Regizorul Radu Jude, câştigător la Berlinale al Ursului de Argint pentru Cel mai bun scenariu cu filmul său „Kontinental 25”, explică, într-un interviu acordat News.ro, ce l-a inspirat, de ce a realizat un film cu iPhone-ul. Radu Jude, care se declară interest de toate formele de cinema, spune că „nu e suficient să poţi face filme cu mijloace reduse, ele trebuie să poată ajunge şi la public”, iar acesta „a fost gândit de la început ca un proiect realizabil cu mijloace reduse, dar nu un capriciu de a-l filma cu iPhone-ul. „Filmul meu e, într-un fel, o caricatură a capodoperei lui Rossellini „Europa ‘51” - nu în sensul parodic”, îşi caracterizează el opera şi mărturiseşte că este „un omagiu adus lui „Detour”, filmul noir regizat de Edgar G. Ulmer, un cineast pe care îl admir foarte tare”.
Filmul va fi proiectat miercuri, de la ora 20.30, în cadrul Zilelor Filmului Românesc de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), la Cinema „Florin Piersic”.
Proiecţia este accesibilă şi pentru persoanele cu deficienţe de vedere şi va fi urmată de Q&A cu actorii Eszter Tompa, Gabriel Spahiu, Adonis Tanţa, Anamaria Biluska, Oana Mardare, producătorul Alex Teodorescu, managerul de producţie Vlad Semenescu, coordonatorul de producţie Cristiana Popescu, producătorul executiv Ramona Grama şi supervizorul de post-producţie Viorel Chesaru.
Kontinental '25 este produs de Saga Film, producător Alex Teodorescu, în co-producţie cu RT Features (Brazilia), Bord Cadre films (Elveţia), Sovereign Films (UK) şi Paul Thiltges Distributions (Luxemburg), realizat cu sprijinul UPFAR - ARGOA şi înscris pentru accesarea Schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea culturii de film şi producţiei de film în România, organizată de Oficiul de Film şi Investiţii Culturale, programul Cash Rebate 2024.
În cinematografe se vede din 20 iunie, distribuit de Indepedenţa Film.
Radu Jude (născut în 1977) este regizor şi scenarist român, unul dintre cei mai apreciaţi cineaşti contemporani. A câştigat Ursul de Aur la Berlinale 2021 cu „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” şi Ursul de Argint pentru regie cu „Aferim!” în 2015. Printre filmele sale se numără „Cea mai fericită fată din lume” (2009), „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018) şi „Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii” (2023), multipremiat la Locarno.
Redăm integral interviul acordat de Radu Jude pentru News.ro
Cu „Kontinental 25”, „câştigătorul Ursului de Argint de la Berlin îşi continuă critica acerbă a realităţii post-socialiste din România, îmbinând umorul ironic cu comentariul social, cu „cel mai mic (buget) posibil”. Astfel caracterizează filmul cei de la The Hollywood Reporter. Care este povestea realizării „Kontinental 25”?
R.J.: Am mai povestit şi îmi pare rău că mă repet, dar asta e, că e un proiect cu o istorie îndelungată şi că, asemenea multora din filmele mele, a trecut printr-un proces complicat de transformare până să ajungă la forma actuală. Totul a pornit de la o ştire citită cu mulţi ani în urmă, care relata un caz real şi care m-a interesat - o poveste ce semăna cu ceea ce avea să se contureze mai târziu în acest film. Am notat ideea atunci, am scris chiar şi un sinopsis pe care am încercat să-l propun ca film de televiziune, dar proiectul nu a mers mai departe. L-am abandonat câţiva ani buni, am revenit la el, iar l-am abandonat şi tot aşa. Cu toate astea, tema a rămas prezentă în mintea mea, mai ales pe măsură ce în România deveneau tot mai vizibile efectele polarizării sociale şi ale expansiunii urbane accelerate. Economia a crescut, dar în acelaşi timp s-au accentuat şi diferenţele de clasă - lucru despre care au scris recent şi autori precum Cornel Ban, profesor de economie în Danemarca.
