De ce ne este greu să avem încredere în noi înşine? Un psihoterapeut ne explică mecanismele din spatele îndoielii de sine

Anxietatea, ruminaţiile şi nevoia constantă de validare sunt doar câteva dintre semnele unei probleme pe care mulţi o ignoră ani de zile. Am stat de vorbă cu un psiholog din Iaşi despre ce se ascunde cu adevărat în spatele lipsei de încredere în sine.

Într-o perioadă în care presiunea socială şi standardele nerealiste sunt la tot pasul, lipsa încrederii în sine a devenit una dintre cele mai frecvente probleme cu care românii ajung în cabinetul unui psihoterapeut. Cu toate acestea, mulţi ezită ani de zile înainte să ceară ajutor, frânaţi de teamă şi de prejudecăţi.

Am întrebat-o pe Alexandra Teleman, psihoterapeut cu formare în Hipnoză Clinică şi Terapie Ericksoniană, ce anume îi opreşte pe oameni să facă pasul spre terapie şi de ce atât de mulţi ajung să trăiască într-un conflict interior permanent.

De ce vin oamenii la psihoterapie?

Motivele sunt diverse: conflicte în relaţii, anxietate şi depresie, fobii, probleme legate de stima de sine — şi lista poate continua. Fiecare om vine cu propria poveste şi cu propriile nevoi.

Aţi lucrat şi cu mulţi pacienţi străini. Există diferenţe între problemele cu care se prezintă românii faţă de cei din alte culturi?

Atât românii, cât şi pacienţii din alte culturi prezintă multe similarităţi psihologice. Una dintre cele mai frecvente probleme, indiferent de origine, este lipsa încrederii în sine. Poate un aspect diferit este momentul în care pacientul decide să apeleze la un specialist. Străinii fac acest pas uneori şi preventiv, în timp ce mulţi români ajung la psiholog abia când, cum se spune, ,,au ajuns la fundul sacului".

De ce credeţi că există încă o reticenţă la români în a apela la serviciile de psihoterapie?

Pentru că există încă frica de etichetare: ,,Dacă merg la psiholog, înseamnă că e ceva în neregulă cu mine! Ce o să spună lumea?". La aceasta se adaugă o serie de credinţe limitative: ,,Sunt slab pentru că nu m-am descurcat singur", ,,Nu pot avea încredere în nimeni", ,,Problema mea nu e atât de mare, alţii au mai multe probleme decât mine".

O altă problemă majoră este negarea. Negarea este un mecanism de apărare emoţională pe care cu toţii îl folosim la un moment dat. Devine o problemă atunci când ajunge să ne definească, când ne trăim viaţa aproape exclusiv prin filtrul ei. Unii oameni devin conştienţi de acest lucru în timp, alţii rămân toată viaţa inconştienţi de el.

Vorbiţi despre inconştient. Înţeleg că formarea dvs. face apel tocmai la această dimensiune. În ce măsură inconştientul joacă un rol în rezolvarea problemei cu care omul vine în terapie?

În proporţie de 100%. Schimbarea cea mai profundă se întâmplă inconştient. Cu alte cuvinte, atunci când ne schimbăm cu adevărat, nu ştim că se întâmplă sau că s-a întâmplat deja. Poate că după un timp pur şi simplu observăm că ceea ce înainte era o problemă nu se mai manifestă — şi atunci ştim că schimbarea a avut loc.

Formarea mea ca psihoterapeut este în Hipnoză Clinică şi Terapie Ericksoniană, sub îndrumarea Prof. Ion Dafinoiu şi Dr. George Oancea. Am ales această şcoală pentru că rezonez cu principiile lui Milton Erickson, care folosea inconştientul ca ,,Rezervor de Resurse". O frază celebră a lui: ,,Nu ştii că ştii, însă când vei afla că ştii, te vei schimba!"

Care este, mai exact, abordarea dvs. ca psihoterapeut?

