Nava amiral a Forţelor Navale Române, Fregata Mărăşeşti, a plecat, cu câteva zile înainte de a împlini 30 de ani de la botezul care a lansat-o la apă, într-o nouă misiune NATO. Peste 200 de marinari s-au alăturat altor 16 nave chiar în dreptul Sevastopolului anexat de Rusia, pentru un exerciţiu atent urmărit de Moscova. Pe Mărăşeşti, viaţa a decurs însă ca în timpul fiecărei misiuni - greu.
Fregata Mărăşeşti a avut multe nume de-a lungul timpului: a ieşit din şantierul Mangalia în 1985 - o producţie "100% românească", dar cu sprijin rusesc şi echipamente inscripţionate în litere chirilice - sub numele "Muntenia" şi era încadrată - conform standardelor Pactului de la Varşovia - drept crucişător uşor. După Revoluţie a devenit "Timişoara", încadrată ca distrugător, dar numai câteva săptâni mai târziu avea să fie botezată, pentru ultima oară, drept "Mărăşeşti". În 2001 a devenit fregată, în conformitate cu standardele NATO.
Are un "CV" impresionant, participând la zeci de misiuni, naţionale şi internaţionale, şi este cunoscută drept cea mai puternică navă a Forţelor Navale, cu cele mai multe guri de foc, 144 de metri lungime, aproape 15 metri lăţime şi peste 5.500 de tone deplasament. Are patru motoare diesel MAN, care îi dau o putere maximă de 32.000 cai putere, şi atinge o viteză de 27 de noduri (50 de km/h), putând caza 270 de militari.
Dar acestea sunt doar cifre şi date lipsite aproape de orice semnificaţie. Ce face Fregata Mărăşeşti specială sunt echipajul ei şi experienţele oamenilor care, în ultimii 31 de ani, au muncit şi au trăit la bordul ei.
Acestea sunt câteva dintre poveştile lor:
"Unii nu te înţeleg, alţii nu te cred, aşa că mai bine taci. Cum a fost în misiune? «A fost bine» şi atât. Te plângi la colegi, acasă încerci să mergi tot un zâmbet"
Iulie 2016. Nava amiral a flotei României, Fregata „Mărăşeşti” (F111) iese din nou în misiune. De data aceasta alături de alte 16 nave din SUA, Canada, Turcia, Polonia şi Ucraina, în cadrul unui exerciţiu multinaţional, Sea Breeze 2016. Exerciţiul naval se află la a 15-a ediţie, fiind organizat anual în Marea Neagră de către SUA şi Ucraina, sub umbrela NATO. Pe lângă amploarea sa, un alt detaliu atrage imediat atenţia: locul de desfăşurare.
Pe 25 iulie, într-o dimineaţă de luni, Mărăşeşti părăseşte portul Constanţa pentru a se alătura restului grupului de nave în apele internaţionale din dreptul unei zone sensibile, chiar între Odesa (Ucraina) şi Sevastopol (până în 2014 Ucraina, acum parte a Federaţiei Ruse).
Grupul naval este condus de distrugătorul american USS Ross (DDG-71) şi de fregata ucraineană Hetman Sahaydachniy (U130). Aceasta din urmă este una dintre puţinele nave de război cu care se mai poate mândri Marina Ucrainei, după anexarea Crimeei din 2014, care a surprins multe vase în portul Sevastopol, căzând în mâna forţelor ruseşti. Rusia chiar şi-a scufundat o navă proprie, Ochakov, pentru a bloca fuga unei mari părţi a flotei Ucrainei. Aşa se face că, pentru a nu veni chiar „cu mâna goală”, ucrainenii au scos la înaintare în acest exerciţiu inclusiv o micuţă navă a pazei de coastă.
Fregata Sahaydachniy a supravieţuit cu ceva noroc – dar şi cu sprijin românesc. În 2014, se afla în Somalia, în misiunea din Golful Aden. La intrarea în Marea Neagră, a fost escortată de către Fregata „Regina Maria” în siguranţă, în port, un gest pe care ucrainenii nu îl uită.
În această atmosferă, în continuare tensionată, a debutat şi exerciţiul Sea Breeze 2014, în frunte cu o navă a SUA, alături de rămăşiţele marinei Ucrainei şi supravegheat cu atenţie timp de o săptămână, de la numai câţiva kilometri, de nave de cercetare ruseşti.
