Scriitorul Ivan Stankov, traducătorul în limba bulgară al lui Mircea Cărtărescu, vorbeşte, într-un interviu acordat News.ro, despre "mediocritatea care e la putere" - ceea ce îl nemulţumeşte cel mai mult în ţara sa în prezent -, despre trecerea timpului şi pierderea oamenilor, tema sa din "Amintiri despre apă: re minor", un adevărat poem al apei, un "tablou imposibil în care apa domină", aşa cum el însuşi caracterizează prima sa carte tradusă în limba română la editura Humanitas. "În literatură se pot povesti minuni fără să minţi”, afirmă autorul despre povestirile sale, şi tot el mai spune că oamenilor nu le place să fie liberi, să îşi construiască destinul. "Este comod ca cineva să aibă la dispoziţie libertatea ta şi prin asta eşti eliberat de orice responsabilitate", mărturiseşte Stankov la Bucureşti.
“Citiţi-l pe Ivan Stankov! Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărţi de o rară, evanescentă şi nostalgică frumuseţe, care ne aduce-n minte nouă, cititorilor români, când povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Ştefan Bănulescu, când lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman. Satul de pe malul drept al Dunării, de unde încep şi unde sfârşesc cele douăsprezece povestiri, e un Macondo bulgar străbătut de un fior bogomilic. Poveştile mai multor generaţii de pescari, marinari, muncitori aflaţi mereu pe drumuri, femei şi copii rămaşi acasă, emigranţi în Argentina şi Italia se încrucişează în sclipirea constantă şi fascinantă a apelor”, spune Mircea Cărtărescu despre cartea lui Stankov.
Ivan Stankov s-a născut la 30 noiembrie 1956 în satul Gomotarţi, regiunea Vidin. Din 1985 a îmbrăţişat cariera universitară şi actualmente este profesor la Universitatea din Veliko-Târnovo, unde ţine cursuri de literatură bulgară. Pe lângă activitatea didactică, participă activ la viaţa literară din ţara vecină, inclusiv cu articole şi luări de poziţie în presa de specialitate. În peisajul criticii literare bulgare, Ivan Stankov este o voce inovatoare şi cu autoritate, cele şapte volume ale sale consacrate unor scriitori bulgari şi unor aspecte din evoluţia literaturii bulgare a secolelor XIX şi XX fiind extrem de apreciate.
Din anul 2014, odată cu apariţia primului său roman, "Amintiri despre apă: re minor", putem vorbi şi despre scriitorul Ivan Stankov. Al doilea volum, intitulat “Străzi şi vapoare: sol minor”, a fost publicat în 2017 - ambele romane fiind distinse cu prestigioase premii literare naţionale. Ele constituie primele două părţi ale unei trilogii sau ale unei „simfonii“. Prima carte, în re minor, este despre moartea unui sat, a doua, în sol minor, vorbeşte despre pieirea unui oraş, iar a treia despre sfârşitul unei ţări. După cum susţine autorul, „cele trei acorduri stau la baza blues-ului, muzica tristă şi romantică din care au luat naştere majoritatea stilurilor muzicale contemporane“.
Prezentăm integral interviul acordat de Ivan Stankov pentru News.ro
Cartea dumneavoastră "Amintiri despre apă: re minor” este un poem al apei. Am descoperit o scriere duioasă şi în acelaşi timp tragică. Cum aţi caracteriza acest prim volum tradus în limba română?
Ivan Stankov: Este tragic pentru că aşa simt eu lumea. De fapt, am avut şi câteva pierderi în tinereţe foarte grave, aşa că tragedia este omenească. Fiecare om îşi trăieşte viaţa ca o tragedie până la urmă, pentru că ştie ce-l aşteaptă la sfârşit. Dar un poem despre apă este frumos spus, nu ştiu dacă e poem, dar un tablou imposibil în care apa domină. Apa este cea mai veche stihie, din ea s-a născut lumea şi mă atrage. Oricum, sunt născut pe malul Dunării, la ţară. Am cunoscut Dunărea din primele zile pe care mi le amintesc, apoi mi s-a mutat viaţa în oraşul Ruse, care e tot pe malul Dunării. Adolescenţa a continuat comunicarea mea cu acest râu magic. Apoi, a venit timpul nostalgiei, în care mă întorceam din când în când, la întâlnire cu râul meu. Într-un fel Dunărea m-a născut ca om, mi-a dat un “imago mundi” care m-a format în viaţa matură şi acesta este un gest de mulţumire, m-a format în modul în care am vrut.
