Regizorul Alexandru Solomon spune despre cel mai recent documentar al său, „Ouăle lui Tarzan”, care va rula în cinematografe din 6 octombrie, că nu este un documentar istoric despre abhazieni, ci unul despre utopii, lăsându-se pasionat de „lumea imaginară în care oamenii îşi găsesc motivaţii ca să trăiască în cele mai cumplite condiţii”.
Pelicula ”Ouăle lui Tarzan” a avut premiera mondială la Festivalul de Film Transilvania (TIFF) şi a fost selectat în competiţia de documentare a Festivalului de Film de la Karlovy Vary.
Documentarul vorbeşte despre utopii, este o dramă metaforică în care se împletesc destinele asemănătoare ale maimuţelor şi oamenilor.
Suhumi este capitala Abhaziei, o mică republică nerecunoscută oficial, aflată pe malul oriental al Mării Negre. Pe o colină deasupra oraşului se întinde parcul unui institut medical de cercetare pe maimuţe, înfiinţat de sovietici în anii ‘20.
Legenda spune că a fost înfiinţat pentru crearea unui hibrid între om şi maimuţă. Creatura nu a fost zămislită niciodată, la fel cum nici Omul Nou al comunismului nu s-a născut.
Alexandru Solomon a început lucrul la acest proiect în 2011. „Am citit documente despre doctori care făceau experiemnete fanteziste în anii 1920, la limita SF-ului, apoi am aflat că acest institut mai există şi m-am dus la congres de primatologie, la Soci, în 2001, şi de acolo la Suhumi şi am văzut pentru prima oară locul, oamenii. Practic, de atunci m-am lipit de ei şi de subiect. În tot acest timp am mers o dată, de două ori pe an, iar cu echipă, să spun aşa, am filmat începând din toamna lui 2015”, a explicat el luni, la prima vizionare de la Bucureşti a filmului.
Au fost realizate peste 70 de ore de filmare, iar, pentru început, Alexandru Solomon a urmat, un timp, cursuri de limba rusă. „Nu am învăţat rusă la şcoală şi am căutat să ajung la un nivel cât să înţeleg sensul discuţiei. Rusa este, în părţile acelea, ca engleza. Abhaza este o limbă cumplit de grea, nici măcar toţi abhazii nu reuşesc să o vorbească”.
„Voiam să fac ceva diferit. Mi s-a părut că a lăsa ambiguitatea acestei poveşti să se dezvolte în cât mai multe direcţii este singura salvare, să zicem, dramaturgică. Este destul de personal acest documentar”.
Abhazia „se comportă ca o ţară”, spune regizorul. „Teritoriul are un preşedinte, un parlament, emite vize. Se comportă ca o ţară, desigur, traumatizată, ieşită dintr-un război cumplit, în urma căruia jumătate din populaţie a trebuit să emigreze sau a fost ucisă, şi vorbesc în special despre georgieni”.
Filmul nu este un documentar istoric despre abhazieni, a adăugat Solomon. „Cred că faptul că teritoriul acesta este suspendat în spaţiu şi timp m-a pasionat de la început - mergeam într-o ţară care nu există pe hartă, în care nişte oameni fac experimente care nici ele nu mai sunt pe harta ştiinţifică a lumii şi continuă nişte utopii de anii ‘20, din secolul XX”.
„M-a pasionat toată lumea asta imaginară în care oamenii îşi găsesc motivaţii ca să trăiască în cele mai cumplite condiţii, ceea ce, probabil, facem toţi. Nu ne motivăm cu lucruri de zi cu zi, mergem înainte cu ceva care ţine de imaginaţia noastră şi cred că asta ne desparte de maimuţe”.
Referitor la experimentele făcute pe maimuţe şi tratamentul aplicat lor, regizorul a declarat: „Poate că ei, cei care lucrează acolo, s-ar revolta dacă ar putea să trăiască din altceva. Dincolo de necesităţile oamenilor, nu cred că putem să judecăm lumea lor după standardele ştiinţei occidentale. Ei trăiesc în altă epocă. Cred că nici în Europa, în urmă cu 60 - 70 de ani, problema experiementelor pe animale nu se punea ca acum. Drepturile animalelor sunt, totuşi, o invenţie recentă. Foarte bună, dar ţine de o altă fază a civilizaţiei. Datoria mea acolo era să fiu empatic cu oamenii şi cu animalele în egală măsură, ceea ce am încercat”.
Producătorul Ada Solomon a povestit despre experienţa ei şi a regizorului în Abhazia: „După patru ani şi jumătate de drumuri între Bucureşti şi Suhumi, am observat că oamenii te priveau ca pe o prezenţă comună, nu mai era ceva extraordinar, iar asta cred că a fost în avantajul filmului. Nu mai priveau camera ca pe un intrus. Eu m-am simţit acolo ca acasă. M-au tratat ca pe o regină: a venit doamna! Pentru mine, dincolo de a-i vedea pe oamenii ăştia în carne şi oase, fascinant a fost împrietenirea cu maimuţele. A stat ore întregi să le observ, să vă relaţiile dintre ele, cum se alege următorul şef de clan”.
„Mi se pare că filmul ăsta nu este atât de mult despre abhazi şi ruşi, ci despre ce nenorociri face războiul, ce lasă în urmă. Asta e foarte dureros şi este de toate părţile, indiferent. Nu îl câştigă oamenii obişnuiţi. Ei îl pierd întotdeauna. Cred că şi despre asta este filmul. Şi despre însingurare şi încarcerare, despre această libertate pe care o are ţara, dar, de fapt, este într-o cuşcă”, a adăugat Ada Solomon.
Alexandru Solomon a precizat că documentarul a fost prezentat la Suhumi, în luna iunie a acestui an. „Reacţiile au fost mai bune decât mă temeam. În general, au zis: Da, e destul de negru, dar cam asta este situaţia şi, până la urmă, ăştia suntem şi poate ne ajută să reparăm nişte lucruri. Mai degrabă generaţia tânără avea reflexul de a spune: Dar n-ai găsit şi tu un laborator mai renovat aici? Aţi filmat numai ruine... Voi, ăştia din Occident - brusc, eram din Occident - am încercat să le explic geografia României, eram brusc un occidental care specula mizeria şi neajunsurile. Ceea ce este un lucru pe care îl auzi în România despre filmele româneşti, în mod clasic. Asta este ce se reproşează. Mi s-a părut culmea ironiei. Per total, ne-am înţeles. Am rămas prieteni”.
Documentarul „Ouăle lui Tarzan” va rula în cinematografele româneşti din 6 octombrie.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
