Regizorul şi scenaristul Radu Mihăileanu vorbeşte, într-un interviu acordat Agenţiei de presă News.ro, despre dragoste şi criza în care ea se află, despre capacităţile omului de a iubi şi de a fi iubit, despre tehnologia care a influenţat romantismul. Stabilit de mai bine de trei decenii în Franţa, el vorbeşte despre atmosfera din Hexagon în urma atentatelor teroriste din ultimii ani şi este de părere că terorismul e un fascism care ”se zice islamist”, dar care nu are ”mare lucru de-a face cu Islamul”. Islamul trece printr-o criză identitară, este de părere cineastul care speră ca noile politici ale lui Macron să aducă soluţii.
Aflat în România pentru a-şi prezenta cel mai recent lungmetraj, primul vorbit în limba engleză, ”Povestea iubirii/ History of love”, Radu Mihăileanu a povestit cum romanul omonimă a lui Nicole Krauss l-a ”topit” de la prima citire şi cum perioada pe care o traversăm, ”cinică şi plină de tragedii”, reflectă o criză a dragostei.
”Îmi dau seama că credem mai puţin că suntem capabili de a iubi, de a iubi de o manieră romantică, utopică, ca înainte, pe veci, şi de a fi iubiţi. Nu mai avem încredere că putem să fim iubiţi, că avem suficiente calităţi să fim iubiţi de ceilalţi”.
Filmul urmăreşte povestea de dragoste dintre Leo şi Alma, doi tineri evrei din Polonia pe care ororile celui de-Al Doilea Război Mondial par să-i despartă pentru totdeauna. ”The History of Love” este titlul cărţii pe care Léo Gursky (Derek Jacobi) o scrie pentru Alma Mereminski (Gemma Arterton). După mulţi ani, apariţia ei misterioasă ajunge să conecteze oameni din întreaga lume.
Pelicula a fost prezentată în avanpremieră la TIFF şi în premieră, joi seară, la Bucureşti. Filmul va putea fi văzut, de vineri, în cinematografele româneşti.
Regizorul şi scenaristul Radu Mihăileanu, născut în 1958 la Bucureşti şi stabilit în Franţa în anii ‘80, a regizat filme multipremiate precum ”Trădare/ Trahir” (1993), ”Trenul vieţii/ Train de vie” (1998), recompensat cu premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia şi cu premiul publicului la Sundance, ”Trăieşte!/ Va, vis et deviens!” (2005), care s-a bucurat la rândul lui de premiul publicului secţiunii Panorama la Berlin şi a fost distins cu César pentru scenariu original. ”Concertul/ Le concert” (2009), filmat în România, a fost nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, recompensat cu César pentru sunet şi coloană sonoră şi premiat cu patru trofee Gopo. ”Izvorul femeilor/ La source des femmes” a fost selectat în 2011 în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes.
Prezentăm integral interviul acordat Agenţiei de presă News.ro de cineastul Radu Mihăileanu:
Cum a fost la Cluj-Napoca?
Radu Mihăileanu: Nemaipomenit. Trei proiecţii – una, cu 3.000 de oameni în Piaţa Unirii, 800, în a doua zi, iar ieri seară, cea din sat, minunată.
Unde aţi filmat.
Radu Mihăileanu: Da, la Dâncu. Erau veniţi toţi oamenii din sat şi din satele din împrejurimi.
Le-a plăcut ce au văzut?
Radu Mihăileanu: Mult. Spuneau unii: da, dar nu ne vedem bine în film. Ei sunt oameni care nu au mers niciodată la cinema. Mi-a spus unul: domne, eu sunt bărbat, ştiu că nu trebuie să vă spun asta, dar am plâns. Şi i-am spus: scuzaţi-mă, dar e normal, la cinema se plânge, se râde. Au fost suprinşi, nu sunt obişnuiţi. Se uită la televizor, nu pe un ecran aşa de mare.
De ce să faceţi un film de dragoste?
Radu Mihăileanu: Cartea, în primul rând, m-a topit când am citit-o. Dar atunci nu mă gândeam deloc să fac un film. După aceea, mi se pare mie, s-ar putea să mă înşel, dar perioada pe care o trăim e atât de, pe de o parte, cinică şi cumplită, plină de tragedii, de îndoileli, de crize diverse, că mi s-a părut că poate una dintre cele mai mari crize pe care le trăim este a credinţei în dragoste. Îmi dau seama că credem mai puţin că suntem capabili de a iubi, de a iubi de o manieră romantică, utopică, ca înainte, pe veci, şi de a fi iubiţi. Nu mai avem încredere că putem să fim iubiţi, că avem suficiente calităţi să fim iubiţi de ceilalţi. Totul se destramă, într-un fel, iar povestea asta mi s-a părut nemaipomenită, chiar dacă puţin romanţată, dar, ca orice piesă sau carte, e făcută special ca să ne dea puţin curaj şi să ne zică: uite, natura umană totuşi nu a murit complet şi mai suntem capabili, mai trebuie să ne batem un pic şi să vrem.
