Preşedintele Klaus Iohannis, a trimis vineri, Parlamentului, spre reexaminare, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, considerând că actul normativ vizează intervenţii substanţiale, care afectează funcţionarea CSM şi că include norme contradictorii, trimiteri la dispoziţii inexistente, prevederi neclare sau necorelate între ele şi chiar "paralelisme legislative".
"Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, a trimis vineri, 22 iunie a.c., Parlamentului, spre reexaminare, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii", anunţă Preşedinţia.
Curtea Constituţională a respins în 5 iunie sesizarea preşedintelui Klaus Iohannis privind modificarea Legii de organizare a CSM.
"Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii vizează intervenţii legislative substanţiale de natură să afecteze funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii şi rolul constituţional al acestuia, de garant al independenţei justiţiei, exercitarea mandatului de membru al acestei autorităţi publice, precum şi funcţionarea Inspecţiei judiciare. Totodată, legea transmisă la promulgare cuprinde norme contradictorii, trimiteri la dispoziţii inexistente în conţinutul Legii nr. 317/2004, dispoziţii neclare şi/sau necorelate între ele şi chiar paralelisme legislative, motiv pentru care se impune reexaminarea acesteia de către Parlament", consideră şeful statului.
Prezentăm integral conţinutul solicitării adresate Parlamentului:
1. Art. I pct. 2 din legea supusă reexaminării modifică alin. (1) şi (2) ale art. 7 din Legea nr. 317/2004. Prin aceste dispoziţii se introduc două noi condiţii cu privire la eligibilitatea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), şi anume: o vechime de cel puţin 7 ani în funcţia de judecător sau procuror definitiv, respectiv condiţia ca acele persoane să nu fi fost sancţionate disciplinar în ultimii 3 ani.
Având în vedere durata procedurilor disciplinare, în lipsa unei menţiuni privind sancţionarea disciplinară definitivă, norma este neclară întrucât un judecător sau un procuror care nu a fost sancţionat disciplinar definitiv nu va putea candida pentru a ocupa o funcţie de membru al CSM. Pentru că legea nu distinge, este posibilă interpretarea că nu îndeplineşte această condiţie un judecător/procuror sancţionat disciplinar de către Secţie (de judecători/de procurori), dar care a făcut un recurs asupra căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a pronunţat încă o hotărâre definitivă. Pentru claritatea normei, apreciem că este necesar ca legiuitorul să menţioneze drept condiţie pentru ocuparea funcţiei de membru CSM, sancţionarea disciplinară definitivă în ultimii 3 ani.
2. Art. I pct. 3 din legea transmisă la promulgare modifică art. (7) alin. 4 lit. c) din Legea nr. 317/2004 în sensul instituirii obligaţiei depunerii de către candidaţi a unei „declaraţii pe proprie răspundere din care să rezulte că aceştia nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea, în cazul persoanelor care, la data de 1 ianuarie 1990, împliniseră 16 ani”.
Având în vedere faptul că o persoană dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu la împlinirea vârsta de 18 ani, considerăm că prevederile art. 7 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 317/2004 ar trebui să se raporteze la împlinirea acestei vârste.
De asemenea, art. I pct. 3 din legea aflată la promulgare, la modificările aduse art. 7 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 317/2004, a înlocuit sintagma „o declaraţie de interese actualizată” cu sintagma „o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că nu au un interes personal ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege”. În această situaţie, apreciem că în lipsa unor detalii privind interesele ce trebuie declarate de către candidaţi, formularea generală a literei e) lipseşte norma de previzibilitate, nefiind clar dacă respectivul judecător sau procuror trebuie să declare toate activităţile care ar putea să-i afecteze imparţialitatea în exercitarea atribuţiilor şi din aceste aspecte declarate să reiasă că nu există un interes personal în sensul modificărilor operate de legiuitor sau dacă acesta trebuie doar să declare pe proprie răspundere că nu are niciun interes personal care ar intra în contradicţie cu îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, fără a menţiona activităţile desfăşurate în detaliu, conform secţiunilor dintr-o declaraţie de interese.
În plus, este necesară fie eliminarea, fie calificarea cu exactitate a interesului personal ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege. Textul este neclar, imprecis şi imposibil de pus în aplicare atât timp cât priveşte un interes personal care nu există la momentul depunerii declaraţiei. Aceste consideraţii se aplică şi dispoziţiilor art. I pct. 4 din lege, care la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, prevede: „Nu pot fi aleşi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii şi procurorii care (...) au un interes personal ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege”. Interesul personal ce ar putea apărea în viitor va determina pierderea demnităţii de membru CSM ca urmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, dar acest interes trebuie să fie actual şi să poată fi dovedit. Nu poate fi ipotetic şi viitor. Argumentul de mai sus se aplică şi cu privire la art. I pct. 14 din lege, care vizează art. 19 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 317/2004.
3. Alin. (9) nou introdus în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 317/2004 prin art. I pct. 5 din legea supusă reexaminării are următorul conţinut: „Hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzută la alin. (8), poate fi contestată de către persoanele prevăzute la alin. (7), la Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se soluţionează în termen de 7 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor. Întâmpinarea nu este obligatorie, iar dispoziţiile art. 200 şi 201 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, nu sunt aplicabile. Hotărârea pronunţată este definitivă .”.
Întrucât hotărârile au natura juridică a unor acte cu caracter administrativ, contestaţiile împotriva acestora ar trebui soluţionate de către Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a ÎCCJ, iar nu de Secţia civilă a acestei instanţe. Prin urmare, în condiţiile în care numai hotărârile Plenului CSM cu caracter jurisdicţional pot fi „definitive şi irevocabile ”, nu şi cele cu caracter administrativ ale Secţiilor CSM se ridică o problemă cu privire la cine poate să soluţioneze contestaţia împotriva acestor ultime hotărâri, motiv pentru care se impune reanalizarea acestei norme.
