Mihai Gavril Dragolea şi Radu Mocanu, regizorii filmului „După Cioate”, proiectat joi şi vineri la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), vorbesc, într-un interviu pentru News.ro, despre cum au fost atacaţi la filmări şi cum au ajuns în biroul prim-ministrului de atunci. Organizaţiile de mediu spun că autorităţile reuşesc să surprindă doar 1% din furturi. În România, au fost deschise peste 8.000 de dosare penale în domeniul silviculturii şi doar în jur de 350 au ajuns în instanţă. În 2024, peste 3.500 de dosare au fost închise din cauza prescripţiei. „Dosarul legat de bătaia pe care am primit-o în pădure, distrugerea camerei şi furtul imaginilor este, în prezent, cu autor necunoscut. Cel mai probabil, se va prescrie şi el”, spun ei. Pe de altă parte, realizatorii afirmă că „faţă de acum 10-20 de ani, furtul de lemne s-a diminuat” şi „au întâlnit oameni care au împădurit zeci de hectare de câmpie cu fonduri PNRR”. Concluzia lor este că „România trebuie să protejeze pădurile bătrâne, autentice, şi să extindem zonele aflate sub protecţie reală”.
Filmul „După Cioate” va rula la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) în 19 şi 20 iunie, iar discuţii sunt programate la TIFF Talk în 21 iunie. Filmul va fi lansat în cinema pe 27 noiembrie, distribuit de Culoar Films.
Documentarul urmăreşte o confruntare directă cu un sistem corupt, într-un peisaj dominat de tăieri ilegale de păduri, complicităţi instituţionale şi tăcere.
Sinopsis: Doi regizori urmăresc un antreprenor devenit eco-activist în timp ce expune mafia lemnului din România. Călătoria lor ia o turnură dramatică atunci când, în mijlocul unei păduri, cei trei sunt atacaţi de un grup de 12 indivizi furioşi. Camerele sunt distruse, iar toate materialele filmate sunt pierdute. În faţa acestei realităţi dure, fiecare dintre ei încearcă să gestioneze situaţia cum ştie mai bine, confruntându-se cu propriile îndoieli şi limite.
„După Cioate” este o producţie Manifest Film, avându-le în echipa de producţie pe Monica Lăzurean-Gorgan şi Elena Martin. Filmul continuă demersul casei de producţie de a aduce în atenţie subiecte cu miză socială şi politică, atât din România, cât şi din contextul internaţional. Proiectul este realizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al Televiziunii Române, în coproducţie cu Cvinger Film (Slovenia) şi cu susţinerea UPFAR Argoa.
Redăm interviul integral oferit de Mihai Gavril Dragolea şi Radu Mocanu pentru News.ro
News.ro: Care este povestea realizării acestui film?
Mihai Gavril Dragolea: Am copilărit în oraşul Cluj-Napoca, într-un cartier de blocuri numit Plopilor Vechi. Denumirea e clară - venea de la plopii care mărgineau fiecare scară. Cândva, prin anii 2000, sub administraţia domnului Funar, grupuri de drujbişti au descins asupra cartierului şi au tăiat fiecare plop plantat în urmă cu 40 de ani. Pentru mine şi gaşca mea de la bloc a fost un eveniment major - dintr-o dată, nu mai erau copaci. Era o combinaţie copilărească de fascinaţie pentru muncitorii cu drujbe şi tristeţe legată de faptul că peisajul nostru plin de copaci se schimba radical. Ei, şi după desantul tăierilor, administraţia Funar nu a mai ştiut ce să facă cu maldărele de copaci tăiaţi bucăţele. Aşa că, vara aceea, ne-am jucat în movilele de trunchiuri groase adunate pe lângă blocuri. Plopii încă vegetau, mirosea a sevă şi a frunze, iar noi ne ascundeam în măruntaiele astea vegetale. Cred că experienţa asta a fost una definitorie pentru mine - să vezi o defrişare fix lângă casa ta e o treabă traumatică. Cred că asta m-a condus spre ecologie, spre a face filme şi, „După cioate”, ca să zic aşa. Am fost la curent cu mişcarea asta din care face parte Tiberiu - cetăţeni care urmăresc transporturi ilegale şi transmit live pe Facebook - un observator activ al tăierilor ilegale, prezent în documentarul nostru, graţie evenimentului ăstuia din trecut. Se poate ca această întâmplare cu plopii să mă fi făcut interesat şi de filmul regizoarei şi producătoarei Monica Lăzurean-Gorgan, „Lemn/ Wood”, şi să ne unim forţele pentru acest proiect, cine ştie?!
