Colindatul înseamnă să le aminteşti oamenilor, prin cântece solemne şi foarte vechi, că este noaptea în care s-a născut Hristos. Majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine, la mila creştină.
Ritual
Feciorii încep pregătirile la începutul Postului Crăciunului sau în seara Sfântului Nicolae. Odinioară, marcau intrarea în perioada sărbătorilor de iarnă colindându-i, pe 5 decembrie, pe cei care purtau numele Sfântului Nicolae. Apoi tinerii (toţi fiind de la 18 ani în sus, necăsătoriţi) îşi aleg o gazdă, unde fac repetiţii, îşi împart sarcinile şi fac pregătiri pentru distracţiile din zilele de la Crăciun la Anul Nou, care cad în sarcina lor.
Fiecare fecior are funcţia lui în ceată. Prin Ardeal, conducătorul este numit „vătaf”, „staroste”, „chizeş” sau „jude mare”. El trebuie să ştie urările şi mulţumirile necesare şi tot ce e de făcut. Tânărul care poartă traista cu daruri se numeşte „cal”, „purcică”, „iapă” sau „măgar”. Cel care strânge banii se numeşte „cămăraş”. Flăcăul care organizează jocul din serile Crăciunului se numeşte „fetelar”, căci are în grijă să invite fetele de măritat la petrecere. „Stegarul” poartă steagul cetei, mare şi frumos împodobit de fete cu batiste, fundiţe, clopoţei ... Uneori, li se alătură colindătorilor câte o mască, o „capră” sau o „boriţă”, nişte instrumentişti cu fluiere sau chiar saxofoane, care urmăresc firul muzical al colindei ... obiceiurile evoluează neîncetat.
Se pleacă la colindat în seara de Ajun, după Vecernie. Dacă satul e mare şi se întâlnesc mai multe cete, uneori se luptă între ele, iar învingătorii colindă singuri mai departe. Alteori colaborează şi îşi împart satul, ca să termine până la ziuă. Sau merg la colindat mai multe zile, până termină de dus vestea Naşterii Domnului în toate casele. În drumul lor, trec întâi pe la preot, apoi pe la primar şi pe la toţi oamenii de vază, apoi iau casele la rând. Deseori, cer binecuvântarea preotului înainte de a colinda.
Colind la fereastră
Colindele nu sunt alese întâmplător. Există colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari. Dacă stăpânul casei este gospodar, cântă despre bogatul cel milostiv, dacă e cioban, una cu mioriţa năzdrăvană. Ceata cântă întâi un colind la fereastră, apoi intră în casă, unde cântă iar. Colindătorii cântă de multe ori antifonic, împărţiţi în două grupuri, şi se străduiesc să cânte bine, să dea dovada priceperii lor. Dacă în casă sunt fete nemăritate, colindătorii le iau la joc.
Gazdele îi răsplătesc pe colindători cu colaci, friptură, băutură, plăcinte, prăjituri şi bani, vin sau ţuică. Colindătorii mulţumesc pentru daruri, apoi pleacă şi o iau de la capăt în vecini.
În colinde se vorbeşte despre Maica Domnului şi încercările de a găsi un loc unde să nască, de boul care L-a încălzit pe Pruncul aşezat în iesle, de nostalgia raiului şi de regretele părinţilor noştri, Adam şi Eva, că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Până şi refrenul „Lerui, Doamne” vine din „Halleluiah Domine”!.
După încheierea colindatului, tinerii organizează o petrecere pentru tineret. Toate cele necesare vor fi plătite din banii strânşi cu ocazia colindatului şi tot acum se vor mânca colacii şi celelalte daruri primite la colindat.
După ce trece şi praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, ceata se destramă până în anul următor.
Text: Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