4. Art. I pct. 7 din legea aflată la promulgare schimbă modalitatea în care sunt organizate adunările generale ale instanţelor şi parchetelor. Astfel, dacă în forma aflată în vigoare, colegiul de conducere al fiecărei curţi de apel organizează propria adunare generală, adunarea generală a judecătorilor de la tribunalele şi tribunalele specializate din circumscripţia curţii de apel şi adunarea generală a judecătorilor de la judecătoriile din circumscripţia curţii de apel, conform modificărilor aduse Legii nr. 317/2004, fiecare instanţă organizează propria adunare generală. Aceeaşi modificare se aplică şi în cazul parchetelor, fiecare parchet organizând, conform modificărilor din legea aflată la promulgare, propria adunare generală.
Pentru ca această dispoziţie să fie adecvată şi să nu prezinte niciun risc de blocaj, apreciem că norma trebuie să fie completată cu reglementarea cazurilor în care, la instanţele sau la parchetele de mici dimensiuni, nu se poate constitui un colegiu de conducere şi, prin urmare, nu poate fi atribuită responsabilitatea organizării unei adunări generale. În situaţiile în care numărul mic de judecători sau procurori nu permite constituirea unui colegiu de conducere, organizarea respectivei adunări generale trebuie să poată fi realizată de către colegiul de conducere al tribunalului în raza căruia funcţionează respectiva judecătorie sau, după caz, de către parchetul de pe lângă tribunalul în raza căruia funcţionează parchetul de pe lângă judecătorie. Sub acest aspect, dat fiind faptul că în forma aflată în vigoare a Legii nr. 304/2004 nu sunt prevăzute dispoziţii pentru astfel de situaţii, apreciem faptul că dispoziţiile art. I pct. 7 din legea aflată la promulgare trebuie corelate cu modificările aduse Legii nr. 304/2004 la art. I pct. 23 şi 24, prin realizarea unei trimiteri la art. 49 alin. (21) şi (22) din Legea nr. 304/2004.
5. Art. I pct. 8 din legea aflată la promulgare modifică art. 10 alin. (1) – (3) din Legea nr. 317/2004.
În primul rând, potrivit art. 10 alin. (1): „Judecătorii de la fiecare curte de apel, judecătorii de la toate tribunalele şi tribunalele specializate din circumscripţia fiecărei curţi de apel şi judecătorii de la fiecare din judecătoriile din circumscripţia fiecărei curţi de apel desemnează, prin vot secret, direct şi personal, câte un candidat pentru funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii dintre judecătorii care şi-au depus candidatura.” Apreciem că membrii Consiliului Superior al Magistraturii - judecători şi, respectiv, procurori - trebuie să fie aleşi de toate adunările generale ale judecătorilor, respectiv ale procurorilor, indiferent de gradul instanţei/parchetului pentru care candidează. Un judecător are dreptul de a alege pe toţi cei 9 judecători membri aleşi ai CSM, iar nu 2 sau 3 candidaţi, în raport de gradul instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. O asemenea interpretare ar fi de natură să cointereseze toţi judecătorii/procurorii în buna funcţionare a sistemului judiciar, în ansamblu, iar nu doar pe diferite niveluri de jurisdicţie.
În al doilea rând, conform modificărilor aduse art. 10 alin. (3): „Sunt desemnaţi pentru a candida la funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii şi procurorii care au obţinut majoritate de voturi în adunările generale prevăzute la art. 9 alin. (3) şi (4). Hotărârile adunărilor generale sunt trimise colegiului de conducere al curţii de apel, respectiv al parchetului de pe lângă aceasta, care stabileşte rezultatul votului”. Din formularea aleasă de legiuitor, nu rezultă cu claritate ce presupune „stabilirea rezultatului votului", din moment ce judecătorul sau procurorul care întruneşte majoritatea voturilor dintr-o adunare generală de la o instanţă sau un parchet este desemnat pentru a candida la funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Nu este clar dacă, colegiul de conducere al curţii de apel trebuie doar să constate unde a fost îndeplinită această condiţie la nivelul unei adunări generale, el nerealizând o însumare a voturilor, sau, din contră, trebuie să însumeze respectivele voturi la nivelul curţii de apel, respectiv al parchetului de pe lângă curtea de apel şi să stabilească rezultatul votului.
Dat fiind faptul că dispoziţia art. 10 alin. (3) nu distinge şi nu precizează cu claritate acest aspect pot fi consideraţi candidaţi la funcţia de membru al CSM judecătorii sau procurorii care au obţinut „majoritate de voturi în adunările generale prevăzute de art. 9 alin. (3) şi (4)”, adică în oricare dintre aceste adunări generale. Această interpretare este susţinută şi de modificările aduse art. 11 alin. (1) lit. a) - f), din conţinutul cărora sunt eliminate referirile la „cei 16 candidaţi” de la fiecare nivel al instanţelor sau parchetelor. Aşadar, în situaţia de faţă, este posibil ca numărul candidaţilor la nivel naţional să fie unul mult mai mare, fiind desemnaţi mai mulţi candidaţi pentru un nivel al instanţelor sau parchetelor din circumscripţia unei curţi de apel.