Cum i-aţi cunoscut pe oamenii "din cel mai de sus colţ bulgăresc al Dunării", aşa cum spune scriitorul Emil Andreev, şi cum sunt acum?
I.S.: Acum, din păcate, nu mai sunt oamenii. I-am cunoscut prin sensurile cele mai frumoase ale copilăriei, atunci când nu memorezi prin creier, ci prin inimă. Primele întâlniri atunci cu lumea îţi lasă o zgârietură profundă în minte, aşa că, cu cât mai departe sunt oamenii şi întâmplările, cu atât mai limpede le văd. Evident, că inima domină în transmisiunea asta complicată a memoriei şi pur şi simplu le-am dat drumul să trăiască pe paginile cărţii cu multă dragoste.
Apa a constituit o parte importantă din viaţa dumneavoastră, la fel şi moartea. Odată cu ea vine moartea, aşa cum reiese din scriere. În cele mai multe dintre povestiri, mulţi oameni mor.
I.S.: Da, moartea domină pentru că tare impresionant este pentru un copil să se întâlnească cu moartea, pentru că el nu concepe timpul ca o categorie istorică, nu ştie că timpul e un vector care se va termina cândva, şi trăind în cercul nesfârşit al timpului mitologic - pentru că fiecare trăieşte în copilărie o mitologie -, nu concepe ce se întâmplă. Aproape toate istoriile care sunt povestite, sunt adevărate. În afară de detalii. Am povestit minuni, pentru că am povestit despre copilărie. Nu am minţit. În literatură se pot povesti minuni fără să minţi. Doar trebuie să te laşi în braţele gândirii copilăreşti şi să înviezi limbajul de atunci, tablourile, persoanele, miresmele, luminile, culorile.
Obiceiurile, ritualurile descrise în carte se aseamănă cu cele româneşti. Credeţi că semănăm din acest punct de vedere?
I.S.: Da, mult. De altfel, lucrarea mea de diplomă la Facultate a fost "Colindele la bulgari şi la români" şi am rămas uimit de cât de asemănătoare sunt. Cântecele, care reproduc texte mitice, sunt dintr-o mitologie comună.
Este apusul unei lumi aici. În volumul doi, "Străzi şi vapoare: sol minor", un oraş moare, e vorba de Ruse, iar în al treilea - o ţară, Bulgaria. De ce moare o ţară?
I.S.: Multe ţări au murit până acum. Şi din punctul de vedere al marelui timp, toate vor muri cândva. Iar literatura este interesată de acest procedeu funerar, dar foarte frumos şi literar. Şi, oricum, ţara nu merge bine: multă lume pleacă şi literatura trebuie să vegheze, să avertizeze cumva cititorii: "Băi, fraţilor, nu merge, trebuie să facem ceva!".
Amintiţi de Sindromul Italia.
I.S.: Da. Sunt colonii întregi în Italia şi în Spania de bulgari şi de români, dar la noi se simte mai acut, pentru că poporul e mai mic şi totul iese în evidenţă mult mai uşor şi mult mai tragic.
Ce vă nemulţumeşte acum în Bulgaria?
I.S.: Cel mai mult mă nemulţumeşte mediocritatea, care e la putere. Sunt cumva dezamăgit. Dostoievski spunea: "primul lucru pe care oamenii îl fac cu libertatea este să găsească nişte picioare unde să o depună". Oamenilor nu le place să fie liberi, să îşi ia responsabilitatea în mâini, să îşi construiască destinul. E comod ca cineva să aibă la dispoziţie libertatea ta şi prin asta eşti eliberat de orice responsabilitate.
Cele mai multe dintre povestirile dumneavoastră sunt însoţite de muzică: Roger Waters, David Gilmor, The Animals, Mozart. Aceasta este şi muzica apei pe care o auzeaţi în copilărie?
I.S.: Muzica apei este cea mai frumoasă. Aşa cum omul care tace e singurul care poate să spună totul, aşa şi apa dacă asculţi cum curge îţi cântă toată muzica omenească, doar să ai dorinţa să o auzi.
