Dragă Teo,
Mi-e ciudă că mă apuc să-ţi scriu azi, când o face toată lumea, dar nu pentru că aş vrea eu neapărat să ies din pătrăţelul în care ne petrecem viaţa şi ale cărui graniţe prea rar le depăşim. Mi-e ciudă că nu ţi-am scris mai demult, dar o fac acum cu speranţa că voi scăpa de teama de a nu fi patetic. Ar fi trebuit poate să-ţi scriu de fiecare dată când m-am gândit la tine, poate în nopţile în care am sporovăit pentru că eu nu puteam să dorm. Despre Rapid, despre pozele tale, despre toate şi despre nimic.
Apropo, mai ştii că atunci când ai venit în Bucureşti erai tentată să te apropii de o altă echipă? Până ai fost pe Giuleşti. Mai ştii când îi făceam galerie lui Marian Rada, care nu înţelegea motivul pentru care antrenorul secund era adulat în Giuleşti? Dar petrecerea de ziua mea, din ’99, când au luat “rapizii” titlul, ţi-o mai aminteşti? Ce a putut să fie atunci, ce tinereţe, ce bucurie, ce tristeţe pentru stelistul de Jimi! Mda, cam cu asta rămânem.
Ba nu! Stai că mai sunt şi celelate tipuri de amintiri, alea venite după ce vezi o fotografie. Nu degeaba te-ai aplecat tu spre fotografie şi ai lăsat scrisul mai deoparte. Cum era poza aia făcută într-unul dintre episoadele tale în care îl umileai pe Bruce Willis în Die Hard... O mai ştii? Oamenii ăia cărora tu le-ai făcut nişte portrete tulburătoare puseseră o icoană lângă întrerupătorul din salonul în care eraţi "cazaţi". Iar tu şi obiectivul tău aţi văzut că sub întrerupător scria “Apel” pe o bucată de leucoplast. Aveai dreptate, cu un aşa ochi, ar fi fost păcat să fii unul dintre cei mulţi care ne prefacem că scriem.
Uneori, în nopţile alea, am plâns pentru că nu puteam să-mi scot din minte imaginea mamei tale, când încercam să-i spun că o să fii bine. În sâmbăta aia eu chiar credeam că Bruce Willis e mic copil în comparaţie cu tine. Ţin minte că a venit la mine şi m-a întrebat cine sunt, pentru că a auzit când întrebasem de tine la poarta spitalului. Nu mă cunoştea decât din povestirile tale. Apoi am avut o discuţie uşor stângace în care eu încercam să aflu cum eşti, iar dânsa a dat uşor din cap. I-am spus că o să fii bine, că n-aveai să păţeşti nimic după câte trăiseşi până atunci. Dar s-a uitat la mine într-un fel imposibil de descris. Nu mi-ar ajunge toate cuvintele din lume să pot scrie ce mi-a spus acea privire albastru deschis pe care nu o voi uita niciodată.
Şi mai am o ciudă. Mi-e ciudă pentru că atunci când ne-am întâlnit la Muzeul Ţăranului sau pe Giuleşti sau pe Arena Naţională şi când de fiecare dată ne spuneam că trebuie să ne strângem mai mulţi, să povestim, nu am făcut-o. Ne gândeam noi că avem tot timpul.
Acum a venit timpul să-ţi scriu, deşi aş fi vrut să aibă forma unei scrisori clasice, dacă nu cu un stilou cu peniţă de aur măcar bătută la maşina aia veche din redacţia în care am lucrat un timp împreună şi să ţi-o trimit la o adresă exactă. Mă gândesc însă că, de vreme ce am reuşit să însăilez câteva rânduri zâmbeşti tu de pe undeva, ca de fiecare dată, jucând rolul principal în filmul ăla inventat de tine “Imposibil de ucis”.
Jurnalista Teodora Maftei a murit în 9 noiembrie 2015, la 36 de ani, într-un spital din Israel. A fost a 46-a victimă a incendiului din Clubul Colectiv, unde se afla în calitate de fotograf al trupei Goodbye to Gravity. Probleme grave de sănătate au făcut-o să trăiască experienţa spitalelor cu mult timp înainte de momentul Colectiv. În perioada 2005 - 2009, din cauza unei formaţiuni cu lichid care îi apăsa pe creier, ea a suferit şapte intervenţii chirugicale. După aceste operaţii, a scris şapte texte pe care le-a numit, autoironic, Die Hard, după filmul care îl are ca protagonist pe Bruce Willis.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