6. Art. I pct. 10 din legea transmisă la promulgare modifică cvorumul necesar constituirii legale a adunărilor generale ale instanţelor sau parchetelor. Astfel, dacă în prezent adunările generale sunt legal constituite în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor, respectiv, al procurorilor în funcţie, modificările aduse art. 14 din Legea nr. 317/2004 instituie condiţia prezenţei majorităţii judecătorilor sau, după caz, a procurorilor în funcţie. Dată fiind importanţa scopului constituirii acestor adunări generale, respectiv alegerea membrilor CSM, apreciem că nu este oportună reducerea gradului de reprezentativitate a acestor adunări generale.
În egală măsură, observăm că legiuitorul a reglementat situaţia judecătorilor sau procurorilor delegaţi sau detaşaţi la alte instanţe sau parchete, arătând că aceştia participă la adunarea generală a instanţei sau parchetului de la care au fost delegaţi sau detaşaţi. Cu toate acestea, Parlamentul a omis să reglementeze situaţia inspectorilor judiciari care, potrivit art. 78 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „Pe perioada mandatului, inspectorii judiciari au toate drepturile judecătorilor şi procurorilor detaşaţi, precum şi obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători şi procurori”. În consecinţă, apreciem că este necesară corelarea dispoziţiilor legale menţionate.
7. Art. I pct. 17 din lege modifică art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004. Astfel, dacă potrivit legii în vigoare, preşedintele şi vicepreşedintele CSM sunt aleşi cu votul majorităţii membrilor Plenului CSM, modificările aduse precizează că preşedintele şi vicepreşedintele sunt aleşi de Plenul CSM, cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Dată fiind importanţa alegerilor pentru conducerea CSM, apreciem oportună revenirea la majoritatea absolută în procedura de alegere a conducerii CSM, conform dispoziţiilor legii aflate în vigoare. O astfel de soluţie asigură o mai mare legitimitate pentru cei doi membri aleşi în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte CSM, creând totodată premisele pentru o mai bună funcţionare a organismului al cărui rol este cel de a garanta independenţa justiţiei.
8. Art. I pct. 18 din lege introduce două noi alineate la art. 24 din Legea nr. 317/2004 referitoare la candidaturile pentru funcţia de preşedinte, respectiv vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.
În primul rând, în privinţa alin. (21), apreciem necesară stabilirea unui termen până la care candidaţii pentru cele două funcţii trebuie să îşi depună candidaturile, precum şi a unui termen minimal cuprins între momentul depunerii candidaturilor şi momentul şedinţei Plenului CSM în care este aleasă conducerea, astfel încât toţi membrii să fie suficient de informaţi şi să dispună de un interval de timp rezonabil pentru analiza candidaturilor. O astfel de dispoziţie ar aduce un plus de celeritate şi claritate în derularea procedurii pentru alegerea conducerii CSM.
În al doilea rând, observăm că dispoziţiile nou introduse prevăd depunerea candidaturilor însoţite de un proiect privind obiectivele urmărite, de către fiecare candidat, la secţia de care acesta aparţine. Ulterior, secţiile analizează candidaturile şi desemnează candidaţii pentru funcţiile de preşedinte, respectiv vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii. În Decizia nr. 61/2018, Curtea Constituţională a arătat că Legea fundamentală nu prestabileşte ocuparea funcţiei de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii de către un judecător şi nici pe cea de vicepreşedinte de către un procuror, declarând neconstituţionale dispoziţiile care stabileau că preşedintele Secţiei pentru judecători este, de drept, preşedinte al CSM, respectiv faptul că preşedintele Secţiei pentru procurori este, de drept, vicepreşedinte al CSM. Din această perspectivă, apreciem că este necesar ca proiectele candidaţilor şi candidaturile acestora să fie accesibile tuturor membrilor CSM, nu doar membrilor Secţiilor de care aceştia aparţin, dat fiind faptul că în Plenul CSM toţi membrii vor vota pentru alegerea preşedintelui, respectiv a vicepreşedintelui CSM. În egală măsură, din formularea alin. (22) nu rezultă cu claritate dacă Secţiile pot desemna un singur candidat pentru funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al CSM sau dacă pot desemna atât candidaţi pentru preşedinte, cât şi pentru vicepreşedinte.
9. Art. I pct. 25 modifică lit. a)-c) ale art. 35 din Legea nr. 317/2004 în ceea ce priveşte atribuţiile Plenului CSM. Astfel, în modificările aduse legii sunt prevăzute în mod expres în rândul atribuţiilor Plenului CSM numirea şi revocarea inspectorului-şef, în condiţiile legii.
În primul rând, pentru claritatea reglementării şi respectarea exigenţelor de calitate a normei prevăzute de art. 1 alin. 5 din Constituţie este necesar a fi precizat faptul că dispoziţia se referă la inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare. De asemenea, dat fiind rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, apreciem necesară revenirea la varianta reglementată de legea aflată în vigoare, în sensul în care şi inspectorul-şef adjunct este numit de Plenul CSM. Potrivit art. 67 din Legea nr. 317/2004 în forma aflată în vigoare, „Inspectorul-şef şi inspectorul-şef adjunct sunt numiţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dintre inspectorii judiciari în funcţie, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective şi într-o probă scrisă privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenţa la stres şi un test psihologic”. Numirea atât a inspectorului-şef, cât şi a inspectorului-şef adjunct ai Inspecţiei Judiciare reprezintă o garanţie în plus pentru asigurarea legitimităţii acestora, fiind numiţi chiar de autoritatea care are rolul constituţional de a garanta independenţa justiţiei.
În al doilea rând, apreciem că este necesară corelarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 317/2004 şi cu modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, în rândul atribuţiilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ar trebui să se regăsească şi numirea procurorului şef, respectiv a procurorului-şef adjunct la Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, conform art. 881 alin. (4) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004.
