În toamna lui 1989, cu doar câteva luni înainte ca regimul Ceauşescu să se prăbuşească, aproape 89.000 de cereri pentru emigrarea definitivă în Republica Federală Germania erau încă în aşteptarea unei decizii. Unele fuseseră depuse cu mai bine de un deceniu înainte. În dosarele Securităţii se arată că, la 1 septembrie 1989, existau peste 88.939 de cereri „în curs de soluţionare”.
În spatele datelor seci stă o poveste despre o ţară din care oamenii încercau să plece pe toate căile posibile. Cei mai mulţi erau etnici germani, pentru care plecarea în RFG devenise, de ani buni, un proiect de familie. Dar printre solicitanţi se aflau şi români, maghiari şi membri ai altor comunităţi. Unii aşteptau ani pentru un paşaport. Alţii plecau în excursii şi nu se mai întorceau. Iar cei care nu mai voiau sau nu mai puteau să aştepte încercau să treacă ilegal frontiera.
Documentele publicate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) surprind, în cifre, dimensiunea acestui exod din ultimii trei ani ai regimului comunist.
Dosarul de emigrare, o aşteptare care putea dura 14 ani
Între 1987 şi 1989, autorităţile au înregistrat oficial 47.132 de cereri noi pentru plecarea definitivă în RFG. În aceeaşi perioadă, regimul a aprobat 35.486 de plecări.
Ritmul era atent controlat. În 1987 au primit aprobarea 12.575 de persoane, în 1988 alte 12.744, iar în primele opt luni din 1989 – 10.147.
Pentru cei rămaşi în urmă, însă, timpul putea fi măsurat în ani. La 1 septembrie 1989, Securitatea consemna 88.939 de cereri aflate încă în lucru. În unele cazuri, dosarele nu erau doar vechi, ci foarte vechi: existau cereri care îşi aşteptau soluţionarea de 14 ani.
Unul dintre principalele centre ale acestei aşteptări era judeţul Sibiu unde trăia cea mai importantă comunitate săsească din România şi care avea cele mai multe dosare în aşteptare – 28.658 – şi, totodată, cel mai mare număr de aprobări, 9.968.
În statisticile Securităţii, emigrarea devenise astfel o problemă administrativă de proporţii: mii de dosare, mii de oameni şi familii care aşteptau o decizie a statului.
Când excursia devenea bilet de ieşire
Pentru cei care nu voiau să aştepte, exista o altă variantă: plecarea temporară în străinătate şi refuzul de a reveni în România.
În limbajul Securităţii, situaţia era consemnată drept „evaziune”. Între 1987 şi 1989, 5.536 de persoane au plecat în străinătate şi nu s-au mai întors, potrivit documentelor.
Pentru alţii, excursia nu era o opţiune. Singura soluţie era trecerea clandestină a frontierei.
În cei trei ani, 2.243 de persoane au reuşit să treacă ilegal frontiera şi să ajungă în Germania. Peste trei sferturi erau bărbaţi, aproximativ jumătate aveau între 19 şi 30 de ani, iar mai mult de 1.500 erau muncitori calificaţi.
Alţi 484 de oameni au fost prinşi înainte să reuşească să ajungă dincolo de graniţă.
Dacă Sibiul era judeţul dosarelor, Timişul devenise judeţul fugilor. În perioada analizată, aici au fost consemnate 1.138 de treceri reuşite ale frontierei, aproape jumătate din total, precum şi 1.059 de cazuri de persoane care au plecat în excursii şi nu s-au mai întors.
Bucureştiul ocupa locul al doilea în ceea ce priveşte rămânerile ilegale în străinătate, cu 950 de cazuri.
Documentele păstrează şi câteva situaţii care ies din tipar. Zece persoane au făcut chiar drumul invers: au revenit ilegal din RFG în România. Iar 1.248 de membri ai Partidului Comunist Român au folosit paşapoarte obţinute în condiţiile regimului şi nu s-au mai întors.
1988, anul în care fuga a crescut
Dacă cifrele sunt privite an cu an, 1988 iese în evidenţă.
În 1987 fuseseră înregistrate 2.346 de persoane care nu s-au mai întors din excursii, în timp ce 481 au trecut ilegal frontiera şi au reuşit să ajungă în Germania, iar 114 au fost prinse.
Un an mai târziu, numărul celor care au rămas în străinătate după excursii a urcat la 2.822, cel mai ridicat nivel din perioada analizată.
Şi trecerile ilegale ale frontierei au crescut puternic. În 1988, 1.088 de persoane au reuşit să fugă, mai mult decât dublu faţă de anul anterior. Numărul celor prinşi s-a ridicat la 220.
