Incendiul din clubul Colectiv, o fostă hală a fabricii Pionierul, a cutremurat o ţară. 65 de oameni au murit atunci. Erau tineri la concertul trupei Goodbye to Gravity, care lansa albumul „Mantras of War”. Focul a pornit de la artificiile din zona scenei. În orele care au urmat tragediei de acum 10 ani, foarte mulţi oameni, din inimă, au sărit în ajutorul celor ce treceau prin iad. Aşa cum s-au priceput. Oana Botezatu, jurnalist şi antreprenor, a fost unul dintre ei. Ea a mers prin spitale cu mâncare, cafea şi croissante pentru rudele victimelor. „Îmi făcusem un scop: să conving oamenii că împreună ducem mai uşor povara acelor zile. S-a pornit atunci un tăvălug de omenie”, a povestit Oana, pentru News.ro, cum a trăit acele zile. La un deceniu de la tragedie, „sentimentul dominant este cel al lipsei de asumare reală din partea clasei politice şi a administraţiei publice”, mărturiseşte Cristina Hurdubaia, voluntar.
„Făcusem pizza şi aveam musafiri. Ştirea m-a prins în pat, îl aveam la sân pe David. În timp ce adormeam copilul de 7 luni, am văzut ştirea pe social media. Când m-am întors la bucătărie, târziu în noapte, soţul meu şi musafirii noştri erau cu ochii pe un live, la telefon. „Doamne fereşte, e iadul!”. Imaginile erau ca dintr-un film de groază. Apoi au început să apară pe Facebook liste cu nume. Pe o listă era numele lui Teo (Teo este unul dintre oamenii care s-au stins în urma tragediei din Clubul Colectiv). Stăteam patru oameni mari la masa noastră din bucătărie, din pizza nu a mâncat nimeni nici măcar o gură. „Puteam fi noi”, ne ziceam. „Puteam fi noi”... A fost o noapte albă. Deşi, în afară de Teo, nu ştiam pe nimeni dintre victimele care apăreau pe liste, nu am putut să dorm. Plângeam şi dădeam mai departe toate mesajele care apăreau pe reţelele de socializare. Ştiam că ajută. Şi a ajutat. În zilele următoare, am făcut la fel. Multe zile la rând, multe ore la rând. Pentru că nu am ştiut ce să fac altceva. Ne-am pus totul pe hold şi am încercat să ajutăm”, mărturiseşte Oana.
A fost prima mare tragedie de după Revoluţie prin care trecea Bucureştiul, oamenii s-au unit să ajute, distribuind mesaje pe reţele de socializare.
„Nu ne-am priceput mare lucru în faţa unei asemenea tragedii. Dar ne-am priceput măcar să mergem prin spitale cu mâncare, cafea şi croissante şi mai ales cu umeri de plâns pe ei. Asistam neputincioşi la morţile unor oameni ca noi. „Avem de toate”, ne spuneau autorităţile la televizor, „avem de toate”. Dar noi ştiam că nu au. Vedeam că nu au. Aparţinătorii ne spuneau că nu au. În zilele alea de după incendiu parcă nu am respirat. Am dormit puţin. Am mâncat şi mai puţin. Am vorbit la telefon mult. Am scris şi mai mult - îmi făcusem un scop: să conving oamenii că împreună ducem mai uşor povara acelor zile. S-a pornit atunci un tăvălug de omenie. Aşa i-am şi zis. De la cele câteva sandvişuri cumpărate de Laura, prietena mea, şi duse la spital, am ajuns la a duce zilnic, zi de zi, mâncare în spitale. Pentru rudele din camere de aşteptare, dar şi pentru personalul medical. Iniţial ne-am descurcat din fonduri proprii, dar în scurt timp ne-au sărit în ajutor foarte mulţi oameni şi foarte multe firme. Acela a fost momentul în care am simţit că aparţin acestei ţări, cu totul. Când, în faţa unei tragedii fără margini, am ştiut să fim oameni. Şi am fost”, a povestit Oana.
Cristina Hurdubaia: „Prioritizarea vieţii umane şi a siguranţei naţionale în sănătate nu a depăşit stadiul declarativ”
„Implicarea mea imediat după tragedia Colectiv, care a durat un an, a fost o reacţie reflexă, generată de şocul şi de indignarea în faţa unui dezastru previzibil. Atunci, sentimentul dominant a fost un amestec de urgenţă extremă - nevoia de a acţiona rapid şi eficient, acolo unde sistemul eşuase - şi o speranţă fragilă că dimensiunea catastrofei va forţa o resetare morală şi instituţională”, spune Cristina Hurdubaia.
Cristina, care coordonează Asociaţia Copacul cu fapte Bune, a fost voluntar. Prin campania „Împreună Rezistăm” a reuşit să strângă bani din organizarea de concerte şi donaţii pentru familiile victimelor.
„Zece ani mai târziu, emoţia s-a aşezat într-o formă de frustrare matură. Nu mai este vorba de furia momentului, ci de o dezamăgire structurală. Am asistat la un ciclu de promisiuni politice, legi cosmetizate şi întârzieri constante. Sentimentul dominant este cel al lipsei de asumare reală din partea clasei politice şi a administraţiei publice”, subliniază ea.
Testul de voinţă politică, picat constant
„Absenţa unui spital modern de mari arşi, la un deceniu distanţă, este o dovadă clară că prioritizarea vieţii umane şi a siguranţei naţionale în sănătate nu a depăşit stadiul declarativ. A fost un test de voinţă politică, picat constant. Sincer, mi-e foarte greu să vorbesc despre asta, cu atât mai mult cu cât frustrarea creşte pe zi ce trece”, declară Cristina.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