10. La art. I pct. 26 din legea aflată la promulgare, art. 35 lit. d) din Legea nr. 317/2004 se abrogă. În forma în vigoare, art. 35 lit. d) din Legea nr. 317/2004 prevede că Plenul CSM are atribuţia de a elibera din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari.
La art. I pct. 28, art. 36 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 317/2004 se abrogă. În forma în vigoare, aceste dispoziţii prevăd că Plenul CSM: „d) organizează şi validează, potrivit legii şi regulamentului, concursurile pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor; e) dispune organizarea concursurilor de promovare a judecătorilor şi procurorilor; f) numeşte comisiile pentru evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile legii”.
La art. I pct. 32 (cu privire la art. 40 alin. (1) lit. b)-e), şi h), precum şi art. 40 alin. (2) lit. a)-f) şi i), Secţiile CSM primesc o serie de atribuţii noi, ca urmare a modificărilor operate în legile de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 şi a Legii nr. 304/2004 şi o serie de atribuţii în ceea ce priveşte cariera magistraţilor, atribuţii care, în prezent, aparţin Plenului CSM.
Astfel, Secţia pentru judecători: numeşte şi revocă din funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de Secţii ai ÎCCJ (art. 40 alin. (1) lit. b), propune Preşedintelui României numirea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor (art. 40 alin. (1) lit. c), numeşte judecătorii stagiari pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii (art. 40 alin. (1) lit. d), eliberează din funcţie judecătorii stagiari (art. 40 alin. (1) lit. e), dispune promovarea judecătorilor (art. 40 alin. (1) lit. h).
Secţia pentru procurori, la propunerea ministrului justiţiei înaintează Preşedintelui României propunerea pentru numirea procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, prim-adjunctului şi adjunctului acestuia, procurorului şef al DNA, adjuncţii acestuia, procurorului şef al DIICOT şi adjuncţii acestuia (art. 40 alin. (2) lit. a), numeşte şi revocă procurorii şefi de secţie ai Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA şi DIICOT (art. 40 alin. (2) lit. c), propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a procurorilor (art. 40 alin. (2) lit. d), numeşte procurorii stagiari pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a INM (art. 40 alin. (2) lit. e), eliberează din funcţie procurorii stagiari (art. 40 alin. (2) lit. f), dispune promovarea procurorilor (art. 40 alin. (2) lit. i).
Conform art. 125 alin. (2) din Constituţie, „propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice”. Totodată, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”, iar potrivit art. 134 din Legea fundamentală, „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. (...) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei”. De asemenea, conform art. 1 alin. (4) din Constituţie: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale”. Nu în ultimul rând, Capitolul VI din Titlul III (Autorităţile publice) poartă denumirea de Autoritatea judecătorească şi are trei secţiuni: Secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti, Secţiunea a 2-a - Ministerul Public şi Secţiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii.
Aşa cum a stabilit şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, CSM este organism colegial şi autoritate publică de rang constituţional (Decizia nr. 374/2016). În considerarea acestei calificări, Curtea Constituţională a statuat că mandatul constituţional de şase ani al membrilor CSM este unic, colectiv şi aplicabil autorităţii constituţionale, iar nu fiecărui membru al său, individual. În plus, Curtea Constituţională a statuat că CSM este şi un organ reprezentativ: „Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (...). De asemenea, conform dispoziţiilor constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii face parte din cadrul autorităţii judecătoreşti. În acest context, autorităţii judecătoreşti nu îi poate fi conferit un alt statut faţă de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat.”
De asemenea, în jurisprudenţa recentă, respectiv Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituţională a analizat raportul dintre atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a formula propuneri de numire în funcţie, conform art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie, şi atribuţia Preşedintelui României prevăzută de art. 94 lit. c) şi art. 125 din Constituţie, reţinând: „Faptul că s-a reglementat posibilitatea Preşedintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare şi colaborare între autoritatea executivă şi cea judecătorească, în sensul de a da substanţă atribuţiei respective a Preşedintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem şi nu contra legem [cu referire la dimensiunea constituţională a acestor termeni, a se vedea Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, par. 109-110], aşadar, în dezvoltarea Constituţiei, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale; însă, eliminarea acestei atribuţii expres normativizate a Preşedintelui României nu pune nicio problemă de constituţionalitate din perspectiva art. 94 lit. c), art. 125 alin. (l) şi (2) şi art. 134 alin. (l) din Constituţie; din contră, are loc o consolidare a rolului Consiliul Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, acesta fiind, de altfel, entitatea care gestionează, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, selecţia judecătorilor şi procurorilor.”
În aceeaşi Decizie nr. 45/2018, Curtea Constituţională a precizat faptul că art. 125 alin. 2 din Constituţia României „este univoc şi oferă o unică soluţie normativă în privinţa autorităţii competente să dispună promovarea judecătorilor în funcţii de conducere, fără a face distincţie în funcţie de ierarhia instanţelor judecătoreşti. Curtea reţine că promovarea judecătorilor are un dublu înţeles, respectiv de dobândire a unei funcţii de execuţie de nivel superior în ierarhia instanţelor judecătoreşti [grade profesionale de tribunal/ curte de apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] sau a unei funcţii de conducere [preşedinte/ vicepreşedinte/preşedinte de secţie], în ambele cazuri judecătorul avansând în carieră. Nu se poate susţine că promovarea în funcţie vizează numai dobândirea unui grad profesional superior sau a unor funcţii de conducere de la instanţe judecătoreşti aflate pe o anumită scară ierarhică, pentru că o asemenea interpretare vădeşte nu numai o viziune selectivă asupra carierei judecătorului, dar în acelaşi timp, este contrară unui text constituţional unic şi imperativ sub aspectul atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii”.
