Clint Eastwood, Martin Scorsese, Oliver Stone şi Steven Spielberg au fost trecuţi cu vederea în acest an de Academia de film americană, în contexul afirmării unei noi generaţii de cineaşti, precum Damien Chazelle – regizorul filmului ”La La Land” - şi Barry Jenkins – regizorul filmului ”Moonlight”-, informează The Hollywood Reporter.
Un lucru ciudat s-a petrecut în actualul sezon al premiilor Oscar: o generaţie întreagă de regizori veterani a fost scoasă din cursă, iar Academia de film americană (AMPAS), instituţia care decernează aceste trofee, a nominalizat în locul lor un grup de cineaşti tineri.
Au fost trecuţi cu vederea regizori mari de la Hollywood, precum Oliver Stone, Martin Scorsese, Robert Zemeckis, Clint Eastwood şi Steven Spielberg – fiecare un veritabil ”gigant” al cinematografiei, cu filme lansate în 2016 (”Snowden”, ”Silence”, ”Allied”, ”Sully” respectiv ”The BFG”). În locul lor, AMPAS a nominalizat patru debutanţi la categoria ”cel mai bun regizor” – Damien Chazelle (”La La Land”), Barry Jenkins (”Moonlight”), Denis Villeneuve (”Arrival”) şi Kenneth Lonergan (”Manchester by the Sea”) – şi un veteran, Mel Gibson (”Hacksaw Ridge”).
Nu a fost însă o simplă întâmplare. Sindicatul regizorilor americani (Directors Guild of America – DGA) a fost şi mai dur în alegerile sale atunci când a anunţat lista nominalizaţilor din acest an la categoria cel mai bun regizor. Dintre cei cinci nominalizaţi, doar Garth Davis (”Lion”) a mai fost nominalizat în trecut la premiile DGA, însă nominalizarea lui a vizat o producţie de televiziune, nu un film pentru marele ecran.
Această schimbare din 2017 nu sugerează doar o predilecţie pentru regizorii tineri, într-o industrie care adeseori s-a dovedit a fi discriminatorie pe criterii de vârstă şi sexistă, ci şi o posibilă modificare cu potenţial ”seismic” în cinematografia mondială, întrucât regizorii care s-au maturizat în anii 1970 şi 1980 au început să predea ştafeta generaţiei următoare.
În fiecare an, nominalizaţii la Oscar par să includă câteva ”feţe” proaspete. Însă acesta este primul an din istoria modernă când AMPAS a pus un atât de mare accent pe talentele tinere – regizori (deocamdată doar bărbaţi, nu şi femei) care se află la începuturile carierelor lor şi, cu siguranţă, la începutul experienţei lor comune cu Academia de film americană.
În 2016, Alejandro G. Inarritu (”The Revenant”) a fost singurul regizor care fusese anterior nominalizat în această categorie, însă printre rivalii lui existau nume deja consacrate. George Miller (”Mad Max: Fury Road”) fusese nominalizat de patru ori în alte categorii (şi câştigase în 2006 Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj animat cu filmul ”Happy Feet”), iar Tom McCarthy (”Spotlight”) fusese deja apreciat de criticii de specialitate şi de public pentru filme precum ”The Station Agent” (2003) şi ”Up” (2009).
Nominalizaţii din 2016 erau mai în vârstă decât regizorii nominalizaţi în acest an: Damien Chazelle are 32 de ani, iar Barry Jenkins are 37 de ani (Denis Villeneuve are 49 de ani, Kenneth Lonergan are 54 de ani, iar Mel Gibson are 61 de ani). Poate că această plajă largă a intervalului de vârstă face să fie atât de dificilă formularea unei teorii consolidate despre operele lor cinematografice şi, în acelaşi timp, prematură definirea lor în cadrul unui posibil ”Nou val american”. Însă grupurile par întotdeauna să fuzioneze cu mai mare claritate atunci când priveşti lucrurile retrospectiv.
