Actorul Adrian Titieni vorbeşte într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro despre colaborarea cu regizori aflaţi la început de carieră, cu foşti studenţi, despre nostalgie, despre condiţia şi permanenta stare de descoperire de sine a actorului.
Premiat la Chicago International Film Festival, pentru ”Bacalaureat” (2016), de Cristian Mungiu, Adrian Titieni, în vârstă de 54 de ani, este unul dintre actorii prolifici din cinematografia românească.
Anul acesta el poate fi văzut în ”Mariţa”, premiat recent cu Trofeul Anonimul, la cea de-a 14-a ediţie a festivalului din Delta Dunării, unde lungmetrajul ”Capace”, în care joacă alături de Vlad Ivanov, dar şi de fiul său, Marc, a fost prezentat în avanpremieră. Titieni joacă şi în ”Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor”, regizat de Emanuel Pârvu, care va avea premiera marţi la Festivalul de Film de la Sarajevo, unde a fost selectat în competiţia oficială. El deţine un rol secundar în ”Perfect sănătos” al Ancăi Damian, care va fi lansat în septembrie, dar şi în ”Charleston” al lui Andrei Creţulescu, peliculă ce a fost selectată în competiţia festivalului de la Locarno.
Scurtmetrajul ”Farul”, de Ionuţ Gaga, care îl are în rol principal, alături de Andi Vasluianu, a făcut parte din competiţia de gen a festivalului Anonimul, iar la începutul anului el a putut fi văzut în ”Ana, mon amour” al lui Călin Peter Netzer, care a avut premiera la Berlinală.
Mai multe filme lansate şi în curs de realizare anul acesta îl au în distribuţie, iar actorul va putea fi văzut şi pe scena Teatrului Bulandra.
Prezentăm intergral interviul acordat News.ro de actorul Adrian Titieni:
V-am văzut recent în ”Mariţa”, în competiţia Anonimul. Cum aţi ajuns să jucaţi în lungmetrajul de debut al lui Cristi Iftime? Cu ce v-a convins rolul?
Adrian Titieni: Rolul este extraordinar. Nu ştiu dacă am reuşit să mă ridic la înălţimea scriiturii. E mai mult decât tentant şi provocator rolul din ”Mariţa”, pentru că ni se întâmplă să creăm lumi paralele, să considerăm că numai valorile şi persoana noastră sunt importante şi să traversăm viaţa asta făcând victime colaterale cu zâmbetul pe buze. Ori, dacă este să vorbim despre personajul din ”Mariţa”, cam aşa a făcut. Sigur, filmul se opreşte asupra unei tentative de cvasi-conciliere sau de conciliere, nereuşite în final, descoperim nişte dependenţe, pe care le crează viaţa, dar, în acelaşi timp, nu reuşim să ajungem la numitor comun şi la sincronicitate. Ceea ce este un mare păcat, pentru că, dincolo de ecuaţia asta a familiei, cred că românii, în individualitate, sunt excepţionali, în colectiv, funcţionează dificil. Primează întotdeauna interesele personale şi mai puţin cele de grup. De asta am fost tentat să joc în film.
Pe Cristi Iftime îl ştiaţi...
Adrian Titieni: Dinainte de a fi student la Film. Am mai făcut un scurtmetraj cu el. El a studiat Folosofia, e un regizor care abordează proiectele cu foarte multe seriozitate, poate cu prea multă seriozitate, ceea ce nu e un defect, dar cred că viaţa îi va da înţelepciunea să calibreze lucrurile. Cred că am colaborat foarte bine. Din perspectiva mea, lucrurile aşa au fost. Cred că e un regizor de mare viitor, pentru că face lucrurile cu determinare, ceea ce e o componentă necesară şi complementară talentului şi instruirii.
În ce măsură vă regăsiţi în personajul Sandu din ”Mariţa”?