„Psycho mi-a oferit un model narativ interesant”
La un moment dat, am citit un articol de Andrei Gorzo despre Europa ’51, superbul film al lui Roberto Rossellini. Eseul m-a determinat să revăd filmul, iar de data asta l-am perceput altfel - cu o sensibilitate nouă, care a scos la suprafaţă nişte conexiuni neaşteptate cu povestea pe care nu reuşeam să o transform în film. Aşa că am decis să merg mai departe pe această direcţie, abordând teme similare cu cele din filmul lui Rossellini, dar ancorate în prezentul românesc. Am spus-o şi în alte contexte: filmul meu e, într-un fel, o caricatură a capodoperei lui Rossellini - nu în sensul parodic, ci mai degrabă ca o schiţă imperfectă, ca o încercare de a merge pe urmele acelui film, fără pretenţia de a-i atinge profunzimea. O altă influenţă majoră a fost Psycho al lui Hitchcock. Deşi influenţa se simte doar la suprafaţă, la nivel formal, Psycho mi-a oferit un model narativ interesant, în special acel moment de ruptură radicală, când perspectiva se schimbă brusc după moartea protagonistei. Mi s-a părut un tipar fertil şi am ales să-l adaptez: filmul nostru începe urmărind viaţa unui om fără adăpost dar, treptat, atenţia se mută pe personajul Orsolya. Sigur, în cazul meu, prima parte e mult mai scurtă, dar ideea vine totuşi de acolo: ideea de structură. În esenţă, şi filmul meu e un film despre o crimă - nu una vizibilă, directă, ci o crimă colectivă, săvârşită prin indiferenţă. Din punct de vedere formal, filmul are ceva de film noir care nu începe niciodată în mod convenţional, dar căruia îi simţi prezenţa undeva în fundal. Cel puţin aşa sper. De aici şi omagiul pe care îl aduc lui Detour, filmul noir regizat de Edgar G. Ulmer, un cineast pe care îl admir foarte tare, inclusiv pentru capacitatea lui de a lucra cu tot felul de bugete şi în condiţii vitrege.
De ce aţi ales acest tip de filmare, cu iPhone?
R.J.: Cinematograful - fără a generaliza asupra tuturor formelor de artă sau discipline - a fost mereu într-o relaţie profundă şi adesea tensionată cu tehnologia şi cu finanţarea. Putem spune că filmul s-a născut dintr-un proces tehnologic şi că, într-un fel, rămâne una dintre expresiile cele mai vizibile ale acestuia. În acelaşi timp, cinematograful este dependent de resurse, de contextul economic şi de infrastructura de producţie - ceea ce îl face vulnerabil, dar şi extraordinar de adaptabil. De aceea, revine adesea în sarcina cineastului - care are nevoie de o inteligenţă artistică şi de una practică - să transforme constrângerile în oportunităţi, să „cadă în picioare” chiar şi atunci când condiţiile sunt precare. Nu e un proces uşor şi nici ideal, dar devine adesea singura cale. Mă inspiră mult artiştii care fac colaje cu ce apucă sau picturile mai vechi ale lui Nicolae Comănescu sau Dumitru Gorzo, care în loc de pânze foloseau cartoane, bucăţi de tablă sau ziare. Într-o logică asemănătoare, Kontinental ’25 a fost gândit de la început ca un proiect realizabil cu mijloace reduse. Filmarea cu iPhone-ul a fost un mod printre altele de a eficientiza producţia, dar nu un capriciu şi nici singura variantă posibilă. Mă interesează nu doar adaptarea la mijloacele disponibile, ci şi ce fel de estetică, de raport cu realitatea, poate produce această adaptare. Altfel, modelele nu lipsesc: ultimele filme de Godard (inclusiv postumele, ca să zic aşa) sunt făcute cu mai nimic, Tangerine de Sean Baker e filmat integral cu iPhone-ul, la fel câteva din filmele recente ale lui Soderbergh. În anumite condiţii, limitarea resurselor poate genera forme de cinema radicale, inovatoare, uneori mai expresive decât producţiile standardizate, suprasaturate de mijloace.
„Realitatea e că ne aflăm într-o criză - nu doar economică, ci şi instituţională şi culturală - care se adânceşte”
Dar asta nu înseamnă că eu susţin ca în România să se producă exclusiv filme „ieftine”, e nevoie de forme diverse e cinema. Dar realitatea e că ne aflăm într-o criză - nu doar economică, ci şi instituţională şi culturală - care se adânceşte. Iar filmul cu buget mic poate fi o soluţie, temporară poate, pentru o cinematografie în impas, pentru debutanţi sau pentru cineaşti care, deşi validaţi artistic, nu reuşesc să obţină finanţări. Cred că, în paralel, e urgent să vorbim şi despre democratizarea accesului la spaţiile de proiecţie. Nu e suficient să poţi face filme cu mijloace reduse - ele trebuie să poată ajunge şi la public. Iniţiative precum micro-cinematografele, proiecţiile itinerante (caravanele), festivalurile locale, parteneriatele cu spaţii culturale alternative, proiecţiile online curatoriate (vezi Cinepub sau Le Cinema Club), toate pot deveni soluţii viabile şi aş spune că de aici ar trebui început. Mă gândesc câte capodopere sunt pe Youtube, trebuie doar ca cineva să ni le aducă sub nas, altfel se pierd printre atâtea şi atâtea gunoaie. Uite, încep şi eu cu un exemplu: Los Olvidados de Luis Buñuel: https://www.youtube.com/watch?v=BUPLvDh7gxY
Iată, demonstraţi, încă o dată, că şi cu un buget redus se pot câştiga premii în cinema. Se schimbă radical modul de a face cinema? Sau e nevoie doar de un scenariu deştept?