În plus, analizând art. 134 alin. (1) din Constituţie, Curtea a precizat următoarele: „textul constituţional se referă la propunerea de numire în funcţia de judecător sau procuror, şi nu în funcţia de conducere. O asemenea concluzie se poate desprinde din modul de redactare a textului care vizează accesul în funcţie, nu la cariera judecătorului/procurorului ulterior numirii în funcţie. Textul indică faptul că judecătorul/ procurorul stagiar nu este numit prin decret, ci prin actul Consiliului Superior al Magistraturii, în schimb, judecătorul sau procurorul definitiv este numit prin decret, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, fiind, astfel, învestit cu atributele specifice calităţii noi dobândite. În consecinţă, acest text se referă numai la numirea în funcţia de judecător/ procuror, după caz, aşadar, la accesul în aceste funcţii, ca urmare a susţinerii examenului de capacitate”.
Nu în ultimul rând, Curtea a mai precizat şi faptul că: „promovarea judecătorilor atât în funcţii de execuţie, cât şi în funcţii de conducere se realizează de Consiliul Superior al Magistraturii”. Totodată, rezultă din analiza paragrafului anterior faptul că numirea în funcţie a procurorilor definitivi şi stagiari se face prin decret prezidenţial, la propunerea CSM, respectiv de către CSM.
Din analiza textelor constituţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale rezultă că, cel puţin atribuţiile care privesc propunerile de numire, promovare, transferare şi sancţionare a judecătorilor, precum şi atribuţiile care vizează propunerile de numire în funcţia de judecător şi procuror definitiv, respectiv numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor stagiari sunt atribuţii constituţionale pe care le exercită CSM, în condiţiile legii organice.
Trimiterile pe care le face legiuitorul constituant la legea organică a CSM („în condiţiile legii organice” - art. 125 alin. (5), „în condiţiile legii” - art. 134 alin. (1), „potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică” - art. 134 alin. (2) sau „stabilite prin legea sa organică” - art. 134 alin. (4) vizează, pe de o parte, necesitatea ca legea organică să precizeze aspectele procedurale prin care se vor realiza atribuţiile organului colegial CSM, respectiv ale Secţiilor sale şi, pe de altă parte, instituie posibilitatea adoptării şi a altor atribuţii de rang legal (deci complementare şi nu contrare celor de rang constituţional) atât pentru CSM ca organ colegial şi reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, cât şi pentru Secţiile acestuia, desigur, numai în măsura în care respectivele alte atribuţii sunt în concordanţă cu rolul constituţional stabilit pentru CSM, respectiv pentru Secţiile sale.
În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, rolul de garant al independenţei justiţiei este realizat de către CSM, fie prin intermediul unor atribuţii exercitate în Plenul său (deci ca organism colectiv reprezentativ al autorităţii judecătoreşti), fie prin intermediul unor atribuţii exercitate în cadrul Secţiilor sale.
Pentru a decela rolul constituţional al celor două Secţii ale CSM prin raportare la rolul constituţional al Plenului CSM trebuie interpretate dispoziţiile constituţionale ale art. 133 alin. (2) lit. a) şi ale art. 134 alin. (2). Din analiza coroborată a celor două texte constituţionale rezultă că cele două Secţii ale CSM nu se compun din toţi membrii CSM, ci exclusiv din cei 14 membri aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat. Nouă judecători fac parte din Secţia pentru judecători şi 5 procurori fac parte din Secţia pentru procurori. Modul de constituire a Secţiilor reflectă rolul constituţional al acestora, astfel cum este reglementat în art. 134 alin. (2) din Constituţie, acolo unde se prevede că CSM îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, prin secţiile sale, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.
Rezultă aşadar că legiuitorul constituant a stabilit în mod neechivoc faptul că rolul Secţiilor din cadrul CSM vizează exclusiv domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, ca element specific al rolului mai extins al CSM care, în ansamblul său, este garantul independenţei justiţiei. Rolul Secţiilor reprezintă o garanţie semnificativă pentru asigurarea de către CSM a independenţei justiţiei întrucât stabileşte faptul că judecătorii şi procurorii vor fi judecaţi în materie disciplinară fără nicio influenţă externă, exclusiv de către proprii reprezentanţi aleşi, fără ca la aceste decizii să poată participa ceilalţi membri ai CSM (reprezentanţii societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele ÎCCJ şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Pe cale de consecinţă, Secţiile CSM nu pot decide în locul şi nici nu se pot substitui Plenului CSM cu privire la atribuţii care au fost reglementate de Constituţie exclusiv pentru CSM ca organ colectiv reprezentativ, cum ar fi atribuţiile privind cariera magistraţilor (numire, promovare, transferare etc.) sau cu privire la alte atribuţii care au fost reglementate prin lege organică pentru CSM ca organ colegial reprezentativ (de ex., atribuţii privind organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor) şi care nu reflectă rolul constituţional specific al Secţiilor, aşa cum este prevăzut la art. 134 alin. (2).
Aşadar, atât timp cât Constituţia a prevăzut în mod expres o serie de atribuţii pentru CSM ca organ colegial şi reprezentativ, respectiv pentru Secţiile sale, pe de o parte, nu se poate admite ca, prin lege organică, atribuţiile stabilite la nivel constituţional pentru a fi exercitate de Plenul CSM să fie exercitate de către Secţiile CSM şi, pe de altă parte, nu se poate admite ca, prin lege organică, Secţiile CSM să primească alte atribuţii care să fie contrare sau să depăşească rolul constituţional stabilit în art. 134 alin. (2).
