Regizorul Kent Jones, curator şi directorul Festivalului de Film de la New York, invitat al American Independent Film Festival de la Bucureşti, a vorbit într-un interviu acordat News.ro despre „ultimul mare val” în cinematografie, care a venit din România, despre lungmetrajul său de debut, lansat şi premiat la Tribeca 2018, despre platformele de streaming care au schimbat peisajul artei cinematografice şi despre relaţia, care poate fi dictatorială, dintre producători şi regizori.
Kent Jones este critic de film, curator, selecţioner de festival şi regizor, iar din 2013 este directorul Festivalului de Film de la New York. A lucrat ca arhivist pentru Cappa Productions a lui Martin Scorsese şi ca selecţioner al Societăţii de Film de la Lincoln Center din New York şi scrie frecvent la Film Comment şi Cahiers du Cinema. A regizat mai multe documentare, printre care „Hitchcock/ Truffaut", care a avut premiera la Cannes în 2015, şi a mers ulterior în festivaluri ca Telluride, Toronto şi Londra BFI.
„Diane” este lungmetrajul lui de debut. Dublu premiat la Tribeca, pentru scenariu şi cel mai bun lungmetraj, în urmă cu o săptămână, pentru Kent Jones supriza a fost una mare.
„Mi-au dat un premiu pentru scenariu şi mă pregăteam să părăsesc scena şi mi-au spus: «Nu, trebuie să mai stai». A fost extraordinar”.
Născut în vestul statului Massachusetts, Kent Jones a fost copil unic. La fel au fost, la rândul lor, şi părinţii lui. Totuşi, povesteşte cineastul, bunica lui era cea mai în vârstă dintre cei zece copii ai familiei sale. „Unsprezece, dar îl socotim şi pe fratele vitreg”.
„Am crescut aproape de mătuşile mele din partea bunicii. Când eram tânăr, cum am fost interesat de film de la o vârstă fragedă, am avut ideea unui film despre lumea femeilor. Ele erau adulte în timpul recesiunii, erau foarte puternice şi pline de compasiune, minunate şi foarte amuzante. Asta a fost în mintea mea un timp. Când am văzut-o pe Mary Kay Place în «Rainmaker» al lui Coppola am vrut să lucrăm. Ne-am întâlnit în urmă cu 4 - 5 ani şi i-am spus că aveam asta în minte şi că, pe parcursul anilor, am revenit când şi când la idee. După care ea mi-a scris la un moment dat legat de proiect, apoi mama mea a murit, mi-am dat seama că nu îi voi răspunde lui Mary decât când voi avea o schiţă a scenariului”.
Despre distribuirea filmului său şi a producţiilor independente la nivel global, inclusiv în România, el este de părere că „trăim vremuri interesante din acest punct de vedere”.
Motivul? „Streaming-ul. Sunt făcute atâtea lucruri şi ele sunt menite să fie... În engleză, termenul este «content» (conţinut, n.r.), aşa că totul se reduce la el. Filme bune, filme proaste, seriale. Este greu, când aceasta este economia. Nu mai este ca în urmă cu 15 - 20 de ani, când vorbeam despre muncă individuală”.
În opinia lui, controversa în care sunt implicaţi Netflix şi Festivalul de Film de la Cannes este o chestiune de teritoriu.
„Nu ştiu foarte multe despre particularităţile problemei şi poate că nici nu trebuie. Tot ce ştiu este că există un refuz în a accepta ideea că streaming-ul este o realitate, aşa că decizia celor de la Cannes este destul de ciudată în aceste vremuri. Înţeleg scopul lor, că nu vor să umple piaţa cu produse americane. Cred că am o problemă însă cu ideea că dacă Festivalul de la Cannes sau oricare altul vrea să invite aceste filme, nu înţeleg de ce nu fac o excepţie. Au făcut-o anul trecut, când Netflix a promis că va lansa filmele în cinematografe şi, desigur, nu a făcut asta. Înţeleg punctul de vedere al festivalului”.