R.J.: Sper că nu se schimbă modul de a face cinema, ci că se diversifică tot mai mult. Personal, sunt interesat de toate formele de cinema şi cred că e important ca toate să existe şi să se dezvolte, fără să se sufoce între ele - riscul vine, bineînţeles, de la formele mainstream către cele aşa-zis marginale. Istoria filmului e cea mai bună dovadă că există legături între filmele experimentale şi cele de public, între filmele documentare şi filmele de ficţiune, între avangardă şi publicitate, între televiziune şi arta video ş.a.m.d. Sper ca astfel de legături să se dezvolte cât mai mult.
„E clar că trăim o criză a cinema-ului şi ăsta e un lucru bun”
Dar aveţi dreptate, există şi tot mai multe modalităţi de a face filme cu bugete mici sau aproape inexistente şi, din punctul meu de vedere, e posibil ca cele mai interesante să nici nu fie văzute în sala de cinema sau pe ecranul televizorului. Ce face un artist ca loved_orleer cu imaginile AI pe instagram mi se pare mai tare ca Mission Impossible, iar unii artişti sau amatori de pe TikTok reuşesc să creeze mici filme foarte relevante pentru a înţelege lumea în care trăim şi care sunt mai creative, de multe ori, decât ale cineaştilor profesionişti. E clar că trăim o criză a cinema-ului şi ăsta e un lucru bun, pentru poate duce la forme noi şi interesante. Oricum, e o criză care trebuie luată în serios.
Vinovăţia, dreptul universal la viaţă, naţionalismul, empatia, moralitatea, stereotipurile despre maghiari, felul de a fi al românilor, „de a se văita”, politica statului privind cei vulnerabili, justiţia, sunt multe probleme incluse în scenariu. V-aţi propus asta?
R.J.: Sigur. Unul din avantajele cinemaului e de a se apleca asupra unor aspecte problematice ale vieţii, ale lumii, şi de a le descrie cu un instrumentar specific. E unica putere - care abia pâlpâie, oricum - pe care o are cinemaul, cea de a descrie bine lucrurile.
Filmul se desfăşoară pe fundalul unor diferite tipuri de arhitectură, a Floreştiului şi a Clujului. De la blocurile comuniste, de la Kontinental Boutique, invocat de protagonistă la începutul filmului, până la final, unde aţi insistat pe ansamblurile rezidenţiale în construcţie. Criza imobiliară, obsesia românilor de a deţine case, poate duce şi la tragedii. Construim pe nefericire?
R.J.: Nu ştiu, dar ce e evident e că societatea în care trăim e foarte inegală şi că avem nevoie de politici care să echilibreze lucrurile, aşa cum cred că e nevoie de susţinerea serioasă a statului pentru sănătate, educaţie, cercetare, transport public de calitate şamd.
Filmul este prezentat în România la Festivalul Internaţional Transilvania (TIFF), apoi va intra în cinematografe. Românilor le plac filmele despre ei? Indiferent de cum sunt caracterizaţi? Cum credeţi că va fi primit filmul de publicul din România?
R.J.: Pentru mine, filmul nu e despre „români”, ca entitate aparte, care e într-un fel sau în altul, aşa, în bloc. În campaniile electorale recente, am tot auzit „românii” vor sau nu vor nu ştiu ce, ca şi cum buletinul ne-ar transforma pe toţi într-o masă amorfă. Eu refuz tipul ăsta de discurs, cred în individualităţi, de aceea filmul se concentrează pe câteva zile din viaţa unor personaje care, sigur, trăiesc în România, dar încerc ca personajele să aibă propria personalitate. E la fel, cred, şi în ce priveşte spectatorii. Unora le va plăcea, altora nu, pe unii îi va irita, pe alţii îi va lăsa indiferenţi - şi e foarte bine, nu cred că un film trebuie să placă tuturor. E adevărat că dintre toate reacţiile posibile, indiferenţa mi se pare cea mai rea, respingerea însă mi se pare o reacţie de dorit.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