În 1989, regimul a încercat să limiteze una dintre principalele căi de ieşire: acordarea vizelor turistice. În primele opt luni, numărul celor care nu s-au mai întors din excursii a coborât la 368.
Frontiera a rămas însă o supapă. În aceeaşi perioadă, 674 de persoane au reuşit să treacă ilegal graniţa, iar alte 150 au fost prinse.
În paralel, autorităţile au continuat să aprobe plecări definitive. Numai în primele opt luni ale anului 1989 au fost aprobate 10.147 de cereri.
Cine voia să plece
Cea mai mare parte a acestui exod era formată din etnici germani – saşi şi şvabi. Ei reprezentau majoritatea covârşitoare a dosarelor aflate în aşteptare: 76.138.
În aceeaşi categorie apar 28.466 de aprobări, 2.917 persoane care au rămas în străinătate după excursii şi 1.351 de persoane care au trecut cu succes ilegal frontiera.
Românii apar mai puţin în circuitul oficial al emigrării, dar sunt mult mai vizibili în tentativele de plecare prin alte căi.
Între 1987 şi 1989 au fost depuse 7.216 cereri de emigrare, dintre care 5.148 au fost aprobate. Alte 10.585 de cereri figurau însă în aşteptare.
În schimb, românii reprezentau aproximativ 35% dintre cei care plecaseră în excursii şi nu se mai întorseseră – 1.931 de persoane – şi constituiau majoritatea celor prinşi la trecerea ilegală a frontierei: 213 din cele 484 de cazuri.
Etnicii maghiari apar, la rândul lor, în toate categoriile: 1.906 cereri în aşteptare, 608 rămâneri în străinătate după excursii şi 194 de treceri ilegale reuşite.
Cine pleca din România lui Ceauşescu
Statisticile oferă şi o imagine demografică a celor care încercau să plece.
În dosarele aflate în aşteptare, femeile erau uşor mai numeroase: 46.562, faţă de 42.357 de bărbaţi.
Diferenţele devin mai interesante când cifrele sunt privite pe categorii de vârstă. Persoanele de peste 50 de ani apar într-un număr important printre cei cărora li se aprobase plecarea – 10.811 din totalul de 35.486.
În schimb, tinerii între 19 şi 30 de ani erau puternic reprezentaţi în rândul celor care încă aşteptau: 21.740 de cereri.
Alături de adulţi aşteptau şi copiii. Peste 18.000 de copii cu vârsta sub 14 ani figurau în dosarele aflate în aşteptare.
Dar poate cea mai importantă informaţie este cea privind profesiile.
Printre cei care primiseră aprobarea de plecare se aflau 11.455 de muncitori calificaţi. Mulţi proveneau din marile centre industriale din Timişoara, Sibiu, Braşov şi Arad.
Au plecat şi 459 de profesori şi 238 de cadre medicale cu studii superioare.
Pentru un stat care îşi controla strict populaţia şi forţa de muncă, emigrarea nu însemna doar pierderea unor cetăţeni. Însemna şi pierderea unor oameni formaţi într-un sistem în care statul investise şi de care economia avea nevoie.
O ţară care aştepta să plece
Cifrele din dosarele Securităţii spun, fără să fie nevoie de prea multe explicaţii, cât de mare devenise presiunea plecării în ultimii ani ai regimului.
La 1 septembrie 1989, aproape 89.000 de cereri de emigrare în RFG erau încă în aşteptare. În doar trei ani, alte 35.486 de persoane primiseră aprobarea oficială. Mii de oameni încercaseră să ocolească sistemul: 5.536 rămăseseră în străinătate după excursii, iar 2.243 reuşiseră să treacă ilegal frontiera. Alte 484 de persoane fuseseră prinse.
În statisticile statului comunist, toate aceste destine deveniseră coloane, categorii şi procente.
În realitate, erau familii care aşteptau de ani de zile, tineri care încercau să treacă frontiera, oameni care plecau într-o excursie cu gândul că nu se vor mai întoarce şi comunităţi întregi care îşi pregăteau despărţirea de România.
În toamna lui 1989, regimul încă încerca să controleze cine pleacă, când pleacă şi pe ce cale. Dar numărul dosarelor, al celor care plecau şi al celor care încercau să fugă arată că problema nu mai putea fi ţinută doar într-un sertar al Securităţii.
Peste câteva luni, în decembrie 1989, avea să se prăbuşească şi regimul care încercase, timp de decenii, să controleze inclusiv dreptul oamenilor de a pleca.
Medikatv.ro