Kent Jones este de părere că problema - la nivel general - se va adânci cu trecerea timpului: „Va deveni o problemă tot mai mare, pe măsură ce trece timpul. Pentru că Netflix şi alte platforme de streaming vor face mai multe filme, ei vor fi cei care vor da bani cineaştilor buni”.
Cât priveşte filmul lui Orson Welles, pentru care Netflix deţine drepturile şi care ar fi trebuit prezentat în afara competiţiei festivalului, Jones spune că reprezintă centrul controverse „doar pentru ceea ce este”.
„A fost foarte mult aşteptat şi, de asemenea, urma să fie prezentat în afara competiţiei”.
Independenţa în cinematografie - idei şi bani
Definirea termenului de „film independent” este destul de dificilă. „Limbajul oamenilor a rămas în urma realităţii. Oamenii vorbesc acum despre studiouri - nu există aşa ceva. A trecut multă vreme de când exista aşa ceva, când ele făceau filme, în anii ‘30, ‘40. Acum, ele au devenit companii uriaşe de producţie. Ceea ce avem de fapt sunt grupuri de firme de investiţii. Ele investesc în divertisment la nivel mondial. Aşa că asta înseamnă că, într-un fel, totul e independent, pentru că e individual. Apoi vine întrebarea: dacă totul e independent, atunci de la ce vine termenul? El face diferenţa dintre munca făcută cu mijloace independente - în general, un buget mic - a artiştilor independenţi, cineva care gândeşte, reacţionează şi munceşte individual, de cea industrială”.
Modelul pentru el este cineastul Sean Baker. „Este modelul perfect, pentru că operează 100% independent, fără compromisuri, din punct de vedere al producţiei, şi face filme individuale. Nu doar asta. «The Florida Project» este un film despre oameni care nu văd filme prea des, care trăiesc în locuri unde nu sunt văzute filme. Este ceva ce nu vezi în general. Nu primeşti tot tabloul, aşa cum o faci cu filmul lui Sean Baker”.
Pentru Jones, „The Florida Project” este un film „foarte amuzant, plin de compasiune, dur şi uman”. „Este minunat realizat”, afirmă el despre imagine şi costume, despre jocul actorilor.
Între realizatorii pe care îi aminteşte ca modele pentru cinematografia independente se numără Paul Thomas Anderson, David Fincher, deşi acesta din urmă „are acces la lucruri la care alţii nu au”.
„Face filme care costă... «The Curious case of Benjamin Button» sau «Zodiac» au costat mulţi bani, dar el înţelege unde s-a dus fiecare dolar. Când îl ai pe Brad Pitt în film, care costă foarte mult, şi toate astea se rezolvă, treci la realizarea efectivă a peliculei. Lucrează foarte economic”.
Producătorul şi viziunea regizorului
În funcţie de echipa de realizatori, filmul o poate apuca pe un drum sau altul. Cât de mult poate influenţa producătorul ideea filmului pe care a avut-o regizorul? Mai mult astăzi decât în urmă cu 20 de ani? „Depinde de producător, depinde de regizor. Producătorii se gândesc la ansamblu, vor recomanda să fie făcută cât mai multă economie privind bugetul, iar un regizor deştept va face, de asemenea, economie”.
„Problema începe atunci când ai oameni care nu au un simţ real a ceea ce este posibil şi ce nu. Mi-am făcut filmul cu puţin peste 1 milion de dolari, în 20 de zile. Asta am avut. Nu m-am gândit niciodată: aş fi vrut să fac aia sau să mai fi avut o zi ca să pot face asta. La ce mi-ar fi folosit? N-ar fi avut nicio valoare. Deci, trebuie să îţi faci planul cu ce ai. Unii oameni au acces la mai mult timp, au mai multe zile de repetiţii, dacă vor, pentru a fi realizate costumele împreună cu actorii, dar asta costă mai mult, pentru că ei trebuie plătiţi extra. Cred că problema este acolo unde există o lipsă de claritate”.