„Bună dimineaţa, Mărăşeşti! Deşteptarea, deşteptarea, deşteptarea!”
La bordul fregatei Mărăşeşti, dimineaţa începe la ora 6.00, dar este impropriu spus că atunci începe şi munca. Lucrul nu se opreşte niciodată cu adevărat pe o navă de război, mai ales în timpul unui exerciţiu. Turele (carturile) sunt aranjate în aşa fel încât şi cei mai ocupaţi dintre membrii echipajului să apuce măcar 4 ore de somn, iar viaţa este departe de a fi uşoară.
Prima zi a exerciţiului, care a decurs în totalitate în ritm de marş, către largul Odesei, nu le-a dat multe clipe de odihnă marinilor, care au fost încă de dimineaţă supuşi seriilor de „situaţii simulate”: foc la bord, compartimente inundate, manevre, abandonul navei şi exerciţii de prim-ajutor.
Pentru echipajul de peste 200 de marinari, este o zi obişnuită în larg, însă asta nu face lucrurile mai uşoare, pentru că, oricât de exeperimentaţi ar fi unii dintre marinari şi ofiţeri, există o problemă care afectează întreaga Marină: lipsa de cadre. După eliminarea stagiului obiligatoriu, tot mai puţini soldaţi şi ofiţeri au ales calea marinei, chiar dacă în ultimii ani trendul a fost unul mai îmbucurător.
„Azi vezi oameni pe nave care acum 20 de ani nici nu ar fi fost luaţi în seamă”, spun cei mai experimentaţi, dezamăgiţi cumva de „tinerii de azi”. Aceste probleme fac ca de multe ori echipajul unei nave să fie completat de marinari de pe alte vase, care poate lucrează chiar şi pentru prima oară împreună. „Sunt câţiva pe care nu i-am văzut niciodată la faţă, trebuie să-i iau de la zero, să vad ce ştiu, ce nu ştiu, ce fac cu ei”, spune un maistru, înainte de un exerciţiu.
„Ăstea sunt condiţiile” este replica pe care o dau mulţi din cei pe pe Mărăşteşi, cu o privire oarecum resemnată, însă nu înfrântă, pentru că oricare ar fi problemele, de la cele de personal, până la cele de tehnică, marinarii de pe fregată încearcă să nu facă nimic cu jumătate de măsură, ceea ce le-a adus şi aprecierea partenerilor NATO în zecile de exerciţii la care au participat în ultimii 20 de ani.
Mândria şi pasiunea îi fac pe mulţi să persevereze, oricare ar fi „condiţiile”, pentru că Mărăşeşti are o alură care impune respect în Marina României, iar mulţi preferă să servească pe această navă, vârf al tehnicii şi puterii navale autohtone, decât pe cele două „surori” mai tinere, cumpărate de la britanici. Motivul? Istoria.
Cum au salvat nava cei „240 de eroi”: „Ne-au căutat 24 de ore. Au zis: «Gata, Mărăşeştiul nu mai există!»”
În primăvara anului 1998, Mărăşeşti participa la unul din primele exerciţii NATO ale României, „Strong Resolve”. Era pentru prima dată când o navă de război românească trecea Mediterana către Oceanul Atlantic după cel de-al Doilea Război Mondial. Anterior, echipajul Mărăşeştiului înregistrase şi un alt record: primul zbor al unui elicopter românesc în Marea Mediterană, elicopter care a decolat de pe heliportul fregatei F111.
Lucrurile aveau însă să se schimbe odată ajunşi la locul de desfăşurare al exerciţiului – Golful Biscaya, din largul Franţei. O furtună a măturat apele Atlanticului timp de trei zile; o furtună precum niciunul dintre membrii echipajului nu mai văzuse şi nu avea să mai vadă.
Majoritatea navelor NATO erau modele noi, cu sisteme automate de compensare a valurilor, care au suportat mai uşor furtuna şi au reuşit să ajungă la Brest, în adăpostul portului. Mărăşeşti a suferit din plin forţa oceanului.
