Astăzi, în conflictul dintre profesori şi Ministerul Educaţiei, toată lumea pierde. Copiii pierd timp, încredere şi energie. Profesorii simt că duc singuri povara austerităţii. Minist(e)rul se îneacă în explicaţii şi îşi pierde credibilitatea, încercând să navigheze o situaţie economică pe care nu a generat-o. Sindicatele se rezumă la lozinci urlate, despre care liderii lor ştiu că nu mai pot schimba nimic, dar vând iluzii deşarte oamenilor de bună credinţă pentru a-şi legitima propria poziţie (sau viitorul politic).
Suntem prinşi într-un joc fără câştigători de partea noastră a mesei. Şi atunci, ce facem? Mai strigăm încă o dată? Mai cerem o demisie? Mai promitem o mărire care va fi înghiţită de inflaţie sau de deficitul bugetar? Toate astea sunt petice pe o rană deschisă. Nu vindecă nimic. Nu previn matul.
Ieşirea e să înţelegem, acum, că suntem de aceeaşi parte a mesei şi să ne uităm în aceeaşi direcţie. Nu pentru a produce o sforăială politică pe care o postăm aici, pe Facebook. Ci pentru un angajament moral, solemn, al tuturor.
13 octombrie - Oraşul meu acasă şi la birou (ediţia a IV-a)
Elevii trebuie să aducă energia lor, dreptul lor la viitor, speranţa, dorinţa de a creşte şi credinţa că pot deveni oricine îşi doresc. Şi să îşi asume să fie parte din comunitatea şcolii, nu doar spectatori.
Profesorii trebuie să aducă ceea ce au mai de preţ: munca lor cu copiii. Şi să îşi asume o etică profesională puternică, care să taie din interior impostura, violenţa, abuzul, lipsa de vocaţie. Să-şi asume că dincolo de solidaritate colegială, există datorie morală şi profesionalism. Orice breaslă care se respectă îşi curăţă singură ograda.
Sindicatele trebuie să recunoască: şi-au pierdut busola morală. Da, avem nevoie de mişcare sindicală. Numai că de una reformată, serioasă, care priveşte în ochi interlocutorul, nu îl scuipă. Care nu dă cu bâta pe la spate. Sindicate care se uită şi în interiorul profesiei, nu doar spre fluturaşii de salarii. Care sancţionează derapaje şi ridică standarde, înainte de a cere bani şi funcţii. Cu lideri noi, oameni „mufaţi” la realităţi, nu la privilegii.
Directorii de şcoli trebuie să aducă leadership, curaj şi viziune. Să-şi asume că şcoala nu e doar o clădire de administrat, ci o comunitate vibrantă. Să aibă curajul de a sparge tipare, de a susţine inovaţia şi de a-i proteja pe cei care fac lucrurile altfel. Să devină ei liderii noi ai comunităţilor de profesori, mediatorul real al dialogului cu Ministerul.
Părinţii trebuie să aducă sprijin. Şi să îşi asume că sunt parteneri ai şcolii, nu clienţi cu pretenţii care bat din toc la ghişeu. Să le ofere copiilor lor un model de parteneriat constructiv cu învăţarea.
ONG-urile trebuie să continue să aducă expertiză specializată şi flexibilitate. Să-şi asume rolul de a suplini acolo unde statul încă nu ajunge, preluând sarcini de sprijin pentru grupurile vulnerabile de elevi. România are încă nevoie de ajutorul lor.
Mediul economic trebuie să aducă sprijin financiar, perspective de viitor şi locuri de muncă. Să-şi asume rolul de partener al şcolii, investind în elevi şi în profesorii care-i formează, demonstrând că educaţia şi munca, nu şmecheria, sunt cheia pentru bunăstare.
Ministerul... trebuie să aducă resurse, infrastructură, predictibilitate. Şi să îşi asume transparenţă, onestitate, mecanisme corecte, curajul de a căuta şi investi în calitate şi de a renunţa la improvizaţii. Şi curajul de a face lucrurile proactiv, atunci când apar primele semne ale unei nevoi sau schimbări în societate, chiar dacă supără baroni locali care au văzut ani de zile în sistemul de învăţământ o cale de a recompensa favoruri cu iluzia unei poziţii de putere într-un sistem fragilizat de prea multe interese meschine. Şi să devină un angajator care are (mult) mai multă grijă de angajaţii săi.
Şi toţi trebuie să aducem cu noi încredere. În noi, în parteneri, în proces.
Nu mai avem nevoie de armistiţii fragile, ci de decizii care să pună şcoala pe picioare. Nimeni nu are voie să plece de la masa asta cu mâna goală. Nu e despre bani. Nu e despre putere. E despre ce poate face fiecare.
Nu cred că e un vis naiv al meu. E o cale de ieşire. Poate nu singura, dar câte mutări ne mai rămân?
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