Radu Mocanu: Mihai mi-a propus să lucrăm împreună la acest documentar. Iniţial, am ezitat, pentru că părea un film despre tăieri ilegale de păduri. S-au făcut multe reportaje despre acest subiect, iar noi nu suntem jurnalişti de investigaţie şi, în primă fază, nu ştiam cum ar putea fi acest documentar un film - cum ar putea fi tratat filmic şi nu în maniera unui reportaj investigativ. Era important să avem un protagonist (sau mai mulţi) şi posibilitatea de a conceptualiza folosindu-ne de realitate. Decorurile erau dramatice - cu păduri ciuntite, case cu etaj pe dealuri, mult prea mari, gatere care hăpăiau copaci. Scenografia avea un amestec de elemente mecanice şi naturale care se întâlneau în zona satelor. M-a făcut să mă gândesc la peisajele din perioada industrializării şi făceam, în mintea mea, o punte spre decorurile filmelor expresioniste sau filmele mute din anii 1920. Acele live-uri pe Facebook aveau multă energie, conflicte - pădurari care spărgeau geamurile maşinilor, un activist care urmărea un camion şi căruia i se aruncau pietre în parbriz, iar cioburile îi tăiau faţa. Exista o înverşunare ieşită din comun, iar unii dintre cei care participau la acest fenomen al activismului digital se supuneau unor reale pericole. Aşadar, a fost important să descopăr o arie estetică în care filmul ar fi putut să evolueze - şi am identificat o dimensiune expresionistă, aş spune, sau, dacă vreţi, neoexpresionistă. Exista, din partea tuturor, multă implicare emoţională şi îţi puteai da seama că există nişte motivaţii care ţin de inconştient, care explodau la suprafaţă în acele live-uri pe Facebook.
Se ştie că există o mafie a lemnului, că este periculos să începi să pui întrebări legat de asta. V-aţi confruntat cu cele mai grave incidente, aţi fost atacaţi. Cum v-a afectat şi de ce aţi continuat? Cum aţi supravieţuit atacului?
Radu Mocanu: Am supravieţuit cu noroc - eu am uitat de mine, iar Mihai a zbughit-o într-o râpă, unde s-a ascuns sub trunchiul unui copac răpus de o drujbă. A reuşit să sune, din acea văgăună, la 112. A venit poliţia, care a calmat situaţia. Şi, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, am intrat din plin în acest univers expresionist, care mi-a scos din cap figurile regizorale cu un pumn în gură. Am suferit o comoţie cerebrală şi am uitat ce s-a întâmplat în ziua aceea. Păstrând nota de umor, un poliţist din Suceava mi-a sugerat să apelez la hipnoză (un motiv expresionist, sic) pentru a-mi aminti cine m-a lovit. Nu am documentat acest moment al hipnozei, nici nu m-am lăsat hipnotizat, dar poate ar fi fost nimerit să-l avem. Cine ştie, poate mi-aş fi amintit atacatorul...
Mihai Gavril Dragolea: Am trecut peste toate acestea cu ajutorul celei mai puternice „arme” româneşti din dotare - râsu’-plânsu’ sau hazul de necaz. Noi habar nu aveam că vom lua bătaie, a fost un accident nefericit şi, în bună măsură, absurd. Am mers acolo împreună cu Tiberiu, ştiind că un oarecare cetăţean voia să reclame un furt din spatele grădinii sale. Dar grădina s-a dovedit a fi, de fapt, un munte aflat la o distanţă de 30 de minute de şosea. În realitate, Tiberiu spera să-i intimideze pe cei de la ocolul silvic din zonă prin prezenţa noastră cu camere de filmat. El fusese ameninţat de aceştia în trecut şi acum spera să revină în zonă cu forţă - dar n-a fost cazul. Nici el nu credea că o să fie treaba atât de serioasă şi de violentă.
Care au fost cele mai mari nereguli reclamate de localnici? Cele de la care aţi pornit documentarul.
Mihai Gavril Dragolea: Noi nu suntem activişti de mediu şi nu am pornit la drum cu intenţia de a face dreptate. Am vrut să documentăm o mişcare în care mai mulţi aşa-zişi activişti autoproclamaţi alergau după camioane cu lemn.
Localnicii reclamă tot felul de fărădelegi: de exemplu, că se scoate mai mult lemn dintr-un parchet decât ar fi legal. De multe ori au dreptate. Însă ce am învăţat pe parcurs e că unii dintre aceşti „reclamangii” o fac şi pentru că li s-a restricţionat, la rândul lor, posibilitatea de a scoate ilegal lemn din zonă.
Radu Mocanu: Nu am contabilizat mărimea neregulilor. Am urmărit mai degrabă acest dialog absurd dintre cei care reclamă şi ecoul pe care demersul lor îl poate avea. Reclamaţiile erau punctuale: un camion cu lemn în plus, fără acte, nişte cioate nemarcate în pădure, şi altele de acest fel.
