Regizoarea Nora Agapi, fiica documentaristului şi celebrului fotograf de la Iaşi Ioan-Matei Agapi, a vorbit, într-un interviu pentru News.ro, despre cum a început digitalizarea arhivei de 10.000 de negative a tatălui ei, ce-şi dorea artistul pentru moştenirea sa şi ce vor vedea bucureştenii în expoziţia "Oarecari" de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, deschisă până la 15 noiembrie.
Colecţia Agapi reprezintă o continuare firească a ceea ce a reprezentat documentarul „Timebox” (2018), spune Nora Agapi.
Expoziţia „OARECARI. 1967 - 1978 văzuţi de Ioan Matei Agapi”, curatoriată de Călina Bârzu, prezintă o selecţie de imagini din reportajele sale, dar şi fotografii personale de vacanţă sau de la nunţi.
Artistul a fotografiat diverse personalităţi din scena politică şi culturală, dar, în egală măsură, îl interesau oamenii de rând, pe care îi fotografia într-o manieră aparte. Fotografiile din expoziţie surprind modul în care Ioan Matei Agapi se regăsea în cei pe care îi fotografia, dar şi capacitatea lui de a vedea individul şi umanitatea indiferent de vârsta, gen, statut sau clasă socială.
Prezentăm integral interviul acordat pentru News.ro de Nora Agapi
Cum a început tot acest proces de digitalizare a celor 10.000 de negative? Povestiţi-ne ce înseamnă acest proces, cât a durat şi care au fost cele mai mari provocări?
Proiectul „Timebox arhiva Ioan Matei Agapi” se referă în primă fază la digitalizarea a 1.000 de negative din toată arhiva tatei. E un proces costisitor şi de aceea finanţarea nu a putut acoperi decât scanarea unei părţi din negative. Evident că ideea scanării e veche, doar că lucurile s-au petrecut diferit în viaţă şi aşa am reuşit să aplicăm la AFCN abia în primăvara anului acesta. După ce am primit fondurile lucurile au mers foarte repede, mai exact din iulie până în octombrie. Procesul de scanare presupune ordine şi disciplină, oameni dedicaţi şi cu multă răbdare. Noi i-am întâlnit pe cei de la Scan Time şi lucrurile s-au legat iar platforma www.ioanagapi.com este acum disponibilă oricui.
Ce spun fotografiile lui Ioan Matei Agapi despre România acelor vremuri şi ce spun despre artist?
Tata s-a considerat mereu documentarist şi nu artist. De aceea şi fotografiile sale sunt în primul rând o documentare a acelor ani. Este documentată viaţa cotidiană din societatea de atunci. De la oameni din toate domeniile, până la fabrici, şcoli, spitale şi multe altele. E practic viaţă întipărită în imagini, care mustesc de artistic. Sunt subiectivă evident, ştiu însă sigur că tata nu era un fotograf oarecare, era un om stilat, cultivat, preocupat de partea filozofică a vieţii, un om de la care puteai învăţa mereu ceva.
Ce va descoperi vizitatorul văzând aceste imagini-document în expoziţia OARECARI?
Va descoperi - structurată de curatorul expoziţiei, Călina Bârzu - o selecţie de fotografii din anii 1967-1978, în care vedem oamenii văzuţi de Ioan Matei Agapi, de la grădiniţă-şcoală-meserii, iar în paralel timpul liber petrecut de aceştia de la excursii-anivărsări-bâlciuri. Fotografiile, cu dimensiuni diferite, de la cele foarte mari, care te impresioneză prin frumuseţea personajelor, la cele relativ mici, care te plimbă printr-un trecut nu foarte îndepărtat. Intervine aici şi ineditul vizualizării acestor imagini. În întuneric, pentru a putea fi descoperite cu lumina lanternei. Idee care susţine totodată faptul că aceste imagini au stat închise până acum, dar şi ideea prin care vrem să evidenţiem omul care le-a realizat. Tatăl meu, foarte cunoscut la Iaşi, merită şi trebuie să fie ştiut de toată lumea pentru această minunată muncă pe care a făcut-o, pentru arhiva şi colecţiile sale, pe care le-a păstrat pentru noi, generaţiile următoare.
Cum era omul din spatele aparatului de fotografiat? Ce iubea cel mai mult, ce-i aducea împlinire, care era cea mai mare dorinţă a sa?