Într-o altă ordine de idei, dacă am accepta posibilitatea ca atribuţiile Plenului CSM, deci ale CSM ca organ colectiv şi reprezentativ, să fie distribuite celor două Secţii ale CSM am accepta funcţionarea de facto a două structuri de tip CSM, una pentru judecători şi una pentru procurori. Pe de o parte, această soluţie legislativă ar nega rolul constituţional stabilit de către legiuitorul constituant pentru CSM ca unică autoritate constituţională reprezentativă pentru magistraţi şi, pe de altă parte, ar conduce la accentuarea semnificativă a corporatismului decizional al Secţiilor, aspect care ar afecta nu numai independenţa justiţiei, dar şi principiul constituţional al cooperării loiale în cadrul autorităţii judecătoreşti, această cooperare loială rezultând din faptul că deciziile care privesc independenţa autorităţii judecătoreşti, cu excepţia celor în materie disciplinară, se iau în Plen, cu participarea reprezentanţilor magistraţilor, dar şi a reprezentanţilor instituţiilor cu atribuţii semnificative în cadrul şi cu privire la autoritatea judecătorească (Preşedintele ÎCCJ, Procurorul General şi Ministrul Justiţiei).
În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile constituţionale care stabilesc rolul şi atribuţiile CSM, ţinând cont de caracterul colegial şi reprezentativ al acestei autorităţi constituţionale, precum şi de rolul constituţional al Secţiilor CSM, rezultă faptul că legiuitorul constituant a instituit o autoritate constituţională în sfera autorităţii judecătoreşti care exercită fie colectiv, în ansamblul său, fie prin Secţiile sale, o serie de atribuţii constituţionale şi legale. De asemenea, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, CSM, ca organism constituţional colegial şi reprezentativ nu ar putea să îşi exercite atribuţiile constituţionale decât în Plenul său, secţiile putând exercita doar acele atribuţii constituţionale expres precizate de legiuitorul constituant, precum şi alte atribuţii de natură legală, dar care sunt în strânsă legătură cu rolul constituţional prevăzut în art. 134 alin. (2) din Constituţie.
În aceeaşi măsură ca Parlamentul României, Guvernul României, Curtea Constituţională sau alte autorităţi colegiale locale (consiliul local şi consiliul judeţean), CSM exercită atribuţiile sale ca organ colectiv, iar aceste atribuţii nu pot fi exercitate de alte structuri administrative care compun respectivele organe. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea rolului constituţional al autorităţilor constituţionale, dacă s-ar permite, prin lege, ca atribuţiile constituţionale ale acestora să fie exercitate de către structurile lor interne.
Nu în ultimul rând, în aceeaşi măsură în care comisiile parlamentare nu ar putea să se substituie Parlamentului ca organ colegial în vederea exercitării atribuţiei de adoptare a legilor, tot aşa Secţiile CSM nu s-ar putea substitui Plenului CSM în vederea exercitării atribuţiilor constituţionale ale acestuia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, de a adopta hotărâri definitive şi irevocabile sau de a promova, transfera sau propune spre numire judecători. Toate aceste atribuţii constituie nucleul de atribuţii constituţionale ale CSM ca organ colegial şi nu pot fi exercitate în locul Plenului CSM de către Secţii, rolul constituţional al acestora fiind circumscris în art. 134 alin. (2) din Constituţie.
Totodată, observăm că art. I pct. 32 care modifică art. 40 din Legea nr. 317/2004 nu conţine dispoziţii referitoare la cariera magistraţilor asistenţi, motiv pentru care apreciem că este necesară introducerea de prevederi referitoare la această categorie, din moment ce aceştia sunt numiţi şi promovaţi de Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 43 din Legea nr. 317/2004.
De asemenea, potrivit art. 40 alin. (1) lit. g) şi potrivit art. 40 alin. (2) lit. h), Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori soluţionează contestaţiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activităţii profesionale a judecătorilor sau a procurorilor. Reglementarea instituită la cele două litere amintite creează confuzie. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea de modificare a Legii nr. 303/2004: „Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă, judecătorii şi procurorii sunt supuşi unei evaluări periodice privind calitatea activităţii, eficienţa, integritatea şi obligaţia de formare profesională continuă, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de îndeplinire a atribuţiilor manageriale.”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede „în raport de vechimea în funcţia de judecător, respectiv de procuror, evaluarea se realizează după cum urmează: a) o dată la 2 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între un an şi 5 ani; b) o dată la 3 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 5 şi 10 ani; c) o dată la 4 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime între 10 şi 15 ani; d) o dată la 5 ani, pentru judecătorii şi procurorii cu o vechime mai mare de 15 ani.”
Analizând dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 303/2004 în forma în vigoare, rezultă că evaluarea privind îndeplinirea criteriilor de competenţă profesională nu se realizează anual, ci din 3 în 3 ani. De aceea, atât prin raportare la textul aflat în vigoare al legii, cât şi prin raportare la dispoziţiile de modificare ale Legii nr. 303/2004, atribuţiile menţionate la art. 40 alin. (1) lit. g) şi potrivit art. 40 alin. (2) lit. h) din cadrul art. I pct. 32 al legii aflate la promulgare sunt contradictorii şi lipsesc norma de claritate, precizie şi previzibilitate, făcând referire la o serie de evaluări anuale inexistente în actul normativ care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor. În consecinţă, apreciem necesară reanalizarea dispoziţiilor menţionate în sensul corelării acestora.