„Ne-au zis la un moment dat că e fiecare pentru el, să încercăm să ajungem în port. Timp de trei zile ne-a lovit. Valurile veneau peste prova şi înghiţeau tunurile, apoi se scufunda pupa şi ne ridicam şi rostogoleam. Unii nu au rezistat. Am văzut oameni care au sărit de pe fix, au clacat. Când au ajuns pe ţărm au zis: gata, orice, mă duc la Armată, în tancuri, orice, dar pe navă nu mai calc”, spune unul dintre cei 8 marinari care au prins furtuna din Atlantic şi care încă mai servesc pe Mărăşeşti.
Toţi povestesc evenimentele vizibil emoţionaţi şi uneori cu lacrimi în ochi. Erau siguri că se vor scufunda şi nu-şi vor mai vedea niciodată familiile.
„Scârţâia totul. Scârţâia vaporul, scârţâiam noi. Credeam ca se va rupe, îl simţeam. Veneau valurile şi ne scufunda din prova de ajungeau elicele să dea în aer de parcă eram avion. Şi, când pica iar cu pupa în apă şi prindeau elicele apa, icnea din toate încheieturile. Timp de 24 de ore au încercat să dea de noi de acasă şi nu puteau. Au zis: Gata! Mărăşeşti nu mai există. România trebuie să îngroape 240 de eroi”, povesteşte un alt martor al evenimentelor din 1998.
S-a discutat şi despre abandonarea navei, însă marinarii s-au opus şi au decis să lupte cu furtuna. Acum, ei reuşesc să rememoreze clipele şi cu umor: „Aveam pe vapor şi francezi, la schimb de experienţă. După furtună ne-au spus că le-a fost frică, pentru că dacă dădeam abandonul navei ei nu ştiau româna. La mal au pupat pământul”.
La sosirea în Constanţa, au avut parte de o primire care le-a rămas în memorie, însă nu într-un mod plăcut. „Colac peste pupăză”, cum zic marinarii, după 45 de zile de instrucţie, au fost ţinuţi 12 ore în dreptul portului ca să aibă timp ministrul Apărării să vină de la Bucureşti să îi felicite personal. „A apărut pe punte cu pantaloni scurţi şi i-am dat onorul aşa”, povestesc ei.
Nava fusese însă afectată de furtună şi, după cele 12 ore în rada portului, n-a mai putut ridica ancora din cauza unei defecţiuni şi a fost nevoie să fie tăiat lanţul pentru ca fregata să poată pleca de pe loc.
Povestea e spusă în iulie 2016 în faţa unui tânăr ofiţer care ascultă zâmbitor şi parcă nostalgic, dând din cap aprobator. Este fiul celui care, în urmă cu 18 ani, a tăiat ancora Mărăşeştiului.
„Nava e vie, e un organism viu. Unii vin, alţii pleacă, dar ea rămâne vie”.
F111 Mărăşeşti vs. USS Ross: „Uite, măi! Asta navă, asta Marină!”
Singurele ape agitate prin care a trebuit să treacă Mărăşeşti în săptămâna exerciţiului Sea Breeze 2016 au cele fost provocate de americani.
Fregata USS Ross a fost ultima care să tragă la doar câteva zeci de metri apropiere, într-un exerciţiu de aprovizionare pe mare (RAS) condus de nava românească. Rând pe rând, turcii, canadienii şi ucrainenii s-au apropiat la o „aruncătură de bandulă” de fregată, ţinând un curs paralel, simulând o aprovizionare de combustibil.
În tradiţia marinărească, la finalul exerciţiului, navele care s-au aprovizionat şi-au tunat peste valuri „imnurile” sau şi-au ridicat steagurilor neoficiale. Corveta „Contraamiral Eustaţiu Sebastian” i-a distrat pe cei de pe Mărăşeşti cu "Zdob şi Zdub – Moldovenii s-au născut", iar turcii de pe Fregata Yildirım (F-243) au ridicat un steag cu logo-ul filmului Ghostbusters. Un tânăr marinar a greşit însă manevra, ridicând steagul... invers. „Aoleu, ce păţeşte ăsta”, au comentat, veritabil afectaţi, marinarii români.
Alţii au glumit însă, numindu-l pe tânărul marinar turc, de la distanţă, un „pucist”.