Cum a evoluat criza asta, ce a cauzat-o?
Radu Mihăileanu: Sunt multe elemente, cred că nu avem timp să le enumerăm. Un element accelerator sigur este tehnologia şi ceea ce se numeşte virtualitate. Suntem într-o epocă de consum. Consumăm nu numai din punct de vedere economic, ci şi afectiv, sexual. Nu ne mai satisface o soluţie, între ghilimele, vrem toate soluţiile în acelaşi timp. Vrem să ne multiplicăm, să ne trăim toate vieţile în acelaşi timp, chit că trăim vieţi proaste. Suntem prea lacomi. Tehnologia ne ajută, ne dă impresia că putem fi dumnezei şi că trăim în acelaşi timp peste tot şi că suntem eterni şi tineri mereu. Intervine, tot mai mult, odată ce am intrat în circuitul ăsta vicios, frica de suferinţă. Ne e frică să suferim într-o relaţie, vrem să ne protejăm şi, bineînţeles, în spatele unui ecran sunt mai puţine riscuri, dar problema e că, cu cât ne retragem mai mult în spatele unui ecran, cu atât avem mai puţin capacitatea şi talentul de a desfăşura o relaţie om cu om, ochi în ochi, şi de a înfrunta realitatea, chiar dacă nu e uşoară, dar care are nişte aspecte extraordinare. Mi se pare că în momentul de faţă preferăm a trăi, în general, nu numai în amor, mediocru, decât să ne asumăm riscul de a suferi, dar să atingem un pic marea calitate sau miracolul.
Cum aţi defini o viaţă bună?
Radu Mihăileanu: Am o familie minunată, copii nemaipomeniţi, frumoşi, deştepţi, sociabili, care au iubitele lor, prietenii lor. Deci, nu sunt ciuntiţi, să zic, de boli diverse actuale tehnologice. Am prieteni formidabili. Am ocazia şi fericirea de a face meseria care îmi place, fără să am impresia că lucrez. Călătoresc mult şi întâlnesc mulţi oameni diferiţi, de culturi diferite. Am acces la cultură neîncetat. Nu pot să îl mâniez pe Domnul să zic că nu sunt fericit. Am poate mai mult decât aş fi visat. Bineînţeles, ca orice om, am şi eu suferinţe, tragedii, dar, în general, mi se pare că am o viaţă nemaipomenită, visată. Şi, când ştiu că viaţa asta este o secundă faţă de infinitul haosului, nu trebuie risipită.
Locuiţi în Franţa.
Radu Mihăileanu: Locuiesc la Paris, da.
Legat de evenimentele din ultimii ani – atacurile teroriste – care este atmosfera acolo şi cum le percepeţi ca locuitor al Parisului, oraşul iubirii?
Radu Mihăileanu: Mi se pare că, în străinătate, pentru că şi pentru noi, francezii, străinătatea accentuează nişte lucruri care nu sunt atât de accentuate. În Paris, pe de o parte, trăim normal. Adică teroriştii ăştia nu ne-au speriat în halul ăla cât să nu mai trăim cum vrem noi. Şi ăsta este răspunsul nostru, care mi se pare foarte inteligent. Pe de o parte, trăim cum vrem şi ei au încercat să ne sperie – să nu mai trăim în terasele cafenelelor şi restaurante, să nu ne plimbăm, femeile să nu fie libere. Pe de altă parte, da, Franţa şi lumea întreagă, Occidentul, traversăm o criză care produce multe efecte – criză economică, un dezechilibru enorm între societăţi foarte bogate şi oameni foarte săraci şi şomeri. Iar asta ne aminteşte de toate elementele din anii 1930. Ce este trist e că asta plus terorismul, plus criza pe care o numesc identitară a Islamului, eu cunoscând destul de bine şi ştiu că există mulţi musulmani moderaţi şi care merg spre o reformă - ceea ce ei numesc Islamul luminii. Deci, e o criză unde este o vâltoare. Tradiţionaliştii încearcă în ultima lor, sper, respiraţie să fie un pic din secolele trecute şi modernii încearcă să facă pasul următor. În contextele astea, bineînţeles că există multe fricţiuni. De ce sunt trist? Pentru că efectul tuturor acestor cauze - în Europa mai ales, dar văd că şi în America şi în alte părţi – este că revine naţionalismul, rasismul, xenofobia şi, ca să-l numim puţin, primele semnale ale unui fascism. Asta e tot timpul antagonist cu alte fascisme. Terorismul e un fascism care se zice islamist, dar care, după