România are nevoie de investiţii considerabile şi urgente în educaţie, procentul de 6% din Produsul Intern Brut fiind, în opinia Organizaţiei Salvaţi Copiii, singura ţintă rezonabilă pentru a respecta dreptul la educaţie echitabilă şi de calitate copiilor noştri.
În România, cuantumul cheltuielilor pentru învăţământ din totalul cheltuielilor publice generale, potrivit INS[i], este de doar 12,1%, în 2020, faţă de 14,1%, în 2019. Alocările bugetare pentru educaţie au fost, în 2019, de 3,16% (versus, 4,7% media UE 27), fiind cele mai scăzute din întreaga Uniune.
Ţara noastră se confruntă cu o intensitate record a sărăciei educaţionale în rândul copiilor , exprimată prin sărăcie (41,5%) şi analfabetism funcţional (43%), şi, cu toate acestea, nivelul alocărilor resurselor financiare rămâne extrem de modest. În schimb, ţări în care aceste probleme nu au nicidecum aceeaşi intensitate prioritizează cu responsabilitate educaţia: Suedia – 7,06%, Belgia – 6,25%, Finlanda – 6,06%, Cipru – 5,24%, Polonia – 4,67%, Slovenia – 4,61% sau chiar Bulgaria – 4,20%. În acest context, Organizaţia Salvaţi Copiii adresează o scrisoare deschisă autorităţilor, prin care atrage atenţia asupra faptului că orice iniţiativă de blocare a investiţiilor bugetare adecvate nevoilor elevilor şi sistemului de învăţământ, prin renunţarea alocării bugetare a 6% din Produsul Intern Brut, ţintă stabilită din 2011 prin art. 8 al Legii educaţiei naţionale şi niciodată respectată, va arunca o altă generaţie de copii în una dintre cele mai injuste forme ale inechităţii din societatea românească, cea din educaţie.
O astfel de decizie, justificată de către Guvernul României prin necesitatea ”de a conduce politica fiscal-bugetară în mod prudent”, reprezintă nu doar o poziţie inoportună, mare parte dintre copiii români fiind constrânşi să plătească cu viitorul lor, dar şi ignorarea unor dispoziţii legale în vigoare şi nesocotirea gravă a obligaţiei Guvernului României de a pune în centrul activităţilor sale interesele copiilor.
Interesele superioare ale copiilor nu reprezintă repere decizionale pentru Parlamentul şi Guvernul României în elaborarea şi adoptarea bugetului de stat.
Faptul că dreptul la educaţie de calitate aparţine fiecărui copil indiferent de locul şi familia în care se naşte e un principiu esenţial şi susţinut în mod universal. Preşedintele României sublinia în proiectul ”România Educată” că educaţia este ”o prioritate reală la toate nivelurile”, trebuie să fie ”accesibilă tuturor, în mod echitabil” şi ”cheia pentru dezvoltarea sustenabilă a ţării noastre”. În acelaşi proiect se menţiona că ”pe fondul pandemiei de COVID-19 şi a pierderilor educaţionale asociate, este de aşteptat ca, în politica de finanţare, educaţia să fie prioritizată”.
Principiul interesului superior al copilului trebuie să devină criteriul de evaluare a onestităţii faţă de copii în deciziile autorităţilor din această ţară, şi nu o expresie goală de conţinut. Nu am regăsit acest principiu fundamental în proiectele de lege privind bugetul de stat. Nici acum, nici în trecut! Deşi Constituţia României proclamă ”regimul special de protecţie şi de asistenţă a copiilor” , iar obligaţiile internaţionale asumate prin ratificarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului impun Guvernului, la toate nivelurile sale, ”să evalueze continuu impactul asupra copiilor al oricărei propuneri de lege, politică sau alocare bugetară”. Constatăm că, în niciun an din cei 12 care s-au scurs de la adoptarea Legii educaţiei naţionale, autorităţile nu au realizat o astfel de evaluare şi nu au considerat că deciziile lor trebuie ”să se subordoneze cu prioritate principiului interesului superior al copilului”.
Cheltuielile publice pentru educaţia copiilor români sunt cele mai scăzute din Uniunea Europeană, iar părinţii sunt nevoiţi să acopere lipsurile sistemului.
În România, cheltuielile publice pentru educaţie (nivelurile de la educaţie preşcolară până la educaţie terţiară) au fost, în 2019, de 3,16% (versus, 4,7% media UE 27), fiind cele mai scăzute din întreaga Uniune. Ţara noastră se confruntă cu un nivel record al sărăciei educaţionale în rândul copiilor , exprimată prin sărăcie (41,5%) şi analfabetism funcţional (43%), şi, cu toate acestea, nivelul alocărilor resurselor financiare rămâne extrem de modest. În schimb, ţări în care aceste probleme nu au nicidecum aceeaşi intensitate prioritizează cu responsabilitate educaţia: Suedia – 7,06%, Belgia – 6,25%, Finlanda – 6,06%, Cipru – 5,24%, Polonia – 4,67%, Slovenia – 4,61% sau chiar Bulgaria – 4,20%.