Au participat la RAS şi ucrainenii, însă nu cu fregata Sahaydachniy, care întâmpina probleme la motoare şi rămăsese mult în urma grupului, ci cu micuţa navă a pazei de coastă. Viteza ei era însă prea mică pentru a prinde Mărăşeştiul din urmă. De pe puntea de comandă, ofiţerii dau, şoptit şi cu ceea ce pare a fi milă în glas, un ordin: „Daţi şi voi mai încet”.
Finalul a aparţinut însă americanilor şi celor 7.000 de tone ale USS Ross. După un RAS executat perfect, echipajul a dat la rândul său drumul boxelor şi a executat apoi o manevră de decuplare de urgenţă, răsucindu-se în câteva secunde la 90 de grade şi lăsând în urma lor valuri puternice, care au lovit Mărăşeştiul şi au provocat un tangaj resimţit de toţi marinarii.
„A trecut Americanu’”, au spus şi cei care nu se aflau pe punte în momentul exerciţiului.
„Uite, măi. Asta navă, asta marină!”, a exclamat admirativ un marinar. „Vai de noi”, i-a răspuns un altul enervat, aruncându-şi ţigara în mare şi retrăgându-se sub punte. Dar, ceea ce fusese aproape o punte goală cu câteva minute în urmă, se umpluse acum de membri ai echipajului care voiau să vadă şi ei „minunea”. La câteva zeci de metri distanţă, o americancă îşi făcea un selfie cu Mărăşeştiul.
Viaţa pe mare: „Am ratat nunţi, botezuri, înmormântări. Am ratat cum mi-au crescut copiii”
Marinarii trebuie să fie gata de misiune oricând. Mai ales atunci când sunt în ceea ce se numeşte serviciul de luptă şi nu au voie să părăsească barăcile. În două ore de la alarmă trebuie să fie pe mare. Pe unii i-a prins în mijlocul unor petreceri sau dormind. „Era ora 22.00, eram cu nişte oameni, m-au sunat: trebuie să fii pe navă. Am crezut că glumeşte. Am plecat, la 00.00 am părăsit portul, am efectuat trageri pe timp de noapte, la 5 dimineaţa eram înapoi”, spune un marinar. Cu acea ocazie, un „oficial” de la Bucureşti venise să-i verifice dacă sunt pregătiţi.
Marinarii nu ştiu să zică aproximativ cât timp pot petrece pe mare. Uneori poate fi o săptămână pe lună, alteori chiar trei săptămâni. Uneori nici nu află unde merg până nu părăsesc portul. Pe lângă nervii, răbdarea şi rezistenţa lor, cele mai testate sunt familiile. Unora le este uşor, având soţii sau soţi care au înţeles toate restricţiile şi problemele care vin cu o viaţă pe mare. Alţii duc povara mai greu, misiune cu misiune.
„Am ratat nunţi, am ratat botezuri, înmormântări. Am ratat cum mi-au crescut copiii, să mă credeţi”, spune un marinar.
În timpul exerciţiilor scurte, de o săptămână sau mai puţin, nu există semnal la telefon sau internet. Marinarii mai prind scurte momente cu familiile lor când trec pe lângă platformele petroliere, care au antene, dar nu este suficient. Copiii unora dintre marinari dau examene, la licee, facultaţi şi chiar la Academia Navală, cât timp ei sunt în misiune. Printre aceştia, chiar şi fiul comandantului navei, comandorul Cornel Cojocaru.
Pe drumul de întoarcere spre Constanţa, la 5 zile de la examenul copiiilor, află că aceştia au trecut cu succes. Este ora 23.00, iar puntea fregatei este plină de marinari, cu feţele luminate de telefoanele mobile, care în sfârşit au prins puţin semnal de la o platformă.
„Medicamentul” pentru toate aceste momente stresante este – paradoxal cumva – chiar munca. Timpul liber nu prea există pe navă. Orele de somn ale celor care au avut carturi peste noapte nu sunt petrecute, de regulă, dormind, mai ales în cazul celor care dorm în barăcile cu peste 20 de paturi, situate lângă motoare, unde temperaturile depăşesc 40 de grade. Se mai joacă table sau cărţi, se mai discută, dar nu se doarme şi nu se ascultă muzică – pentru a reuşi să audă anunţurile din sistemul de comunicaţii care i-ar putea viza.
