Legendara artistă japoneză Yayoi Kusama, o figură a avangardei cunoscută drept „regina bulinelor”, a decedat la vârsta de 97 de ani în 14 august, a anunţat joi un comunicat al companiei sale.
„De-a lungul unei vieţi extraordinare dedicate în întregime creaţiei artistice, Yayoi Kusama a avut o carieră apreciată la nivel mondial ca artistă avangardistă pionieră, a cărei practică creativă a cuprins artele vizuale, performance-ul, ficţiunea şi poezia”, se menţionează în document.
Recunoscută imediat datorită perucii sale roşii aprinse, în stil bob, Kusama a devenit cunoscută pentru paletele sale de culori psihedelice şi instalaţiile cu oglinzi, care au ajutat-o să-şi câştige un public numeros în era selfie-urilor de pe reţelele sociale. Cu toate acestea, ea a fost o pionieră a multora dintre temele sale încă din perioada în care era o tânără artistă în anii 1960, înainte de a intra într-o perioadă de uitare temporară.
Pe lângă faptul că a fost sculptoriţă şi pictoriţă, Kusama a organizat numeroase performance-uri pe parcursul epocii hippie, care i-au adus un renume scandalos. Ea a pus în scenă „festivaluri ale corpului” cu artişti dezbrăcaţi, pictaţi cu buline, şi i-a scris odată preşedintelui american Richard Nixon, oferindu-se să se culce cu el în schimbul încetării războiului din Vietnam. Vestea acestor evenimente a şocat-o pe familia ei conservatoare din ţara natală.
O precursoare a pop-art-ului şi a mişcărilor minimaliste şi femeniste în artă, Kusuma i-a influenţat pe contemporani ca Andy Warhol, Claes Oldenburg şi George Segal.
Pe lângă faptul că a fost sculptoriţă şi pictoriţă, Kusama a organizat numeroase performance-uri pe parcursul epocii hippie, care i-au adus un renume scandalos. Ea a pus în scenă „festivaluri ale corpului” cu artişti dezbrăcaţi, pictaţi cu buline, şi i-a scris odată preşedintelui american Richard Nixon, oferindu-se să se culce cu el în schimbul încetării războiului din Vietnam. Vestea acestor evenimente a şocat-o pe familia ei conservatoare din ţara natală.
Kusama s-a născut în Matsumoto, Japonia, în 1929, având o copilărie nefericită din cauza unei mame abuzive şi a unui tată infidel. Familia ei înstărită administra pepiniere, iar Kusama stătea şi desena florile, în ciuda încercărilor frecvente ale mamei sale de a o opri. Încă din copilărie, Kusama a început să aibă halucinaţii, în care florile roiau în jurul ei şi îi vorbeau. Modul ei de a face faţă acestei situaţii a fost să deseneze ceea ce vedea.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Kusama, în vârstă de 13 ani, a fost recrutată pentru a produce ţesături destinate paraşutelor armatei japoneze. Ulterior, a studiat nihonga, un stil tradiţional japonez de pictură, la Kyoto, dar a devenit frustrată de limitările acestuia. Respingând viitorul pe care i-l pregătiseră părinţii, care presupunea o căsătorie aranjată şi copii, Kusama a părăsit Japonia şi s-a mutat la New York în 1958. Acolo, a intrat în contact cu artistul şi teoreticianul Donald Judd şi a înregistrat un succes răsunător cu picturile sale din seria „infinity net” - câmpuri vaste de buline pictate în stil impasto, care se întindeau pe toată suprafaţa pânzei. În 1962, a vândut prima dintre aceste lucrări artiştilor Frank Stella şi Judd pentru 75 de dolari. În 2014, lucrarea ei „White No 28” s-a vândut la licitaţie pentru 7,1 milioane de dolari (5,7 milioane de lire sterline), un record la acea vreme pentru o artistă în viaţă.
În 1963, Kusama a început să realizeze „sculpturi moi” - piese de mobilier şi alte obiecte, precum scări, acoperite cu forme falice albe, umplute cu ţesătură. Acestea reprezentau, după cum spunea ea, încercarea sa de a-şi vindeca dezgustul faţă de sex, pe care fusese educată să-l considere murdar şi ruşinos.
Deşi a activat într-o manieră vagă în sferele pop art-ului şi minimalismului, Kusama nu a fost acceptată de lumea artei. Ea a susţinut întotdeauna că multe dintre ideile sale din această perioadă au fost preluate de artişti bărbaţi albi, printre care şi Andy Warhol, în timp ce ea a fost omisă din istoria artei.