Adrian Titieni: Mă regăsesc, pentru că, ştiţi, cel mai greu pe lumea asta este să găseşti oameni care te ascultă şi monologul nostru interior ni se pare cel mai important. Indiferent ce înseamnă el. Eu îl regăsesc şi la mine. Sunt situaţii în care relaţionez cu cineva şi, la final, îmi dau seama că de fapt problemele lui au trecut pe planul doi şi am tendinţa să îmi pun în valoare propriile probleme. Am conştientizat asta şi o fac din ce în ce mai rar. De obicei, dacă suntem atenţi, cred că instinctul de conservare cu cel de autopromovare sunt cele două componente ce crează un ego puternic şi, pur şi simplu, suntem surzi la lumea din jur, la nevoile celorlalţi. Cred că personajul în care mă recunosc - probabil că multă lume se regăseşte, dacă are o întoarcere cvasi-obiectivă asupra propriei persoane - vorbeşte despre asta.
Este un personaj cu o mare doză de nostalgie. Ce anume vă stârneşte nostalgii?
Adrian Titieni: Cred că memoria se apără de asemenea manieră încât nu reţine decât lucruri interesante şi pe alea le mai coafează puţin. Nu cred că avem o memorie fidelă şi orice fel de disfuncţie, orice fel de obstacol al momentului te aruncă într-o zonă a memoriei bune. Fără îndoială, nostalgii sunt multe. Cu cât înaintezi în vârstă, cred că e copilăria un reper absolut important şi adolescenţa - atunci când generai vectori pentru viitorul tău. Acum, traversând chestiunea, îţi dai seama că multe lucruri arată aşa cum le-ai gândit, altele au fost depăşite, altele sunt bătălii pierdute şi te întorci la momentul ăla când lucrurile erau potenţiale, nu actuale. Te apucă tot felul de nostalgii. Trăieşti nostalgii legat de persoanele pe care le-ai pierdut, de lucrurile pe care le puteai face, pe care le visai. Sunt multe şi ele îşi fac loc, au şi un gust bun uneori. Cred că şi personajul din ”Mariţa” rămăsese încremenit în momentul în care putea orice. De altfel, are şi replici care încep cu ”la viaţa mea...”. Asta cu ”la viaţa mea” o traversăm şi doresc tuturor să o traverseze, să ajungă la momentul la care să o poată spune. Nostalgia face parte din viaţă. De multe ori, ea poate să fie combustibilul pentru depresie, dar nu avem ce face.
Cu un alt fost student aţi lucrat în film.
Adrian Titieni: Cu fratele domnului Iftime. Lucian Iftime mi-a fost student înaintea lui Cristi. El a venit şi mi-a spus: ”Ştiţi, fratele meu e student la Filosofie şi ar vrea să dea la Film”. M-am bucurat, pentru că un filosof adus în film cred că vede lucrurile din altă perspectivă, pentru că acolo a existat aplecare profundă asupra problemelor tematicilor vieţii şi iată că a ajuns.
”Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor”, primul lungmetraj al lui Emanuel Pârvu, este inclus în competiţia de la Sarajevo. Dumneavoastră jucaţi un rol important în film. Cum a fost lucrul cu el?
Adrian Titieni: Am colaborat încă din şcoală şi sper că vom colabora, atât în film, cât şi în teatru. Este de admirat determinarea lui Emanuel Pârvu, care aliniază şi planete uneori. Dacă e să vorbim despre filmul ”Meda”, cred că nu mai este metafizică abordarea, ci pur şi simplu concretă. A avut nevoie de soare, a venit soare, a avut nevoie de nor, a venit norul. Asta se întâmplă atunci când artistul este hotărât şi el a fost: începând cu faptul că a reuşit să capaciteze foarte mulţi oameni pentru producţie până la faptul că a avut circumstanţe favorabile şi iată că acum este unul dintre cele şapte filme selectate la Sarajevo, ceea ce mi se pare o reuşită extraordinară pentru un profesionist de formaţie actor, care a avut şi cred că are lucruri importante de spus pentru ceea ce se numeşte regia românească de film.
Ce ne puteţi spune despre rolul dumneavoastră din ”Meda”?