„Nu, nu prea ai timp liber. Dacă nu ai cart şi nu-ţi dormi cele 4 ore, oricum ai alte lucruri de făcut, eşti parte a unui sector, ai alte îndatoriri”, spune un tânăr locotenent.
Aşa trece şi orele mai repede.
Unii citesc. Unul dintre cei mai vechi marinari de pe Mărăşeşti, un maistru principal care e pe navă din 1993, a „înfiinţat” o bibliotecă: a donat zeci de cărţi, care au fost expuse în careul ofiţerilor: „Cine vrea, poate să vină să ia o carte şi să citească”, spune el. Nu sunt însă prea mulţi doritori. El continuă totuşi să le aducă.
Pentru moral există însă şi mâncarea. Se serveşte din patru în patru ore în timpul zilei, în porţii care să sature, dar care să nu te trimită la culcare. Meniul este variat şi, fără excepţie, gătit la fel de bine ca într-un restaurant – cel puţin pe Mărăşeşti – iar bucătarii încearcă să împace toate gusturile: cartofi, carne de porc, peşte, orez, mazăre, prăjituri, fructe. Listele se întocmesc cu grijă, pentru a-i bucura şi pe cei din Moldova, dar şi pe cei din Ardeal. Pentru o săptămână de exerciţii, nava pleacă din port cu 300 de kilograme de carne de porc, 200 de kilograme de carne de pui, 250 de kilograme de carne de vită, 400 de kilograme de pâine, 2.700 de ouă şi 10 tone de apă. Bucătarii lucrează în condiţii cu adevărat infernale pe timpul zilei, în carturi care pot dura şi 17 ore, de la 5 dimineaţa, la 22.00 sau chiar mai mult.
„Unii vin şi glumesc cu mâncarea, că nu le-a plăcut sau vor altceva, dar băieţii (bucătarii – n.r.) chiar pun la inimă şi asta nu e ok”, spune un marinar.
Există şi meniuri pentru post şi, teoretic, pentru vegetarieni, dar „pe Mărăşeşti nu avem aşa ceva”, spune un bucătar zâmbind.
Rusia ţine NATO sub atentă supravghere în Marea Neagră
Toate aceste lucruri se petrec pe Mărăşeşti sub o supraveghere atentă a navelor ruseşti, care sunt o apariţie comună în largul Mării Negre. Uneori se apropie şi la 6 kilometri, vizibili la linia orizontului. Sunt în ape internaţionale şi au tot dreptul să fie acolo, însă apariţia lor şi manevrele pe care le fac sunt atent supravegheate la rândul lor de ofiţerii români şi trecute în jurnalul navei.
Mai agresive sunt avioanele de vânătoare, MIG-urile, care zboară uneori şi la numai câteva sute de metri deasupra navelor NATO, însă şi aceste lucruri au devenit parte din cotidian.
Ruşii reuşesc însă să şi perturbe activităţile forţelor NATO. Unul dintre exerciţiile programate pe Mărăşeşti a fost unul clasic: „om la apă”, în cadrul căruia un „manechin”, pe nume Oscar, este aruncat în apă şi trebuie recuperat („Finding Oscar”, glumesc marinarii).
În prima zi a exerciţiului, Oscar a fost aruncat, regulamentar, în apă, iar scafandrii EOD se pregăteau să îl recupereze. Pe navă se dă alarma prin toate staţiile: „Om la apă”, vuiau megafoanele. Un marinar, alergând pe punte, se uită însă nedumerit către un coleg: „Băi, dacă avem om la apă de ce încă ne mişcăm?”.
Răspunsul se găsea pe puntea de comandă: la 3 mile nautice (5,5 kilometri) distanţă de Mărăşeşti îşi făcuse apariţia prima navă de observaţie rusească. Exerciţiul fusese anulat, fără explicaţii către echipaj, până când ofiţerii puteau să determine cursul navei ruseşti. Aceasta a mers timp de 55 de minute în paralel cu Mărăşeşti. „Un nume, ceva, s-o trec în jurnal?”, întreabă un tânăr ofiţer, fără să primească răspuns.