Vasko, un personaj din povestirea “Marmură”, penultima dintre cele 12 povestiri din acest volum, spunea că “scriitorul nu e un animal de familie”. Ce este scriitorul?
I.S.: Întrebare foarte grea. Scriitorul într-un fel trebuie să se trezească primul din familie. Trebuie să aştepte zorile şi să ştie cum o să fie vremea azi, să vegheze, să le spună celorlalţi ce haine să îmbrace, dacă să îşi ia umbrele sau nu. Scriitorul ştie şi nişte secrete. Iar dacă vrea să le spună, trebuie să le codifice în imagini. Şi atunci, citeşti, intri cu o teamă în povestiri, dar dacă e bun, te poate însoţi până la capăt fără să te sperii.
Vorbiţi de dramele oamenilor în povestiri. Trăim, români şi bulgari, aceleaşi drame?
I.S.: Da, sunt convins. Am citit o carte care m-a impresionat mult, de Lucian Boia - "De ce este România altfel" şi în Bulgaria aş putea scoate cartea asta doar schimbând numele ţării pe copertă (râde, n.r). Avem acelaşi substrat vechi de cultură, apoi în dezvoltarea istorică este asemănătoare, asemănător secolul al XX-lea, dar văd că şi acum că ţările merg împreună. În ţările noastre, este interesant să trăieşti, pentru că tot timpul trebuie să te descurci cu ceva, adică sunt foarte literare. Ţările spre care am plecat trăiesc plictisitor, şi nu ştiu cum va fi când le vom ajunge.
Am avut un student din Irak, vorbea foarte bine bulgară, scria poezii şi venea la cenaclul de literatură. S-a îndrăgostit de o fată din Germania, au încercat să se căsătorească în Bulgaria, nu au reuşit, au încercat în Germania de Est, nici acolo nu au reuşit, până la urmă au ajuns în Suedia şi mi-a scris de acolo o scrisoare: "Fraţilor, Suedia este o ţară nemapomenită, totul e aşezat, fiecare vrea să te ajute, totul e într-o ordine superbă, nu cred că au mare literatură!" (râde, n.r).
El era condamnat la moarte de regimul lui Saddam, a trăit până atunci în stres, şi acolo s-a aflat dintr-odată într-o linişte care i-a secat orice dorinţă literară. Suedia are literatură mare, dar vorbeam despre un om care şi-a petrecut viaţa în mod nervos şi dinamic, în fiecare zi se petrecea ceva care enerva, care nu-ţi convenea, sau dacă îţi convenea, îl trăiai cu prea mare bucurie pentru că îl aşteptaseşi, deci mari amplitudini ale vieţii, ceea ce o face literară. Dar grea.
L-aţi tradus pe Mircea Cărtărescu în bulgară. Cum a fost tot procesul? Care au fost dificultăţile?
I.S.: Este istorie lungă. Am stat de două ori în România, opt ani, patru la Craiova şi patru la Bucureşti. Şi, la Craiova, pentru că încă nu veniseră studenţii, nu aveam ce să fac, aşa că am cumpărat câteva cărţi de la Anticariat: o antologie a simbolismului românesc, printre altele. Neavând ce să fac, am început să traduc: Ion Minulescu, Ion Pillat, Alexandru Macedonscki, Bacovia... Şi mi-a plăcut tare mult.
A fost primul contact cu literatura română?
I.S.: Cu literatura serioasă, da. Îl citisem în bulgară pe Sadoveanu, pe Eminescu, ştiam poezii, fragmente din “Luceafărul”. Dar acum eram în situaţia vie, românească.
Studenţii mi-au dat o carte de Mircea Cărtărescu. Era “Orbitor”, vol. I. Şi am citit primele 20 de pagini. Mi-am zis: “Oh, gata, trebuie să o traduc. Dar nu ca să o public, ci pentru prietenii mei, ca ei să vadă ce se întâmplă, ce autor există în literatura asta. Atunci a fost o nebunie. În Bulgaria, Cărtărescu are câteva fan-club-uri, la Plovdiv, Burgas, Veliko Târnovo. Este foarte bine primit. Am tradus cele trei volume ale “Orbitorului”, “De ce iubim femeile”, “Nostalgia”, acum am terminat “Solenoidul”, pe care cititorii îl aşteaptă cu nerăbdare, cei care ştiu că l-am tradus. Este un mare scriitor european şi n-avea cum să nu fie acceptat în Bulgaria, avem aceeaşi memorie filogenetică.