Adrian Titieni: Personajul meu - profesorul - se vrea în acea comunitate un pol al eticii, nu ştiu dacă al moralităţii. El încearcă să aplice ce am putea numi alternativ în educaţie într-o comunitate restrânsă. Cert e că e împotriva violenţei, care se întâmplă să fie acasă la ea şi pe lângă dimensiunea de a-i educa pe cei mici îşi arogă şi martiriul de a-i educa şi pe cei mari. Se vrea o luminiţă în satul respectiv, gândindu-se serios la nevoile şi viitorul copiilor. Cu alte cuvinte, funcţionează diferit de ce se întâmplă în sat, în ţară. Este un rol complet diferit de cel din ”Mariţa”.
Aţi refuzat roluri?
Adrian Titieni: Fără îndoială. Din diverse motive - de la program, până la chimie. Este foarte importată chimia cu cei de lângă tine şi cred că drumul nu ştiu dacă este la fel de important ca destinaţia, poate că uneori e mai important. Adică ajungem pe Everest, dar sacrificiile pe care le putem reţine din periplul nostru s-ar putea să fie la concurenţă cu bucuria acelei panorame şi a unicităţii experimentului. Aşa că am preferat şi prefer, în ultima vreme, să lucrez cu oameni cu care comunic. E adevărat că sunt mulţi. Şi mă străduiesc. Şi dintr-o întâlnire aparent disfuncţională o lecţie de viaţă tot e la purtător. Totul e ciclic pe lumea asta. La un moment dat, lumea o să se sature şi de faţa şi de numele lui Titieni. Întâmplarea fericită a făcut ca în ultima vreme chiar să fiu în multe producţii şi, la un moment dat, se va închide chestiunea.
Aţi lucrat cu unii dintre cei mai experimentaţi regizori până la debutanţi. Îi ajutaţi? Vă cer ajutorul?
Adrian Titieni: Dacă au nevoie şi dacă pricep, mă străduiesc. Dacă nu, rămân în banca mea. Mi-am înţeles de foarte mult timp condiţia şi fişa postului. Important e să nu te bagi în seamă, indiferent că vorbim despre diferenţe de vârstă, de exeperienţă. Sunt actor, mă pot distribui studenţi, dacă au nevoie de o oarecare consiliere şi sunt capabil, o dau, dacă nu, nu. Nu am sugerat niciodată ”aici cred că ar fi bine să”, bine, în limitele bunului simţ şi în limitele în care îmi apăr condiţia, partitura, dar îl tratez pe colegul meu regizor - fie că are 18 sau 20 de ani - ca pe un regizor consacrat. Cu alte cuvinte, când e nevoie, punem umărul, dacă nu, nu ne facem auziţi, pentru că înţeleg condiţia celui care porneşte la drum şi cea a sfătuitorului nu mi se pare funcţională. Am copii şi dacă au nevoie de ceva, ofer, dacă nu, nu mă bag în seamă, pentru că s-ar putea să fac mai mult rău. De obicei, lucrurile care sunt sub semnul lui ”trebuie” sau ”eu - autoritate de vârstă - cred că ar fi bine” aproape că închide uşa. Nu găsesc un regizor dintre cei cu care am colaborat care să spună ”domnul Titieni s-a băgat în seamă şi mi-a stricat jucăria”.
Cei mai tineri vin cu solicitări?
Adrian Titieni: Unii, da. În acelaşi timp, e bine să nu ţii cont de ceea ce se întâmplă în jurul tău şi în artă şi în viaţă, pentru că adevărurile fiecăruia dintre noi s-ar putea să nu se potrivească cu adevărurile celuilalt. Ecuaţia propriei descoperiri este la fel de valabilă pentru viaţa omului şi pentru artă. Am eu revelaţia, nu îmi spune cineva că aşa e bine. Şi cu studenţii mei lucrez la fel. Este foarte simplu să induci ceva, dar acel ceva îţi aparţine, aparţine mentorului. Dacă studentul preia la nivel mimetic asta nu are niciun câştig. Dacă reuşeşti ca singur el să ajungă în ecuaţia declicului, să spună ”a, m-am prins”, atunci adevărul îi aparţine, soluţia îi aparţine, e personală şi s-ar putea să capete altă formă.