Ruşii, „prieteni” vechi ai marinarilor români, sunt şi subiect de glume. „Ăştia-s ruşi.”, anunţă unul, mijind ochii la orizont, unde tocmai îşi făcuse apariţia o pată albă. „Da?”, întreabă un coleg. „Păi dar cine?”, primeşte răspunsul. „Vedem noi când ne apropiem, îi salutăm”, spune un alt marinar, zâmbind. „Şi ei ne vor saluta. Cu o salvă”, glumeşte primul marinar, stârnind râsetele colegilor. Al doilea nu pierde momentul.: „Noi tragem cu bandula (bucată de lemn, legată de o frânghie, pentru manevre – n.r.), ei cu tunul. De-aia s-a interzis şi şampania la bord!”.
Pentru americani, ruşii nu sunt însă subiect de glumă. La finalul unui exerciţiu, USS Ross dispare. „Unde e Ross?”, se întreabă pe punte. „Nu ştiu, nu mai apare pe radar”, vine răspunsul. : Explicaţia: „a plecat după ruşi”. Nu trebuie să dea raportul. „Când eşti puternic...”, se lasă în aer concluzia.
De altfel, pentru mulţi marinari, exerciţiul acesta e făcut tocmai pentru a fi văzut de către ruşi, mai ales pentru ca ucrainenii să fie văzuţi „în compania fratelui mai mare”. Marinarii în general nu-şi bat capul cu astfel de probleme şi nici nu le place să vorbească despre „politică”. Atunci când o fac, este însă şoptit, aproape conspirativ. Se vede odată cu frustrarea, cum a fost atunci când Mărăşeşti nu a mai fost ales să execute exerciţii de tragere cu armamentul din dotare, pentru ca ucrainenii să îşi încerce tunurile. „Asta a fost comanda. Eh, oricum, vrei să-ţi zic ceva? Am ieşit pe mare numai ca să ne vadă rusu’, restul nu contează”, spune, în taină, un tânăr marinar.
Cel mai mare duşman al marinarilor: răul de mare
Dacă ruşii nu reprezintă o ameninţare, marea este însă un adversar de temut. În special cea agitată. Medicul Mărăşeştiului stă puţin pe gânduri şi face o statistică rapidă: până la 10% din echipajul navei cade victimă răului de mare în timpul unei misiuni cu ape învolburate. Soluţii nu prea există. Pastilele nu îşi au rostul, pentru că, dacă ţi-e rău, nu apucă să îşi facă efectul până „dispar” din organism. Se apelează la soluţii intravenoase, însă acestea presupun ceva timp petrecut în „Izolator”, camera special destinată cazurilor mai grave.
Pe navă se vorbeşte şi despre marinari cu experienţă, care nici la 10 ani după ce au păşit prima oară pe un vapor nu pot scăpa de efectul tangajului şi al valurilor. „Poţi fi şi amiral – dacă ţi-e rău, ţi-e rău”, explică un marinar.
Uneori e şi contagios şi subiect de farse în rândul echipajului. Unul dintre cei mai vechi marinari de pe Mărăşeşti povesteşte râzând în hohote cum un fost coleg, care suferea permanent de un caz extrem de rău de mare, devenea şi victima colegilor, care, când îl vedeau, începeau să se legene pe loc în faţa lui – chiar şi în port – până când acesta ceda şi i se făcea rău.
După răul de mare, urmează contuziile. Capul şi fluierul piciorului sunt victime sigure – pe mare, devin veritabile instrumente de găsit cele mai contondente colţuri ale vaporului. Pentru medici, rămâne proaspătă în memorie o întâmplare cu un marinar care şi-a spart capul, cu o tăietură de 10 centrimetri pe scalp, care a ajuns însă conştient la infirmerie. „Vorbea, era în regulă. L-am ras în cap să văd ce şi-a făcut şi l-am lăsat apoi singur câteva secunde să aduc ce-mi trebuie. Omul şi-a scos telefonul mobil şi şi-a făcut o poză şi, când a văzut ce are în cap, a leşinat”, povesteşte un medic.