11. Art. I pct. 34 din legea transmisă la promulgare modifică alin. (3) al art. 44 din Legea nr. 317/2004, în sensul că „acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de judecători, procurori şi magistraţi asistenţi se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar ”.
În primul rând, considerăm că enumerarea propusă ar trebui să includă şi inspectorii judiciari, dat fiind faptul că potrivit art. 71 alin. (2) din Legea nr. 317/2004: „Dispoziţiile referitoare la sancţiunile şi abaterile disciplinare, precum şi procedura disciplinară se aplică în mod corespunzător inspectorilor judiciari”. Astfel, fiindu-le aplicabile dispoziţiile privind abaterile disciplinare şi procedura disciplinară, potrivit prevederilor cuprinse în capitolul destinat statutului propriu al inspectorilor judiciari, apare cu totul nejustificată excluderea acestei categorii profesionale din categoria subiecţilor activi ai abaterilor disciplinare.
În al doilea rând, potrivit art. I pct. 35 din legea supusă reexaminării alin. (4) şi (5) ale art. 44 din Legea nr. 317/2004 au fost abrogate. Conform acestor dispoziţii: „ (4) Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de procurori se exercită de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (5) Acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un magistrat-asistent se exercită de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar.”
Acţiunea disciplinară are ca obiect tragerea la răspundere disciplinară a magistraţilor care au săvârşit abateri disciplinare. Tragerea la răspundere disciplinară a celor care au săvârşit abateri disciplinare presupune o serie de etape procedurale precum: punerea în mişcare a acţiunii disciplinare, cercetarea disciplinară, aplicarea sancţiunii disciplinare, contestarea aplicării sancţiunii etc. Din conţinutul noilor reglementări rezultă că legiuitorul a eliminat din sfera titularilor acţiunii disciplinare pe ministrul justiţiei, pe preşedintele ÎCCJ şi pe procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, singurul titular al acţiunii disciplinare rămânând Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, indiferent de calitatea subiectului activ al abaterii disciplinare: judecător, procuror, magistrat- asistent.
În ceea ce priveşte situaţia titularilor acţiunii disciplinare, reglementarea preconizată ar conduce la situaţia ca o singură instituţie din sistemul judiciar, respectiv Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, să deţină exclusiv toate prerogativele prin care un magistrat să fie tras la răspundere disciplinară, cu consecinţe grave asupra carierei sale (spre exemplu, pe perioada procedurii disciplinare, dreptul la pensie al magistratului cercetat disciplinar se suspendă).
Potrivit art. 45 alin. l din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de CSM, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. Se observă astfel că singura entitate care poate fi sesizată în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori ar fi Inspecţia Judiciară.
Apreciem necesară reexaminarea acestor dispoziţii întrucât, dacă în privinţa ministrului justiţiei se poate conchide asupra intenţiei de înlăturare a factorului politic din procedura de tragere la răspundere disciplinară a magistraţilor şi de separare a puterilor în stat, nu există o justificare cu privire la înlăturarea celorlalţi titulari ai acţiunii disciplinare, respectiv a procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ şi a preşedintelui ÎCCJ.
12. Art. I pct. 37 din legea supusă reexaminării modifică art. 45 alin. (1)-(4) din Legea nr. 317/2004. Modificările aduse art. 45 alin. (1) prin legea aflată la promulgare corelează dispoziţiile în cauză cu eliminarea ministrului justiţiei, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din rândul titularilor acţiunii disciplinare.
În primul rând, potrivit noii reglementări, „Inspecţia judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori”. Pentru claritatea normei, apreciem că este necesară clarificarea sintagmei „persoană interesată”, în sensul precizării sferei acesteia de întindere. Din formularea generală aleasă de legiuitor nu rezultă cu claritate dacă intenţia a fost de a institui posibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare de către părţile dintr-o anumită cauză, de către participanţii la acea cauză, de către reprezentanţii părţilor sau de o persoană care a fost prejudiciată în urma unei hotărâri judecătoreşti în care nu a fost parte etc.
În al doilea rând, conform modificărilor aduse art. 45 alin. (2): „ În cazul în care sesizarea nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii concrete cu privire la situaţia de fapt care a determinat sesizarea, aceasta se clasează şi se comunică răspuns în acest sens (..)”. Dat fiind faptul că situaţia de faţă se referă la o sesizare nesemnată sau fără datele de identificare ale autorului, nu este clar cui se comunică un eventual răspuns. Pentru a asigura exigenţele de calitate a normei, apreciem necesară reanalizării acestui text de către Parlament, în sensul clarificării acestui element procedural.
În al treilea rând, potrivit modificărilor aduse art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare sesizarea se clasează, iar rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. Rezoluţia poate fi infirmată o singură dată, iar inspectorul-şef poate dispune prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor. Apreciem că pentru reglementarea unei proceduri clare, care să se desfăşoare cu celeritate, este necesară stabilirea unor termene în care rezoluţia să fie confirmată sau infirmată de inspectorul-şef, dar şi un termen în care inspectorul judiciar să realizeze completarea modificărilor. În absenţa unor astfel de dispoziţii, finalizarea procedurilor disciplinare riscă să fie amânată sau întârziată sine die.