Unii producători pot promite ceva, apoi uită că au făcut asta. „Asta poate fi dificil”.
„Ştiu un producător, nu este american, este european, care este extrem de dictatorial şi are o relaţie foarte rigidă cu regizorii cu care lucrează. Îţi spun numele lui mai târziu... Dar asta este ceva ce cred că se întâmplă”.
Se consideră norocos privind lungmetrajul lui de debut. „Am lucrat cu cineva pe care îl cunoşteam de ani buni. A venit cu o echipă de oameni minunaţi şi am fost foarte fericit. Totul se reduce la claritate”.
Jones pregăteşte un nou proiect cinematografic, „mai scump” decât debutul, însă nu a dorit să dezvăluie mai multe detalii.
Selecţia pentru festivalul românesc de film independent american
Kent Jones a fost invitat să realizeze şi să prezinte săptămâna aceasta o selecţie specială pentru cea de-a doua ediţie a American Independent Film Festival, care s-a încheiat joi. „Am fost foarte încântat când Cristian (Mungiu, n.r.) mi-a propus să fac asta, pentru că era ceva ce voiam să fac de mult timp”.
„Ideea este că cinematografia independentă americană a început cu Jim Jarmusch şi «Stranger than Paradise» (1983). Poţi spune asta. Ştii, Bob Dylan avea un show radio şi spunea: de fiecare dată când ajungi la un punct de cotitură, dacă sapi, poţi vedea că totul are legătură. Am fost interesat să merg în urmă, să văd ce a fost realizat - diferite feluri de film independent”.
El a ales filme semnate de Bruce Connor, Monte Hellman şi Robert Kramer, Sean Baker şi John Cassavetes. „Cassavetes a fost mereu modelul pentru cineaştii independenţi. Mi-a plăcut ideea de a-i pune pe ei toţi împreună”.
Hellman este „extrem de important” pentru Jones. „Rafinamentul ritmului filmelor lui este excepţional. El a început ca editor. Ştie ce poate da cel mai mic gest. Filmele lui sunt foarte rafinate. Fiecare cadru este plin de viaţă”.
Connor este cunoscut şi pentru faptul că păstra toate fragmentele de peliculă pe care înregistra. „Ştia fiecare cadru, aşa că nu era nimic irosit. Asta înseamnă că relaţia dintre imagini este vie”.
Cassavetes este şi el diferit. „Ce este cel mai important la el este că era un foarte bun editor. De obicei, filmele lui sunt descrise ca bazate pe improvizaţie. Nu este chiar aşa, era un scenarist foarte grijuliu”.
Kramer, un exponent al avangardei, a fost „un adevărat artist de stânga”. „Era un individ cu adevărat deosebit”.
Cristi Puiu şi Cristian Mungiu
Despre cinematografia românească, Jones afirmă că a văzut „suficient” pentru a-şi fi format o opinie. „Pentru mine, noul val românesc este ultimul mare val în cinematografie. Nu mai văd să se întâmple asta. Cinematografia se schimbă şi nu sunt sigur că acest tip de moment se va mai întâmpla la acest nivel. Îmi amintesc că eram la Cannes şi am văzut «domnul Lăzărescu» pentru prima dată şi filmele lui Cristian şi cât de impresionante au fost”.
Din punct de vedere al montajului, precizează Jones, „trebuie să vorbesc despre cel mai recent film al lui Cristi (Puiu, n.r.) şi despre felul în care devine aproape o halucinaţie - uşi deschizându-se şi închizându-se, oameni pe holuri”.
La nivel general, Kent Jones consideră că jocul actorilor în filmele româneşti este „extraordinar”.
„Mereu mă uimeşte jocul lor. De exemplu, în filmele lui Porumboiu. Criticii pot spune multe lucruri. Eu sunt destul de impresionat de ce am văzut”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