mine, nu are mare lucru de-a face cu Islamul şi este opus fascismului şi naţionalismului din fiecare ţară: din Ungaria, din Polonia, din Franţa, unde e foarte puternic. Vedem în Marea Britanie, cu alegerile... în Turcia, cam peste tot. Chiar şi în Italia. Dar asta nu e nou. În anii 1930, la fel. Se opunea fascimul, naţionalismul de extremă dreaptă, comunismului şi bolşevismului. Deci, e păcat că în 80-90 de ani nu am învăţat nimic. Am făcut nişte salturi tehnologice şi în ştiinţă uriaşe, dar, din punct de vedere spiritual, laic şi de a găsi soluţii la chestiuni asemănătoare, nu am venit cu idei mai noi. Cum să reglăm să nu mai existe o diferenţă economică atât de mare între unii şi alţii, să nu existe pe de o parte Google şi Apple, cu sute de miliarde cifră de valorizare, şi, pe de altă parte, oameni care nu au de lucru şi mor de foame. Sper ca omenirea să fie inteligentă şi să găsească repede soluţii. De exemplu, în Franţa ne-a fost frică mare că o să treacă extrema dreaptă la alegeri şi am avut o veste frumoasă, sper să continue, că a câştigat un om tânăr, foarte talentat , care dă o speranţă nu doar Franţei şi Europei, poate lumii, într-un context unde avem imbecili peste tot, Trump fiind şeful imbecililor din lume. Cam asta este cu terorismul. Toate astea se simt în Franţa, dar se simt peste tot – în Italia, la Londra, unde au mai multe probleme, şi cu terorismul şi cu Brexitul. Este o fractură, sunt nişte fracturi ale societăţii, dar, în acelaşi timp, simt că nu suntem departe de a regla.
Ce speraţi de la acest prim mandat al lui Macron?
Radu Mihăileanu: Avem alegeri duminica asta şi pe 18, legislative. Dacă câştigă Parlamentul, dacă va fi în capacitate de a guverna... Ce se simte în Franţa şi ce nu s-a mai simţit cam de prin 2002, este o speranţă. Oamenii erau trişti. Când vorbeam cu ei, ne spuneau: ”ne doare în fund cine iese la alegeri, că oricum va fi prost”. Prima dată după atâţia ani, este o speranţă că omul ăsta poate soluţiona multe lucruri. E un economist foarte bun, poate aduce în Europa şi în lume nişte reguli noi privind taxele – ştim că astăzi, în lume, sunt atâtea paradisuri fiscale. Noi plătim impozite, ca tot omul, şi cei mai bogaţi nu prea. Vrea să facă un pas mare şi să finanţeze ceea ce se numeşte un transfer de la o industrie veche – trăim în mijlocul unei evoluţii numerice; multe industrii vechi mor, creează şomeri – la industrii noi, la care oamenii tre buie să se adapteze. Este o speranţă cu ecologia. Pe de o parte, este indispensabil să ne salvăm planeta, pentru noi şi generaţiile viitoare.
A luat atitudine.
Radu Mihăileanu: A luat o atitudine nemaipomenită şi foarte diplomatică şi inteligentă, vorbind în engleză americanilor, dublându-l, să zic, pe Trump. Este foarte bine, dar trebuie ajutat de context şi de toţi ceilalţi. Să nu trăim, ca întotdeauna, unde un partid încearcă să împiedice pe celălalt să facă ceva , apoi, la ageri să spună: ”uite, n-a făcut nimic”.
Aţi fost printre semnatarii acelui apel către Uniunea Europeană în legătură cu politicile culturale. Pornind de aici, cum vedeţi ce se întâmplă în România privind cinematografia? Ce s-a încercat, ce nu s-a făcut...
Radu Mihăileanu: Sunt un pic la curent, prin Cristi Mungiu, cu care sunt foarte bun prieten. Încerc şi eu să ajut aici şi el ne ajută pe noi foarte mult. Şi în Europa sunt nişte bătălii. Ştiu că sunt probleme în România. O să văd cum putem să ajutăm. În interiorul ţării trebuie convinşi miniştri, prim-ministrul, ministrul Culturii, preşedinţia, dar pe de altă parte trebuie să vină şi de sus nişte legi europene, la care lucrăm acum. Pentru ca şi Europa să impună, prin Bruxelles, fiecărui stat membru să se pună în conformitate cu legile culturale europene. Bătălia este grea, dar suntem acolo, pe baricade.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
