Solist şi compozitor, fost membru al grupului Phoenix, Mircea Baniciu îşi aminteşte despre lumea săracă în care trăiam înainte de 1989 şi vorbeşte despre cel mai de preţ lucru câştigat în urma Revoluţiei - libertatea de mişcare şi de exprimare.
În decembrie 1989, eram în Bucureşti, am ieşit pe stradă, la Universitate şi Romană. Am umblat să văd, să simt schimbarea. Nu era nevoie să moară atâţia oameni
”Am stat în Timişoara până în 1981 – 1982, când am venit spre Bucureşti, pentru că, după plecarea Phoenix, Securitatea şi autorităţile din Timişoara nu mi-au mai dat voie să activez. Din 1977, când au plecat phoenicşii - şi se ştie că au plecat cu scandal imens -, nu am mai avut voie să mişc. Erau spectacole în care eram invitat şi unde mi se punea barieră pentru că „ăsta e ăla de la Phoenix, scoateţi-l”. Am venit în Capitală, unde am avut norocul să fiu primit bine de bucureşteni, unde m-am aclimatizat. Pentru mine, Bucureştiul este a doua şansă. Puteam să merg şi mai departe, dar am auzit ce s-a întâmplat cu foştii mei colegi care au plecat în Germania şi nu le-a mers deloc. Povestea cu câinii cu covrigi în coadă nu a fost cea mai bună. În decembrie 1989, eram în Bucureşti, am ieşit pe stradă, la Universitate şi Romană. Am umblat să văd, să simt schimbarea. Nu era nevoie să moară atâţia oameni. A fost o prostie ce s-a întâmplat. Au murit dintr-un soi de minciună. Au fost minţiţi toţi, ca să îşi păstreze unii locurile”, declară Mircea Baniciu pentru News.ro.
În primul rând, suntem liberi să călătorim. Pentru mine, ăsta a fost primul punct câştigat – de a face oriunde ceea ce poţi, vrei, ai şansele să faci
”Cred că ar fi trebuit să fiu plecat mai multă vreme şi să mă întorc, ca să îmi dau seama mai bine de diferenţe. Dar, oricum, diferenţa este foarte mare. În primul rând, suntem liberi să călătorim. Pentru mine, ăsta a fost primul punct câştigat – de a face oriunde ceea ce poţi, vrei, ai şansele să faci. Apoi, pentru noi, artiştii, spectacolele pot fi mai bine plătite, nu atât ca în afară, dar, în orice caz, mult mai bine plătite decât în perioada lui Ceauşescu, când ni se lua aproape tot. Vorbind despre zona în care mă mişc eu, studiourile, instrumentele şi media sunt cu totul şi cu totul altfel decât în acea vreme. În plus, este vorba şi despre cât de aprovizionate sunt magazinele cu alimente. Chiar vorbeam cu ai mei despre cum era înainte, când muream de foame. Efectiv, nu aveam ce să cumpărăm. Plus cozile la benzină. Eu îmi amintesc – ăştia tineri nu ţin minte sau nu ştiu – cum pentru 20 de litri de benzină trebuia să stau o noapte la coadă. Ţin mine că, odată, pe la Petroşani, mi-au furat canistrele din maşină şi nu am avut cu ce să mai merg. Am avut noroc că aveam nişte prieteni care lucrau la aviaţia utilitară şi mi-am luat benzină de avion. Plus că, de nu ştiu câte ori, mi-au golit casa hoţii şi mi-au spart maşina. Lumea era mult mai săracă, motiv pentru care se fura de peste tot. Trăiam printre hoţi. Am învăţat să mă feresc. Norocul nostru că au fost nişte lucruri pe care le-am depăşit”.
Diferenţele dintre săraci şi bogaţi au rămas, sunt mult acutizate. Astfel că apar diferenţe de opinii şi de moduri de a vedea viaţa
”Oamenii sunt acum mai relaxaţi, în măsura în care pot fi, pentru că diferenţele dintre săraci şi bogaţi au rămas, sunt mult acutizate. Astfel că apar diferenţe de opinii şi de moduri de a vedea viaţa. Mulţi dintre ai noştri, liberi fiind, au putut să plece în afară şi să câştige foarte bine, să îşi întemeieze familii. Înainte... am mulţi prieteni care au murit pe graniţă. Au încercat să facă asta şi au murit împuşcaţi. Sau au făcut puşcărie fără altă motivaţie decât aceea că voiau să fie liberi. Faptul că ni s-a dat voie să muncim în altă parte, deşi nu ştiu cât de bine e pentru ţară... Cred că nu a fost să fie altfel.
Mulţi au înţeles libertatea şi eu cred că mă număr printre cei care au înţeles ce înseamnă să fii liber şi să poţi avea ideile tale, să poţi face ceea ce poţi face, nu ceea ce ţi se indică. Să ai şef suprem un dobitoc care să îţi ţină viaţa în frâu şi să îţi măsoare fiecare moment al vieţii mi se pare o enormitate. Ăsta mi-a mâncat douăzeci şi ceva de ani din viaţă. De câte ori îl mai văd la televizor şi văd pe unii care spun că a fost ce trebuie, înmărmuresc. Nu îmi vine să cred că sunt oameni care şi l-ar dori în continuare. Şi nu doar pe el, pentru că au rămas mulţi dintre ai lui care ar fi vrut să perpetueze ceea ce a făcut el”.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