Un exemplu simplu, pentru anul 2019, îl reprezintă Finlanda cu o alocare de 6,06% dintr-un PIB aproape egal cu cel a României (240 mld € faţă de 224 mld €) la o populaţie de 3,5 ori mai mică şi lipsită de multiplele dificultăţi cu care se confruntă familiile din ţara noastră: sărăcie şi excluziune socială, analfabetism funcţional generat prin şcoală, lipsa accesului la servicii medicale de calitate, absenţa serviciilor în mii de localităţi ori nivel general scăzut de educaţie. Deşi contextul social şi economic e incomparabil mai favorabil, Finlanda pune preţ pe educaţia copiilor şi alocă, pentru toate nivelurile învăţământ (fără ciclul universitar), 10.944 de € per elev (6,06% din PIB), ceea ce înseamnă o sumă de 5,41 de ori mai mare decât cea prevăzută pentru un copil din România, de 2.024 de euro.
Finanţarea deficitară a învăţământului, multiplele reforme începute şi abandonate pe traseu au făcut ca, în perioada 2010-2018, costurile ascunse ale educaţiei să se dubleze: în medie, de la 1.490 lei per copil la 3.093 lei. Iar în 2021, contribuţia părinţilor a ajuns la 6.798 de lei , după însumarea răspunsurilor privind cheltuieli specifice (echipamente digitale pentru şcoala online, pentru meditaţii, rechizite, manuale, transport, materiale igienico-sanitare), ceea ce reprezintă valoarea costului standard per elev pentru 2022, stabilit la 6.386 de lei.
De aceea, luând în considerare diferenţele de context social şi economic şi de alocare bugetară (statistic ori exprimată concret) şi faptul că părinţii continuă să acopere costurile ascunse ale sistemului de învăţământ, lucru inacceptabil în toate ţările UE, media europeană a fondurilor alocate educaţiei, de 4,7%, proclamată de Guvernul României drept ţinta finală a investiţiilor în educaţie, nu este deloc relevantă şi suspendă dreptul la educaţie de calitate prin neajustarea bugetară la nevoile reale ale copiilor.
Îngrijirea şi educaţia timpurie, preşcolară şi primară sunt subfinanţate cronic
Referitor la accesul la învăţământul obligatoriu, procentul copiilor de 14 ani necuprinşi în educaţie este de 11,35% (2,17 media UE), al celor de 15 ani de 16,81% (2,88% în UE), iar în cazul adolescenţilor de 16 ani proporţia este de 19,26% (5% în UE).
Mai mult, cele mai mari diferenţe dintre procentul înregistrat de România şi media europeană apar la primele niveluri de educaţie cărora orice strategie în educaţie le-ar acorda o atenţie sporită, specialiştii considerându-le fundamentale în egalizarea de şanse dintre copiii vulnerabili şi cei non-vulnerabili. De exemplu, în privinţa alocărilor pentru învăţământul primar, în timp ce media europeană este de 1,05% (Suedia, Cehia, Cipru, Polonia şi Bulgaria înregistrând cele mai ridicate niveluri de investiţie, între 1,94% şi 1,83), România consideră nejustificat că este suficientă o alocare de 2,42 de mai mică, adică 0,45% din PIB.
Aceste aspecte reprezintă un dezechilibru major. Organizaţia Salvaţi Copiii a arătat de-a lungul anilor, prin analizele sale şi programele derulate în comunităţile dezavantajate socio-economic (de ex., studiile privind sărăcia, proiectele grădiniţelor estivale etc. – www.salvaticopiii.ro ), că problemele legate de accesul la educaţie încep de la cele mai mici vârste, intervenţiile susţinute prin investiţii adecvate şi distribuite echitabil putând conduce la o egalizare a şanselor. Dar, în condiţiile în care infrastructura lamentabilă permite ca doar 1,6% dintre copiii sub 2 ani să aibă acces la educaţie timpurie (9,8% media UE), iar procentul ajunge la doar 21,1% în cazul celor care au împlinit 2 ani (35,2% media UE), putem observa că această oportunitate nu este deloc valorificată în politicile educaţionale din România.
De asemenea, educaţia şi îngrijirea copiilor preşcolari se confruntă în România cu una dintre cele mai scăzute rate de participare şi cu o infrastructură dezechilibrată între rural şi urban. Conform Monitorului Educaţiei şi Formării 2022, în 2020, includerea copiilor cu vârsta între 3 ani şi vârsta de începere a învăţământului obligatoriu a fost de doar 78,2% faţă de media Uniunii Europene de 93%.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