Opera lui Kusama s-a axat adesea pe infinit şi pe ideea de „autodistrugere”, un concept inspirat de halucinaţiile care o copleşeau. Vorbind despre tabloul său din 1954, intitulat „Flower (DSPS)”, ea a spus odată: „Mă uitam la modelele de flori roşii de pe faţa de masă, iar când am ridicat privirea, am văzut acelaşi model acoperind tavanul, ferestrele şi pereţii, şi, în cele din urmă, întreaga cameră, corpul meu şi universul. Simţeam de parcă aş fi început să mă anihilez pe mine însumi, să mă învârt în infinitatea timpului fără sfârşit şi în absolutul spaţiului, şi să fiu redusă la neant”.
La Bienala de la Veneţia din 1966, ea a continuat aceste studii, prezentând celebra sa instalaţie „Narcissus Garden”, un „lac” format din 1.500 de bile reflectorizante care urmăreau să creeze senzaţia de infinit oglindit. Atunci când Kusama a început să vândă bilele cu 2 dolari bucata sub sloganul „Narcisismul tău de vânzare”, organizatorii bienalei au intervenit pentru a opri această acţiune.
Kusama a dezvoltat un talent pentru controverse. „Happenings”-urile sale artistice au fost adesea criticate pentru că erau considerate simple mijloace de şoc, însă mesajele lor politice par acum înaintea vremii lor. În 1968, ea a organizat prima „nuntă homosexuală” din New York, în Tribeca, şi a spălat un steag sovietic „murdar” în faţa clădirii Naţiunilor Unite, în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei.
În acea perioadă, Kusama se afla într-o relaţie platonică, dar obsesivă, cu artistul marginal Joseph Cornell, relaţie care a continuat chiar şi după ce ea a părăsit Statele Unite pentru a se întoarce în Japonia. În timpul şederii sale la New York, a fost internată frecvent în spital, iar când Cornell a murit, în 1972, starea ei de sănătate mintală s-a deteriorat şi mai mult, manifestându-se prin halucinaţii, atacuri de panică şi tentative de sinucidere.
În 1977, s-a internat într-un spital de psihiatrie din Tokyo care oferea cursuri de art-terapie şi i-a asigurat lui Kusama stabilitatea necesară pentru a-şi desfăşura proiectele fără a fi distrasă. A luat decizia de a locui acolo definitiv, lucrând în fiecare zi, de dimineaţa până seara, în atelierul ei din apropiere.
Deşi a publicat mai multe romane în anii ’80, interesul pentru Kusama părea să fi scăzut aproape complet la începutul anilor ’90. Însă recunoaşterea care i-a fost refuzată la începutul carierei sale artistice a venit în cele din urmă mai târziu în viaţă. În 1993, a creat o cameră cu oglinzi, plină de mici sculpturi în formă de dovleac, pentru pavilionul japonez de la Bienala de la Veneţia, lucrare pentru care a fost lăudată. Văzuse pentru prima dată un dovleac împreună cu bunicul ei, când avea 11 ani. Atunci când a încercat să-l culeagă, i s-a părut că dovleacul a început să-i vorbească, iar acum acesta a devenit un motiv recurent în lucrări precum „All the Eternal Love I Have for the Pumpkins/ Toată dragostea eternă pe care o port dovlecilor”, din 2016.
Atenţia lui Kusama s-a îndreptat către instalaţii care se inspirau din lucrarea sa din 1965, „Infinity Mirror Room: Phalli’s Field”. În acea lucrare, sute de forme falice moi, de culoare roz, erau dispuse într-o cameră cu oglinzi. O jumătate de secol mai târziu, astfel de experienţe imersive au captivat publicul la scară globală, luminile colorate şi dovlecii vopsiţi în culori vii oferind conţinut perfect pentru Instagram. Nu a fost lipsit de ironie faptul că o expoziţie a sa de la Muzeul Hirshhorn din Washington DC, din 2017, a fost închisă temporar după ce cineva a deteriorat o operă de artă în timp ce încerca să-şi facă un selfie.
Kusama a avut expoziţii retrospective la Muzeul de Artă Modernă din New York în 1998, la Tate Modern din Londra în 2012 şi la Muzeul Hirshhorn din Washington DC în 2017. Biletele pentru expoziţiile sale s-au epuizat rapid în întreaga lume, iar fanii stăteau la coadă ore întregi doar pentru a avea parte de o experienţă de 30 de secunde în cadrul instalaţiilor sale. Cu toate acestea, în ciuda faptului că unii critici se întrebau dacă nu cumva devenise cea mai populară artistă din lume, Kusama a crezut întotdeauna că locul ei în istorie nu va fi decis de establishmentul artistic. „Nu-mi pot imagina cum voi fi clasificată după moartea mea”, a spus ea odată. „Mă simt bine să fiu o outsideră”.
Medikatv.ro