Abordarea mea este integrativă. Aleg să folosesc metode diverse, atât din şcoala ericksoniană, cât şi din alte şcoli de psihoterapie, în funcţie de nevoile fiecărui pacient. Pregătirea terenului este esenţială — în primele şedinţe pacientul devine confortabil în relaţie cu mine şi stabilim împreună direcţia şi ritmul schimbărilor. Fiecare om este unic, deci şi intervenţia terapeutică este personalizată.

Revenind la tema încrederii în sine — de ce ajung oamenii să aibă probleme în această zonă?

Cauzele sunt multiple: evenimente negative din copilărie, bullying, probleme legate de imaginea corporală, lipsuri materiale sau afective, relaţii toxice cu părinţii, partenerii sau prietenii, şi uneori tulburări psihologice mai complexe. De cele mai multe ori, rădăcinile sunt vechi şi au fost ignorate multă vreme.

Cum ajung oamenii să conştientizeze că au o problemă cu încrederea în sine?

Mulţi dintre pacienţii mei descriu acelaşi lucru: pur şi simplu îngheaţă în faţa interlocutorului. Apare ruşinea, vinovăţia, un nod în gât care parcă nu îi lasă să vorbească. Iar dacă prind curaj şi se exprimă, ajungând acasă nu se pot opri să se gândească la ,,cât de ridicol au apărut". Apar ruminaţiile — acele autocritici care se învârt în cerc şi din care cu greu mai poţi ieşi.

În alte situaţii, persoana nu spune nimic în momentele în care ar avea nevoie să se apere sau să se afirme. Rămâne un conflict interior mocnit, urmat de un dialog imaginar în care spune tot ce nu şi-a permis să spună — de obicei acuzator şi amplificat faţă de realitate. Aceste mecanisme duc treptat la ruperea relaţiilor sociale şi la însingurare.

În psihologie, conflictul este considerat motorul creşterii — dacă ştim cum să îl folosim. Exact ca în afaceri: câte crize nu au dus spre evoluţie atunci când au fost tratate ca oportunitate, nu ca ameninţare?

Cum altfel se poate manifesta o persoană cu o slabă încredere în sine?

O persoană fără încredere în sine simte nevoia constantă de validare şi confirmare din exterior. Este în acelaşi timp mult mai vulnerabilă la manipulare, renunţând uşor la propriile idei sau puncte de vedere. Un mecanism de apărare frecvent este evitarea, urmată de minimalizarea propriei nevoi: ,,Nu e mare lucru, mă descurc şi fără..."

Un alt aspect important îl reprezintă problema reperelor. Fiecare om îşi evaluează viaţa prin propria unitate de măsură. Dacă în copilărie au fost internalizate repere eronate — primite din mediul familial, social, şcolar — şi adultul de astăzi nu le-a identificat şi reevaluat încă, problema va persista indiferent de câte succese externe acumulează.

Ce pot face oamenii pentru a-şi creşte încrederea în sine?

Primul şi cel mai important pas este conştientizarea. Să recunoşti că există o problemă şi că nu eşti obligat să trăieşti cu ea. Mulţi oameni cred că lipsa încrederii în sine este pur şi simplu ,,cum sunt ei" — o trăsătură fixă, imuabilă. Nu este.

Există apoi exerciţii concrete pe care le poate face oricine: să înceapă să observe dialogul interior şi să îl chestioneze — ,,Este acest gând adevărat cu adevărat sau este o interpretare?". Să înceapă cu paşi mici: să spună ce gândeşte într-o situaţie cu mize mici, să tolereze disconfortul micro-conflictelor cotidiene. Fiecare mică victorie recalibrează treptat percepţia de sine.

Iar pentru schimbările mai profunde, care implică mecanisme înrădăcinate în ani de experienţe, terapia rămâne cel mai eficient instrument. Nu pentru că omul este ,,bolnav", ci pentru că uneori avem nevoie de un ghid care să ne ajute să vedem ceea ce singuri nu putem vedea.