Un alt film prezentat la Anonimul este ”Capace” al lui Sorin Marin.
Adrian Titieni: Am primit o invitaţie de a juca în film, am dat curs ei. Am venit la Sfântu Gheorghe, unde am filmat zece zile. Apreciez determinarea lui de a face film, de a pune într-o ecuaţie artistică experienţa de-o viaţă în relaţii de prietenie cu oameni pe care i-a cunoscut. Am lucrat cu colegul Ivanov, care nu face altceva decât să îţi ridice prestaţia jocului, aşa cum spun sportivii. Sper să fie apreciat de public. Este un film care vorbeşte despre valori. Vedem că de multe ori am alergat după himere şi că alţii care au luat-o pe alte drumuri, blamabile la început, şi-au găsit echilibrul, pacea şi calmul. Personajul meu pare a fi un om care a înţeles mai devreme cum ar trebui să îşi trăiască viaţa, chiar dacă pare a fi într-un con de umbră. Pare mai legat de natural, de repere fundamentale.
Dintre personajele jucate, puteţi alege un gen care credeţi că vi se potriveşte?
Adrian Titieni: Ion Cojar spunea aşa: ”în noi sunt toate personajele”. Îl cred şi am făcut propria descoperire. Există o energie potenţială, care trebuie actualizată. Fiecare avem trăsături de caracter şi temperamente care, prin actualizare, pot fi transformate. Se poate produce un transfer de la identitate la alteritate. Fiecare rol este o provocare pentru mine de a mai genera ceva înlăuntrul persoanei - de la gând la intenţie la dinamica şi mecania acţiunii. Fie că are două pagini, mă străduiesc să actualizez anumite lucruri de care sunt conştient că sunt şi în mine. Chiar dacă pot să pară la polul opus. După ce fac asta, încerc să duc lucrurile în zona verosimilului şi a autenticităţii. Nu întotdeauna îţi iese, pentru că este un proces îndelung. Dar când îţi iese gustul este foarte bun. Într-un fel sau altul, justifică alegerea profesiei şi te ţine viu - să ajungi să transformi ceva convenţional, ficţiunea, într-o realitate credibilă, pe care spectatorul să o accepte şi să spună ”interesant”, dacă nu ”uau!”.
Actorul este într-o continuă descoperire de sine.
Adrian Titieni: Obligatoriu. Şi noi, în viaţa de zi cu zi, suntem într-o continuă descoperire de sine. Conştient sau inconştient. Aici, cred că lucrurile trec în zona conştientizării. Eşti obligat, prin nenumăratele identităţi pe care încerci să le abordezi, să mai iei o parte din tine, să o cercetezi, să o studiezi şi îţi lasă urme bune povestea asta.
Ajută?
Adrian Titieni: Da, da, eşti mult mai receptiv la lume. Dacă schimbi rolul, fără îndoială că acea condiţie, într-un fel sau altul, îşi face loc în tine. Şi dacă o dată ai trecut prin situaţia respectivă, deja eşti mult mai sensibil la unul care ar putea să treacă prin aceeaşi condiţie. Numai la noi în trafic, în Bucureşti, dacă mergi pe banda 1 şi semnalizezi încercând să parchezi, niciunul din spate nu înţelege că asta vrei să faci, ca şi când el niciodată nu ar fi fost în situaţia respectivă.
La ce proiecte lucraţi acum?
Adrian Titieni: Încerc să desăvârşesc arta de a trăi. Am câteva proiecte. Două spectacole de teatru - încep repetiţiile cu Ducu Darie la Teatrul Bulandra, pentru ”Coriolan”, sper să terminăm în toamnă -, proiecte cu Liviu Săndulescu, pentru lungmetrajul de debut, care probabil va ieşi în ianuarie. În rest, nu sunt chestiuni încă bătute în cuie. Un proiect cert va fi realizat cu echipa de la Cluj, cu Bogdan Ilieşiu, Ionuţ Gaga şi cu Andi Vasluianu. Vom turna un nou scurtmetraj în decembrie.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
