Între 1898 şi 1927, Bucureştii se schimbă radical: apar cartierele de locuinţe - tip pentru muncitori, celebrele case - calcan, lipite între ele, cu spaţii mici, pe care istoricul Andrei Răzvan Voinea le-a investigat, astfel încât să înţeleagă cum aceste locuinţe au ajuns în proprietatea muncitorilor şi dacă au reprezentat mai degrabă un mecanism prin care capitalismul privat sau de stat a urmărit reproducerea propriilor structuri de putere, excluzând categoriile sociale antagoniste. Aceste cartiere au umplut, de fapt, periferiile de atunci ale oraşului, cum este cea a gării Filaret.
”Zona Filaret şi Parcul Carol este una dintre cele mai importante zone de la jumătatea secolului al XIX-lea, spre sfârşitul secolului, odată cu deschiderea gării. Am început cercetarea prin 2011 şi încă de atunci am sesizat discursuri contradictorii în ceea ce percepem noi astăzi istoria Bucureştilor din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Sunt foarte multe iniţiative care-şi propun recuperarea unui Bucureşti oarecum idilic, care de multe ori contravine documentelor pe care le deţinem în arhive. Foarte multă lume are impresia acestui Bucureşti de la 1900, la Belle Epoque, şi apoi anii 1920, era adevărat pentru partea centrală cu Calea Victoriei şi Lipscanii, însă cu cât te duci la periferie, imaginea aceasta este greşită”, a spus drd. Andrei Răzvan Voinea, în deschiderea conferinţei de miercuri seară, de la sediul Ordinului Arhitecţilor din România.
Cercetarea istoricului şi-a propus să identifice şi să analizeze principalele parcelări executate în zona industrială Filaret pentru muncitorii de la fabricile din jurul Parcului Carol: Fabrica de Chibrituri, Fabrica de Uleiuri etc. Specialistul a urmărit condiţiile de locuire în Bucureşti la 1898 - 1900, cartierele şi parcelările aferente, concluziile acestei iniţiative.
Istoricul Andrei Răzvan Voinea a investigat modul în care industriaşii şi statul român au construit locuinţe-tip pentru angajaţi, aşa încât să înţeleagă dacă aceste locuinţe au ajuns în proprietatea muncitorilor sau dacă au reprezentat mai degrabă un mecanism prin care capitalismul privat sau de stat a urmărit reproducerea propriilor structuri de putere, excluzând categoriile sociale antagoniste.
Printre aceste mici cartiere s-au numărat parcelarea Fabrica de Chibrituri, parcelarea C.F.R., Viilor, dar şi locuinţele-tip de pe strada Lânăriei şi strada Învoirii.
Promotorii construirii locuinţelor ”sociale” au fost din zona de stânga a politicii româneşti a vremii.
În săptămânalul Realitatea Ilustrată, din 1927 – ’49, fotografii Iosif Berman şi I. Alexe realizau reportaje la periferia oraşului. Fotografiile sunt sugestive. La fel şi textele din Lumea Nouă, o gazetă de presă a socialiştilor: ”Bucureştiul în timp de vară, atât din punct de vedere al igienei caselor, fabricilor, atelierelor, cât şi din cel al curăţeniei străzilor stă nespus de prost”.
Potrivit cercetării făcute de Andrei Răzvan Voinea, medicii vor fi cei care vor intra primii în contact cu această lume mizeră. Zeci de rapoarte au fost întocmite de Iacob Felix – medicul-şef al Capitalei. Casele tip vagon, pe care astăzi bucureştenii le privesc cu nostalgia vremurilor apuse, erau adevărate focare de infecţie. Tuberculoza era problema majoră a muncitorilor veniţi din provincie şi stabiliţi aici. Locuiau mai multe persoane în camere mici, nu existau băi, ziua de muncă nu era reglementată la opt ore pe zi şi munceau zi lumină, iar acest fapt ducea la o stare de sănătate precară, în jurul anului 1900. Se lucra în condiţii destul de dure. Soluţia era una certă: construirea de locuinţe. Gazetele socialiste ”Munca”, ”Lumea Nouă”, ”România muncitoare” militau pentru ameliorarea vieţii muncitorilor.