„Dacă îl tai, nu curge sânge. Curge Mărăşeşti”
Aşa vorbesc unul despre altul doi dintre cei mai vechi marinari de la bordul fregatei Mărăşeşti. Sunt împreună de peste 20 de ani şi se află acum la finalul unei noi misiuni. Că ruşii sunt la orizont, că americanii conduc flotila sau că ucrainenii au apucat să tragă, şi românii nu, sunt detalii foarte puţin importante pentru ei, care vor fi uitate rapid. Pentru ei, istoria Mărăşeştiului, la care au participat activ şi la care vor continua să participe, continuă. Pentru ei, multe lucruri se schimbă, de la echipaj – şi chiar căpitani, ei trecând până acum prin şase – până la misiuni, dar amândoi sunt legaţi de ceva ce speră că şi cei mai tineri dintre ei voi ajunge să aprecieze: tradiţiile. Tradiţii care acum simt că se pierd. Uşor, dar sigur.
Pe vremuri, se trăgea clopotul navei pentru a semnala schimbarea cartului – o tradiţie veche de pe vremea piraţilor din filme. Ofiţerii mergeau pe un bord al navei, iar gradaţii pe celălalt bord. La fe se întâmpla în cazuri de alerte - cei care se deplasau dinspre pupa spre prova pe o parte, ia cei dinspre prova spre pupa pe ailaltă. Pentru a nu se călca în picioare. Marinarii făceau matelotaj în timpul liber, iar fluieratul erai interzis. Tradiţii cu sensuri pierdute în negurile istoriei şi tradiţii care încă par de bun-simţ. "Pe vremuri, se spunea că o mână e pentru tine, o mână pentru navă. Ca să nu te duci peste bord, evident. Acum, e o mână pentru tine şi una care să ţi-o...", lasă în aer un marinar o vorbă din popor.
Le place să povestească despre vremurile vechi, dar nu sunt deosebit de nostalgici, pentru că nu consideră că „vremurile bune” au apus. Chiar privesc optimist spre viitor. „S-au schimbat multe, e un salt fantastic înainte”, spune unul din ei despre cum se face marinăria astăzi. Au dispărut comandanţii care făceau ordine pe vas cu urlete şi pedepse. „Pe vremuri, dacă erai mecanic şi te prindea căpitanul fără vaselină pe degete, însemna că n-ai făcut nimic. Ţi se tăia ziua de muncă”, povesteşte unul. Acum disciplina a mai dispărut, aşa cum era ea în anii comunismului şi înaintea aderării la NATO. Cu bunele şi cu relele situaţiei.
Cei bătrâni se uită la cei tineri, care le vin din urmă, şi sunt puţini dezamăgiţi: „Sunt afoni, atehnici, a-, a-,a-... Nu-i mai interesează multe lucruri”, spun ei. Se grăbesc să-şi îndeplinească contractul cu Forţele Navale şi apoi să plece în marina comercială, acolo unde salariul este mult mai atractiv. Dar pricep şi altceva: „tinerii nu îi înţeleg pe cei mai bătrâni, iar bătrânii nu pot ţine pasul cu cei mai tineri”.
E valabil şi în marină, cu nave noi şi confortabile, care au aer condiţionat, precum Regina Maria şi Regele Ferdinand, iar aerul aproape antic şi sufocant al Mărăşeştiului nu e pe gustul tuturor. Sunt oameni şi oameni. „Regulile, legea sunt ca o barieră: vulturii trec pe deasupra, şobolanii trec pe dedesubt, iar boii se opresc în ea”, comentează vechii marinari, uitându-se în jur.
Aşa ajunge Mărăşeşti în port, după o săptămână pe mare: cu un echipaj mai experimentat, cu regrete, dezamăgiri, dar şi bucurii. Cu felicitări pentru treaba bine făcută şi cu dojeni pentru greşeli. Cu multe poveşti care trebuie spuse despre oameni care fac mult cu foarte puţin, cu multe poveşti despre ce se pierde şi ce se câştigă în Forţele Navale ale României.
Părăsim Mărăşeşti într-o dimineaţă de sâmbătă, după o săptămână lungă petrecută în misiune, în căldură şi sudoare. Marinarii merg, rând pe rând, să-şi primească „diurna” pentru aceste zile petrecute ca „ambasadori” ai României în NATO, însă timpul petrecut acum la mal, alături de familii, este unul prea scurt. De luni, revin pe navă; revin în misiune.
"Aici stăm cinci zile, dar acasă restul. Trebuie să ne acomodăm, nu? Înregistrăm pe telefoane: sunete de generatoare, alarme, de toate. Ca să fie tranziţia uşoară. Problema e cu căldura. De unde scoatem acasă 60 de grade ca aicea?".
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