Au trebuit să treacă mulţi ani înainte ca termenul ”neorealism” să se impună, graţie unor regizori postbelici italieni precum Federico Fellini, Vittoria De Sica, Roberto Rossellini şi Lichino Visconti. În mod similar, a fost nevoie de o anumită perioadă de timp înainte ca oamenii - şi criticii de film – să îi definească pe Francois Truffaut, Jean-Luc Godard şi colegii lor de generaţie cu ajutorul sintagmei ”Noul val francez”.
Aceşti regizori par şi mai diferiţi între ei astăzi decât au părut că erau în epocă, iar mulţi au mers în direcţii total separate, pe măsură ce carierele lor se dezvoltau. Dar, cel puţin pentru o vreme, ei au fost reprezentanţii unui etos similar: italienii erau guvernaţi de dorinţa de a se concentra pe problemele din viaţa reală a Italiei, iar francezii pe respingerea cinematografiei de dinaintea lor şi pe încrederea totală în calitatea de autor a regizorului.
Cel mai recent ”val american”, dacă poate fi numit astfel, a apărut la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 şi includea cineaşti care, în mare, erau definiţi de experienţele lor din universităţile de film sau de relaţiile lor personale în cazul în care nu au studiat niciodată în astfel de universităţi. Spre deosebire de artiştii veterani pe care îi admirau, Steven Spielberg, George Lucas, Brian De Palma şi colegii lor de generaţie păreau că ”gândeau” prin intermediul camerei de filmat, iar ambianţa a devenit într-adevăr mesajul transmis. Cinematograful clasic şi cuvântul scris aparţineau deja unei alte ere.
Bucuria totală din filmele lor contrasta puternic cu generaţia de dinainte, un grup de cineaşti care militau împotriva autorităţii şi care s-au maturizat în anii 1960 şi începutul anilor 1970, reacţionând visceral faţă de dezagregarea sistemului marilor studiouri de la Hollywood, în contextul în care societatea americană se confrunta cu traumele provocate de Războiul din Vietnam. Viziunea lor întunecată asupra vieţii cotidiene s-a făcut remarcată în filme precum ”The French Connection” (1971), ”The Godfather” (1972) şi ”Being There” (1979). Dacă acei cineaşti mai vechi s-au luptat cu morile de vânt, cei din grupul mai tânăr le-au adoptat pur şi simplu. Poveşti prietenoase cu publicul, cu intrigi ample şi îndrăzneţe, erau la ordinea zilei, indiferent de criticile sociale ce le erau aduse.
E greu de spus care dintre aceste două tipare de gândire va marca grupul actual al nominalizaţilor la Oscarul pentru regie. Ceea ce frapează cel mai mult la cei cinci regizori nominalizaţi în 2017 sunt diferenţele care par să existe între ei.
Pe cât de mult pare să fie ”La La Land” un omagiu adus Vechiului Hollywood - şi celebrului film ”Umbrelele din Cherbourg” de Jacques Demy -, prin întoarcerea la formatul de musical, pe atât ”Moonlight” reprezintă o respingere a convenţiilor de la Hollywood, prin structura sa neobişnuită, personaje şi teme, fiind un film ce nu ar fi fost posibil de realizat în Hollywoodul vechi – sau chiar în Hollywoodul din urmă cu doar câţiva ani.
Poate că apariţia simultană a acestor tineri cineaşti nominalizaţi în 2017 la Oscarul pentru regie este o pură coincidenţă, iar ideea unui ”Nou val american” reprezintă mai degrabă imaginaţia unui outsider. Sau, pur şi simplu, ei sunt emisarii unor schimbări şi mai profunde, ce urmează să se producă în viitorul apropiat. Poate că Damien Chazelle şi Barry Jenkins sunt avangarda unei noi generaţii impresionante de cineaşti. Sau, poate, ei sunt doar doi cineaşti străluciţi, a căror originalitate îi separă de restul generaţiei lor.
Cea de-a 89-a gală de decernare a premiilor Oscar va avea loc pe 26 februarie la Dolby Theatre din Los Angeles. Gala va fi transmisă în direct de postul american ABC şi va fi difuzată în peste 225 de ţări şi teritorii din întreaga lume.
Evenimentul va fi prezentat de Jimmy Kimmel.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
