Regizorul Cristi Iftime vorbeşte într-un interviu acordat agenţiei de presă News.ro despre lungmetrajul de debut, „Mariţa”, nume desprins din realitatea perioadei comuniste în care cumpărarea unei maşini era un gest făcut pentru tot restul vieţii, ca şi căsătoria, despre chestionarea limitelor realismului şi nostalgie.
„Mariţa”, care are la bază un scurtmetraj realizat de regizor în timpul facultăţii, a fost lansat vineri în cinematografele româneşti.
Povestea filmului, cu Adrian Titieni şi Alexandru Potocean în rolurile principale, a pornit de la o secvenţă la care a asistat regizorul - el şi ea, divorţaţi de mai mult timp, se îndreaptă împreună din obişnuinţă spre maşina care a aparţinut cuplului. În jurul acestei idei ilustrate la finalul filmului, Cristi Iftime a construit „Mariţa”.
Filmul îl are în centru pe Costi, care alege să îl viziteze, în ajunul Sărbătorilor, pe tatăl lui, Sandu. Împreună, cei doi ajung să se întâlnească cu restul familiei şi, după un drum lung, petrec o seară în care deapănă amintiri.
Pelicula lui Cristi Iftime a fost recompensată anul acesta cu premiul juriului FEDEORA pentru cel mai bun film din competiţia „East of the West” a Festivalului Internaţional de la Karlovy Vary şi cu trofeul Anonimul. În plus, lungmetrajul a fost prezentat în selecţiile oficiale ale mai multor festivaluri internaţionale.
Cu o imagine semnată de Luchian Ciobanu, pelicula îi are în distribuţie şi pe Lucian Iftime, Victoria Cociaş, Andrei Huţuleac, Bogdan Dumitrache şi Ana Ciontea.
Scenariul este semnat de Anca Buja şi Cristi Iftime, montajul de Dragoş Apetri, designer de costume este Alexandra Alma Ungureanu, de machiaj s-a ocupat Maria Andreescu, scenografia aparţine Mălinei Ionescu, iar sunetul lui Dan-Ştefan Rucăreanu, Alexandru Dumitru şi Florin Tăbăcaru. Producători sunt Ada Solomon şi Radu Stancu.
Prezentăm integral interviul acordat News.ro de regizorul Cristi Iftime:
Un road-movie despre familie şi legăturile dintre membrii ei, prinşi în trecutul comun. Mariţa este numitorul comun. Poate fi privită ca o metaforă? Maşina de la care au pornit şi care a fost martor la atât de multe întâmplări. De la ce a pornit povestea acestui film? În ce măsură este personal? Este Mariţa un nume desprins din realitate?
Cristi Iftime: În „Mariţa” am încercat, printre altele, să redau felul în care se amestecă evenimentele din lumea exterioară şi cele din lumea noastră interioară atunci când ne întoarcem acasă după mult timp. Personajele trăiesc atât într-un orizont factic, imediat, cât şi într-unul populat de reflexe, de obişnuinţe, de amintiri, proiecţii sau aşteptări. Între cele două orizonturi există diverse condiţionări reciproce. Fiind încărcată de istorie individuală, Mariţa este unul din elementele care fac legătura dintre cele două lumi.
Povestea acestui scenariu a pornit de la un asemenea gest reflex în care era implicată şi o Dacie veche. Doi soţi divorţaţi care nu se văzuseră de câtva timp au început să se comporte ca şi cum ar fi împreună din cauză că maşina cu care merseseră treizeci de ani era în preajma lor.
Gestul descris mai sus este cât se poate de personal pentru că l-am remarcat în viaţa reală şi m-a obsedat mult timp. Construcţia cinematografică ce se sprijină pe el este însă o ficţiune. Numele este desprins din realitatea anilor de comunism în care cumpărarea unei maşini era un gest făcut pentru tot restul vieţii, ca şi căsătoria. Probabil de aceea oamenii simţeau nevoia să-şi boteze daciile: Mariţa, Geta, Miţa etc.
Putem spune că tema principală este nostalgia?