Credeţi că puteţi schimba ceva cu acest film? Credeţi că s-a schimbat ceva de când aţi filmat în acest sector? După cum declaraţi, legea e de partea celor care distrug natura.
Mihai Gavril Dragolea: Sper ca spectatorii să râdă, să se încrânceneze şi apoi să mai râdă puţin, chiar dacă e un râs amar. Filmul e şi o tragi-comedie despre noi, nu (doar) despre pădure sau ecologie. Sectorul forestier e, de altfel, mult mai bine administrat acum decât în anii ’90 sau 2000. Nu mai avem tăieri masive la ras, iar România are unele dintre cele mai valoroase ecosisteme din Europa. Trebuie doar să ţinem cu dinţii de ele.
Radu Mocanu: Nu ştiu exact la ce fel de schimbări vă referiţi. Dacă vorbim despre schimbări legislative, nu cred că filmul nostru va influenţa în mod direct ceva în acest sens. Situaţia e bine cunoscută deja. Iar modul în care a fost gestionat dosarul privind bătaia pe care am primit-o spune, cred, destul despre câte lucruri nu putem schimba prin acest film.
Un astfel de film stârneşte indignare, neputinţă din partea spectatorului. Dar autorităţile pot acţiona. Aţi fost abordaţi de autorităţi după ce aţi realizat acest film?
Radu Mocanu: Chiar imediat după atac, autorităţile au declarat că în zona în care am fost agresaţi nu existau tăieri ilegale. A doua zi, şi-au dat seama că ar fi cazul să condamne totuşi agresiunea, şi am fost invitat la biroul prim-ministrului de atunci (Florin Cîţu, n.r) - cel mai probabil la iniţiativa consilierului său, un cunoscut activist de mediu. La finalul întrevederii, domnul prim-ministru mi-a spus că i-a plăcut filmul „România sălbatică” şi m-a întrebat dacă nu aş fi mai interesat să facem un astfel de film, cu animale. Aşa că am insistat să rămână măcar un urs în film. Şi am păstrat şi vulpea.
Mihai Gavril Dragolea: Sper ca filmul să nu trezească doar neputinţă sau frustrare, ci mai degrabă să-i ajute pe spectatori să înţeleagă că realitatea nu e niciodată alb-negru. Lucrurile se petrec în zona gri - nimeni nu e doar „bun” sau doar „rău”. De exemplu, dacă într-o tăiere se sustrag câţiva arbori în plus, zona respectivă va fi repopulată cu arboret tânăr. Iar odată cu el apar tufele cu fructe de pădure, iarba, şi implicit surse de hrană pentru animale - cerbi, mistreţi, urşi. Asta înseamnă că, paradoxal, aceştia nu mai coboară în zonele locuite. Cu alte cuvinte, uneori „hoţul” face bine, în timp ce face rău. Totul ţine de perspectivă. Iar autorităţile, cu toate limitele lor, încearcă, totuşi, să intervină. Faţă de acum 10-20 de ani, furtul de lemne s-a diminuat.
Pare că mafia lemnului nu poate fi oprită. Există soluţii pentru a diminua fenomenul acesta al furtului din păduri, al tăierilor ilegale?
Mihai Gavril Dragolea: E greu de spus ce ar funcţiona cu adevărat. De ceva timp tot regândesc ce se poate face. S-au implementat destule reforme în domeniul silvic, avem sisteme de monitorizare a transporturilor, un nou Cod Silvic. Furturile nu mai sunt la nivelul de acum 10-20 de ani, iar asta s-a întâmplat datorită unor eforturi susţinute. Între timp, perspectiva mea s-a schimbat. România are în continuare o biodiversitate remarcabilă. Suntem una dintre puţinele ţări din Europa care mai găzduiesc populaţii consistente de carnivore mari - specii-umbrelă. Asta înseamnă că, în ciuda tuturor problemelor, am făcut şi lucruri bune. Sigur, e loc de îmbunătăţiri, dar am şi reuşit ceva. Miza acum e cum păstrăm acest echilibru. Eu sunt tot mai interesat de soluţii. Am întâlnit oameni care au împădurit zeci de hectare de câmpie cu fonduri PNRR - dau exemplu pe Milan Kelo, de la Nădlac. În comuna Mahmudia, s-au renaturat 4000 de hectare în Delta Dunării. Avem zimbri readuşi în Carpaţi, prin programele celor de la WWF în zona Armeniş, Munţii Ţarcu, şi ale celor de la Conservation Carpathia în Făgăraş. Cred că aceste reuşite sunt adesea umbrite de scandaluri şi de scandalagii cu interese ascunse. Eu sunt mult mai preocupat de ce putem face acum, concret, pentru a readuce natura în echilibru, nu doar în inima munţilor, ci şi aproape de noi, în zonele locuite.
