterandă în programul de Comunicare Strategică şi Advocacy în Societatea Digitală al Universităţii Politehnica Timişoara, Facultatea de Ştiinţele Comunicării. Face parte din echipa academică a Proiectului Phoenix şi din Coaliţia DEMN pentru reglementarea directivelor anticipate şi a ordinului de neresuscitare în România.
Articolul are la bază cercetarea din lucrarea de dizertaţie „Imunitatea condiţionată a medicului în contextul deciziei de neresuscitare: fundamente juridice şi implicaţii pentru comunicarea în sănătate” (UPT, 2025–2026, coord. Prof. univ. dr. Vasile Gherhes). Sursele includ legislaţia comparată franceză, germană, italiană şi americană, jurisprudenţa Bundesgerichtshof şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Lambert c. Franţa, 2015), cadrul normativ românesc (Legea nr. 46/2003, Codul Penal în vigoare şi Legea nr. 95/2006), precum şi documentele publice ale dosarului penal privind decesele de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon”, Bucureşti (2024, dosar în curs de judecată).
Acesta este al treilea episod al seriei Drepturile Pacientului. Episodul 1, „Când medicina se opreşte”, a fost semnat de Dr. Cosmin Alexandrescu (APMA), iar Episodul 2, „Arhitectura unei legi”, de Dr. Alina Ileana Ciocoiu (APMA / Secretariat DEMN).
Medikatv.ro