În Bulgaria, în fiecare an, se traduc în jur de zece cărţi din literatura română: Au ajuns la cititorul bulgar toată generaţia Anei Blandiana, Norei Iuga, Gabrielei Adameşteanu, dar şi Dan Lungu, Ioana Nicolae, şi asta cu susţinerea ICR-ului. Aveţi o instituţie pentru care toată Bulgaria vă invidiază. Pentru că Bulgaria nu îngrijeşte cărţile bulgăreşti în străinătate, nu suportă editurile care vor să publice cărţi bulgăreşti.
Cum aţi caracteriza evoluţia literaturii bulgăreşti în ultimii 30 de ani?
I.S.: În anii 1990 a fost foarte complicată, pentru că s-au intersectat mai multe generaţii şi era încă vie cea a celor care scriseseră în anii 1950. Când au venit cei tineri din generaţia 90, care voiau şi au reuşit să fie postmodernişti (până la urmă au reuşit), fiind într-o poziţie literară radicală şi politică de dreapta. Logic, erau împotriva comuniştilor, dar asta a rămas ca o platformă pentru publicul larg. Pentru literatură, erau băieţi foarte pregătiţi. Scriau mai mult poezie, ea a fost “soldatul anilor 1990”. După aceea, pendula s-a mutat în partea cealaltă, a început să domine proza în anii 2000. Între timp, postmoderniştii au declarat că n-a fost postmodernism... Mie îmi place cum merge literatura. Sunt convins că certurile literare, care există evident, sunt sănătoase pentru literatură.
Cum îi vedeţi în viitor pe studenţii dumneavoastră de astăzi?
I:S.: Acum 25-30 de ani, studenţii mei mergeau compact. Cei de la Litere, unii dintre ei au devenit poeţi excepţionali. Era generaţia care a petrecut ultimii ani din studenţie în comunism. Erau învăţaţi să citească printre rânduri şi primind o libertate exact la vârsta la care ai nevoie de ea organic, au fost cei mai buni. Majoritatea dintre ei erau oameni de literatură, deşi nu scriau toţi, dar citeau, veneau suplimentar la cursuri, la consultaţii, mergeau la cursuri de arte plastice, ascultau muzică... Apoi, s-a îmbogăţit piaţa cu multă literatură, cu scriitori care fuseseră interzişi până atunci. Piaţa a fost cucerită de ziarele incredibile, lumea a încetat să citească cărţi, pentru că totul se oferea pe tavă. Studenţii au început să citească mai puţin. Şi au început ca dintr-o planetă să se deformeze într-o cometă. Cei buni, au devenit şi mai buni, iar ceilalţi o coadă lungă de studenţi care “nu mor” cu literatura. Adică, ca „să mori cu literatura”, trebuie să trăieşti cu ea.
Cum vi s-a părut traducerea primei dumneavoastră cărţi în limba română?
I.S.: Minunată traducerea. Mariana Mangiulea este o foarte bună traducătoare. Ştie perfect limba bulgară, cu toate nuanţele.
Ce pregătiţi în continuare?
I.S.: Al treilea volum al trilogiei se numeşte "Nume sub zăpadă", format tot din 12 povestiri.
De ce aţi ales acest număr?
I.S.: E o replică spre Dante, dar este o mare ambiţie. Am vrut ca cele trei volume să fie ca un triptic, care se deschide, nu să te rogi la Dumenzeu, dar să ştii că sunt o unitate. Cele trei volume povestesc acelaşi timp, din anii 1960 până azi, personajele sunt mai întâi la ţară, apoi sunt la Ruse, în vol. III sunt în străinătate toţi. Aceleaşi personaje. Tânjeşte să fie roman, dar eu nu vreau să fie roman. În al treilea volum, ultimul personaj vine şi găseşte ţara un gheţar. Şi doar ia zăpada de pe monumentele funerare şi îşi scrie acolo numele. Pentru că monumente funerare au şi cei vii care sunt în străinătate. Am vrut să scriu un fel de carte a viilor şi a morţilor.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