Radu Mocanu: Soluţii ar fi, dar revenim mereu la aceeaşi problema, implementarea lor. Metodele de prevenire a furtului sunt supuse testării de ingeniozitatea celor care vor să fenteze regulile.
Sistemul SUMAL, care trebuia să asigure trasabilitatea transporturilor de lemn printr-o bază de date digitală, este un exemplu. Teoretic, se încărcau informaţii despre cantitate şi fotografii cu încărcătura. În practică, fotografiile puteau fi măsluite - se poate poza un alt transport sau chiar o imagine de pe un alt telefon. Dacă încărcarea avea loc într-o zonă fără semnal, transportul se introducea offline în sistem, iar şoferul putea păstra datele neînregistrate până la destinaţie. Apoi, putea şterge aplicaţia de pe telefon şi să o reinstaleze. Un ministru al mediului chiar a recunoscut că, într-un caz, s-au descoperit 300 de dezinstalări şi reinstalări ale aplicaţiei pe acelaşi telefon. S-au instalat şi camere video pe drumurile forestiere, dar şi ele pot fi păcălite: se strică, sunt rotite intenţionat în lateral, sau „pică” exact cât să treacă transportul.
În timpul filmărilor pentru documentar, am participat la o conferinţă în Parlamentul României despre digitalizarea pădurii. Se discuta despre înlocuirea registrelor de hârtie, completate cu pixul, cu un sistem digital care să permită trasabilitate totală: fiecare arbore marcat digital, cu un cip ce conţine toate datele de exploatare: locaţie, volum, tip de tăiere. Acum, ciocanul de marcat e mecanic, lasă doar o ştampilă colorată. Există chiar folclor despre falsificarea acestor mărci: schimbarea culorii, „îmbătrânirea” cioatelor, ca să pară dintr-o tăiere mai veche. Iar aceste mărci se degradează în timp, nu mai pot fi identificate şi descifrate în cazul ilegalităţilor şi ele nu mai pot constitui probă elocventă în dosare, marca cu vopsea s-a degradat…
Cred că aceste furturi ar deveni marginale dacă s-ar adopta metode moderne de lucru şi supraveghere. Nu se implementează pe motiv că „sunt prea scumpe”. Dar dacă am compara cu prejudiciul provocat de furturi atunci, investiţia chiar ar merita. Nu este vorba despre o tehnologie demnă de filmele SF, un astfel de cod QR se găseşte pe hainele din magazine. Pentru un arbore costul ar fi de aproximativ 10 lei, ciocanul electronic (cu tehnologie RFID), ar costa în jur de 5000 de lei, iar finanţări s-ar putea găsi accesând fonduri PNRR.
Organizaţiile de mediu spun că autorităţile reuşesc să surprindă doar 1% din furturi. În România, au fost deschise peste 8.000 de dosare penale în domeniul silviculturii şi doar în jur de 350 au ajuns în instanţă. În 2024, peste 3.500 de dosare au fost închise din cauza prescripţiei.
Dosarul legat de bătaia pe care am primit-o în pădure, distrugerea camerei şi furtul imaginilor este, în prezent, cu autor necunoscut. Cel mai probabil, se va prescrie şi el.
Filmul a fost selectat la Festivalul de la Cracovia. Cum a fost primit şi dacă şi polonezii se confruntă cu aceleaşi probleme?
Mihai Gavril Dragolea: Polonezii sunt într-o altă paradigmă. La ei pădurea e mai degrabă un bun de exploatat - nu există acelaşi conflict legat de furt, pentru că taie atât de mult legal, încât nu mai are sens să furi. Dacă e nevoie, taie tot. Personal, cred că asta e problema reală, pe care noi încă o evităm. Au, în schimb, alte tipuri de provocări. În zona Belarusului, de exemplu, au ridicat un gard imens ca să se protejeze de imigraţia ilegală. Dar odată cu gardul au fragmentat habitatul forestier şi au rupt în două migraţia faunei. Practic, odată cu imigranţii, au blocat şi animalele.
Radu Mocanu: Nu cunosc în detaliu situaţia pădurilor din Polonia sau ce probleme specifice au acolo. Dar, la nivel general, pădurile din întreaga Europă se confruntă cu dificultăţi - fiecare ţară are propriul model de exploatare, cu bune şi rele. Un lucru important de spus este că o aglomerare de copaci nu înseamnă neapărat o pădure. O pădure presupune un ecosistem viu şi complex. În multe ţări europene vorbim, de fapt, despre „crescătorii de copaci”, unde arborii sunt cultivaţi ca morcovii în grădină, iar la 40 de ani sunt raşi complet. Asta nu vrem să importăm. Lucrul esenţial pentru România este să protejăm pădurile bătrâne, autentice, şi să extindem zonele aflate sub protecţie reală. Dacă tot spunem că „codrul e frate cu românul”, măcar să nu ne trădăm fratele.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