Cristi Iftime: Sigur există şi ceva nostalgie acolo. Altfel, de ce ne-am întoarce din când în când la mediul în care am crescut? Însă ceea ce m-a interesat pe mine este felul în care această nostalgie pentru trecut se ciocneşte de realitatea prezentă şi o modifică sau este modificată de ea. Sandu este tatăl care-l farmecă la început pe Costi (ca şi în copilărie) cu poveştile lui pline de umor, cel fără de care tabloul de familie pe care îl are Costi în cap ar fi incomplet, dar tot Sandu este în prezent un om care are probleme şi care crează probleme. Costi este înclinat la început să vadă numai prima identitate a lui Sandu, dar treptat o (re)descoperă pe a doua.
Adrian Titieni a vorbit într-un interviu acordat News.ro despre film şi despre rolul lui - marcat de dependenţele create de viaţă - în care el se regăseşte. Pe ce bază ai construit acest personaj? Care a fost principala trăsătură a lui pe care ai vrut să o arăţi?
Cristi Iftime: M-au fascinat mai multe lucruri la Sandu: în primul rând, disponibilitatea lui de a se lăsa o viaţă întreagă purtat de împrejurări şi de propriile impulsuri. Am făcut şi eu chestia asta câţiva ani, când eram mai tânăr, şi mi-a plăcut. Însă conştiinţa nu m-a lăsat s-o ţin aşa toată viaţa. Tocmai de aceea m-am întrebat: unde ajungi dacă faci asta tot timpul? Apoi mi-a plăcut faptul că, oricât de greu i-ar (putea) fi, Sandu vrea să cadă tot timpul în picioare în raport cu el însuşi şi cu cei din jur. Mi se pare totuşi o performanţă - actoricească măcar - să nu te plângi, ci să mimezi până la capăt că-ţi este bine.
Ce a însemnat pentru tine, la debutul în lungmetraj, să lucrezi cu actori consacraţi? Ţi-a uşurat munca acest lucru?
Cristi Iftime: Nu am vrut neapărat să lucrez cu actori consacraţi. Criteriul a fost să se potrivească pe rol şi să fie buni profesionişti. Actorii cu talent şi experienţă pot să sape împreună cu regizorul mai adânc în partitură şi să facă personaje mai complexe. Asta în cazul ideal. Însă mi se pare mai importantă calitatea comunicării, nu consacrarea. De altfel, când am lucrat la „Mariţa” cu Adrian Titieni sau cu Bogdan Dumitrache, eu însumi nu aveam niciun fel de experienţă regizorală pe lungmetraj. Ei însă nu mi-au dat nicio clipă impresia că asta ar conta.
La festivalul Anonimul spuneai că ai fost „foarte strict cu textul”, însă ai permis o improvizaţie. De ce această stricteţe?
Cristi Iftime: Am lucrat mult la text cu Anca Buja şi mi s-a părut că în mare măsură serveşte bine filmul şi personajele, aşa că de cele mai multe ori n-am avut motive să mă abat de la el. Totuşi, pe unde a fost nevoie, nu m-am sfiit să fac modificari şi să improvizez. Improvizaţia despre care vorbeşti e, de fapt, destul de mare, are câteva minute. Şi mai sunt şi altele.
Care este secvenţa la care, dacă s-ar pune problema, nu ai renunţa niciodată?
Cristi Iftime: Printre secvenţele mele favorite este aceea în care Costi şi Sandu orbecăie în noapte căutând cabana unde se află restul familiei. Nu s-a pus problema nicio secundă să fie scoasă din film, dar şi pe aceea aş fi sacrificat-o de dragul întregului.
Care a fost cea mai mare provocare pentru tine, ca regizor, în realizarea acestui film?
Cristi Iftime: Una dintre provocări a fost să chestionez limitele realismului. M-am întrebat în ce măsură, cu o cameră care este prin definiţie un obiect exterior personajelor, pot construi imagini care să restituie date din lumea lor interioară, în planuri secvenţă, dar care să fie totodată şi realiste.
Ce urmează pentru Cristi Iftime? Ce proiecte ai în plan, în lucru?
Cristi Iftime: Am în lucru două filme. Un scurtmetraj care surprinde dificultatea orăşeanului contemporan de a descoperi animalul din el atunci când este în natură şi de a rămâne într-un contact intim cu acesta. Şi un lungmetraj care vorbeşte despre un om special şi anonim care pierde ceea ce are el propriu şi şansa de a-şi spune povestea din cauza presiunii societăţii care are tendinţa să uniformizeze şi să respingă diversitatea.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