Ioan Agapi era un tip cu foarte mult umor. Asta l-a păstrat mereu tânăr. Şi în plus actul de a fotografia. Îl ţinea prezent, ancorat în realitate, la evenimente, la oameni şi comunicare. Ne iubea nespus, pe cele două fete, nepoţii. Iubirea de copii a fost ceva suprem pentru el. Intra imediat în dialog cu orice copil de pe stradă, şi avea un stil care îi fermeca şi pe cei mici. Evident că era de multe ori asociat cu Moş Crăciun, de aceea el le spunea copiilor să îi spună Moş Ion. Un copil o dată l-a întrebat dacă are 1.000 de ani sau mai mult.
Dorinţa lui cea mare era aceea a Casei Fotografiei. O casă unde să se poată expune colecţiile sale, de a face ateliere de fotografie şi film, de a colabora cu profesori şi mentori de peste tot, să se facă expoziţii ale studenţilor, un loc unde să se poată povesti despre multe şi nevrute.
Cum a fost copilăria la Iaşi, cu un tată artist, preocupat şi îndrăgostit de oameni?
Am avut o copilărie frumoasă, cu foarte multă libertate, cu mulţi oameni în jur, cu multe excursii şi călătorii. Tata era cunoscut de foarte multă lume la Iaşi, era suficient să spunem că suntem fetele lui şi eram imediat parcă privilegiate. Într-un fel am crescut altfel decât mulţi colegi şi prieteni de-ai mei, de la care am aflat mai târziu că erau fascinaţi de spaţiul în care trăiam, de tata şi de învăţăturile lui.
În rest, ne lua cu el peste tot (pe mine şi pe sora mea) şi ne învăţa să ne împrietenim cu oamenii, să avem curaj, să ne orientăm, să ne descurcăm singure, să iubim animalele şi natura, să cunoaştem locuri noi şi să fim mereu curioase.
Ce ar fi spus Ioan-Matei Agapi acum, după digitalizarea arhivei sale?
Tata îşi dorea foarte mult această digitalizare şi chiar începuse să scaneze câteva negative (foarte puţine), cu ceva ani în urmă. Era curios să îşi revadă fotografiile şi mai ales era prilej de rememorare a lucrurilor trăite. Ar fi fost probabil uimit de volumul mare de imagini scanate într-un timp atât de scurt şi totodată, ar fi spus-parcă îl aud - “Când au mai trecut anii aştia, parcă nici nu au mai fost!”, aşa cum de multe ori povestea despre lucruri întâmplate cu 60-70 de ani în urmă.
Filmul „Timebox” ni l-a arătat pe fotograful Agapi supus presiunii Primăriei ieşene de a părăsi locuinţa în care avea uriaşa arhivă fotografică. Unde se află acum arhiva fizică?
O parte din arhiva de negative e acum la Bucureşti pentu scanare. Restul arhivei şi colecţiile sale sunt la Iaşi în apartamentul cu chirie de la primărie, unde a trăt în ultimii patru ani. Apartament pe care a vrut să îl cumpere (în rate), dar Primăria a refuzat să i-l vândă. Nu ştim încă ce statut va avea acest apartament, aştept încă un răspuns de la Direcţia de Fonduri Locative.
Autorităţile locale nu au fost interesate să sprijine, să ofere un spaţiu adecvat pentru cea mai mare arhivă personală de imagine. În alte ţări, ar fi existat un muzeu pentru o astfel de colecţie. De ce în continuare, cultura şi tot ceea ce avem mai frumos, mai valoros, trece în planul doi, este la şi altele?
Nu am un răspuns la această întrebare, pentru că, sincer e de neînţeles ce se întâmplă. În România sunt mari carenţe în zona culturală şi foarte mulţi oameni care luptă pentru susţinerea multor evenimente şi proiecte culturale din toate domeniile. Nu e uşor să convingi sistemul politic că de fapt arta e vitală. Rămânem noi, cu riscul multor sacrificii, să credem în valoarea educativă prin cultură şi artă, să luptăm - uneori pe cont propriu - sperând mereu că astfel de moşteniri, aşa cum e şi cea a lui Ioan Matei Agapi, merită salvate şi duse mai departe.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