Statul, prin Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine (ANL-ul de astăzi) de în jurul anului 1900 s-a constuit parcela de pe strada Lânăriei, cea de pe strada Candiano Popescu, Rahova, Fabrica de Chibrituri, CFR, Verzişori-Tăbăcari.
Casele de pe strada Lânăriei au fost construite într-un stil neoromânesc simplificat, nu au vrut să exagereze cu detalii, coloane, o casă cu parter, pentru două familii, lipite.
Locuitorii acestei parcelări erau 27 de familii, cizmari, blănari, funcţionari, iar o astfel de locuinţă costa 5.000 de lei, în condiţiile în care un funcţionar avea un salariu între 90 şi 200 de lei.
”Nu erau foarte scumpe pentru acea perioadă. Erau pentru muncitorii care aveau un serviciu stabil”, a precizat istoricul.
Bucureştenii de astăzi, care trăiesc în locuinţele tip ridicate în jurul anului 1900, cred că aceste case au fost construite de americani, canadieni, suedezi, englezi. ”Este un mit, dar o fărâmă de adevăr este în ceea ce spun ei, pentru că atunci, multe dintre aceste fabrici aveau şi capital străin, nu erau deţinute doar de industriaşi români”, a povestit Răzvan Voinea.
Modelul caselor construite de Societatea Comunală de Locuinţe Eftine era pentru două familii sub acelaşi acoperiş.
Mitul este unul al începuturilor. Cercetarea a ajuns şi la parcelarea Fabricii de Chibrituri din 1914, construcţii ridicate la pachet cu cele din zona Regie.
Locuitorii spun că americanii şi canadienii au construit casele de pe strada Lânăriei, în zona Drumul Sării spun că au fost construite de ruşi, germani. ”Străinii construiesc mai bine, e clar”, asta reiese din cercetarea istoricului.
Pe strada Viilor, în 1940, un fotograf amator a surprins două imagini care arată o parcelare uniformă, cu garduri cu uluci, cu bolovani de râu, nici măcar macadam, copacii fuseseră plantaţi în urmă cu 25 de ani. Fotograful, copil fiind pe atunci, i-a povestit cercetătorului cum făceau concursuri cu ceilalţi copii de pe stradă sărind gardurile dintr-o grădină în alta de-a lungul celor 20 de case.
În zona Tăbăcari au fost construite în 1914-1915, 25 de case de către Ministerul de Finanţe pentru funcţionarii superior, niciuna nu a fost construită pentru muncitori.
Potrivit studiului lui Răzvan Voinea, niciun industriaş român nu a construit case pentru proprii angajaţi. Malaxa a construit doar două blocuri, în 1946-‘47, şi acelea la presiunea sindicatelor.
”În Cehia, Thomas Bata, cel cu pantofii, se va stabili într-un sat în 1924 şi va construi un oraş cu câteva mii de case pentru 26.400 de locuitori. Muncitorii nu au motiv să plece şi randamentul lor creşte, cred că aceasta era motivaţia”, a povestit cercetătorul.
”Nicio parcelare nu a fost demolată în perioada comunistă. Erau case foarte bune, nu aveau niciun fel de motiv să le dărâme”, a mai precizat Răzvan Voinea.
Industriaşii români nu au considerat necesară măsură socială de construire de locuinţe-tip, iar statul nu a intervenit eficient pe termen lung. În plus, naţionalizarea şi retrocedarea au condus la violente schimbări ale arhitecturii, precum construirea unui gard direct prin jumătatea uşii de intrare ale unei case din Învoirii, aşa cum arată o fotografie recentă din zonă.
Despre cum au fost construite locuinţele-tip pentru muncitorii din Bucureşti între anii 1898 şi 1927, care a fost motivul pentru care au fost ridicate 4.000 de astfel de case şi pentru cine a fost tema conferinţei ”Cartiere muncitoreşti în Filaret (1898-1927)”, susţinută în cadrul proiectului cultural ”Parcul Carol I - 110 ani”, miercuri, la Casa Mincu, de istoricul Andrei Răzvan Voinea.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