Totodată, la art. I pct. 41 din legea transmisă la promulgare, după art. 45 se introduce un nou articol, art. 451 care, la alin. (1) prevede: “Împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului şef în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluţionează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecţia Judiciară”. Aşa cum am arătat anterior, dispoziţiile modificate la art. I pct. 37 din lege sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate întrucât nu este prevăzut un termen în care inspectorul-şef confirmă sau infirmă rezoluţia de clasare în urma verificărilor preliminare. Însă, ţinând cont de importanţa acestei proceduri cu privire la cariera magistratului în cauză, precum şi de imperativul asigurării unei soluţii cu maximă celeritate pentru a evita prelungirea unei situaţii de incertitudine cu privire la activitatea magistraţilor - aspect care ar putea avea un impact negativ chiar asupra independenţei justiţiei - stabilirea unor termene clare şi cât mai scurte pentru derularea tuturor etapelor procedurale în materia răspunderii disciplinare devine un element esenţial pentru asigurarea clarităţii, preciziei şi predictibilităţii normei. Totodată, lipsa unui termen legal pentru confirmarea/infirmarea rezoluţiei de clasare de către inspectorul-şef, respectiv a unui termen în cadrul căruia inspectorul-şef să dispună prin rezoluţie scrisă şi motivată completarea verificărilor se constituie în elemente justificative pentru lipsa de previzibilitate a legii, permiţând inspectorului-şef să tergiverseze luarea unei anumite decizii. De asemenea, este afectat şi interesul legitim al persoanei care a sesizat Inspecţia Judiciară de a se adresa instanţei de contencios administrativ într-un termen rezonabil, în condiţiile în care rezoluţia de clasare este confirmată de inspectorul-şef.
Nu în ultimul rând, din examinarea textelor de lege rezultă că rezoluţia de clasare este supusă unui dublu control de tip ierarhic administrativ, realizat de către inspectorul-şef. Astfel, conform art. 45 alin. (4), într-o primă fază, inspectorul-şef confirmă/infirmă rezoluţia de clasare a inspectorului judiciar şi, în ipoteza în care infirmă rezoluţia de clasare, poate dispune completarea verificărilor. Conform art. 451 alin. (1), într-o a doua fază, inspectorul-şef soluţionează plângerea persoanei care a formulat sesizarea împotriva rezoluţiei de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4). Din interpretarea sistematică a celor două texte de lege rezultă că inspectorul-şef se poate pronunţa de două ori asupra aceleaşi rezoluţii de clasare a unui inspector-şef: o dată când o confirmă conform art. 45 alin. (4) şi a doua oară când este sesizat cu plângere de către persoana care a formulat sesizare.
În jurisprudenţa sa referitoare la liberul acces la justiţie, în mod constant Curtea Constituţională a statuat că acest principiu semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, prin Decizia nr. 953/2006, Curtea a prevăzut că, în sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Ca urmare, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea să nege acest drept al persoanei, este de natură să aducă atingere prevederilor art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie.
Or, în cazul art. 45 alin. (4) şi art. 451 alin. (1), instituirea unui dublu control exercitat de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare asupra rezoluţiei de clasare se constituie într-un impediment administrativ, fără nicio justificare obiectivă sau raţională, având drept finalitate întârzierea nejustificată în exercitarea dreptului persoanei interesate de a se adresa unei instanţe de judecată în vederea satisfacerii interesului său.
13. Art. I pct. 34 şi pct. 37-38 din legea transmisă la promulgare modifică dispoziţiile referitoare la titularii acţiunii disciplinare, eliminând din rândul acestora ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, observăm că legea de modificare a Legii nr. 317/2004 menţine dispoziţiile art. 45 alin. 5 care face referire la acţiunile pe care ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot să le întreprindă, la primirea propunerii de clasare prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. a). Apreciem că această omisiune a legiuitorului trebuie să fie reanalizată, în caz contrar alineatele art. 45 fiind contradictorii, din moment ce cei trei titulari amintiţi anterior au fost eliminaţi din cuprinsul art. 44 alin. (3) referitor la exercitarea acţiunii disciplinare.
14. Art. I pct. 40 din legea transmisă la promulgare modifică art. 45 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 în sensul că termenele stabilite de prezentul articol sunt prevăzute sub sancţiunea decăderii. Din această redactare nu este clar la ce drepturi se referă sancţiunea decăderii, din moment ce termenul de 45 de zile prevăzut de art. 45 alin. (3) este cel în care inspectorii judiciari sunt obligaţi să realizeze verificările prealabile, iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 45 alin. (5) lit. b) se referă la realizarea completărilor verificării, tot de către inspectorul judiciar. Din această perspectivă, apreciem că este necesară clarificarea de către legiuitor a drepturilor la care se referă sancţiunea decăderii instituită prin art. 45 alin. (7).
15. Art. I pct. 41 din legea transmisă la promulgare introduce un nou articol, art. 451 care prevede la alin. (5) că hotărârea de admitere a contestaţiei şi desfiinţare a rezoluţiei inspectorului-şef şi a rezoluţiei de clasare şi trimitere a dosarului pentru completarea verificărilor, „trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desfiinţate rezoluţiile atacate şi să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor ”.
Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397/2014: „ în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare. Or, în această situaţie, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluţia de clasare este definitivă şi, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiţie, drept fundamental consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanţă judecătorească. Dacă în primele 3 ipoteze reglementate de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv atunci când sesizarea nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sesizării sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt, caracterul definitiv al soluţiei clasării este legitimat prin aceea că aceasta nu are un caracter irefragabil deoarece persoana interesată poate face o nouă sesizare cu respectarea condiţiilor prevăzute, aşa cum a decis instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 487 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 27 ianuarie 2014), în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) se dispune asupra fondului sesizării, astfel că este absolut necesară asigurarea accesului la justiţie prin posibilitatea atacării soluţiei la instanţa judecătorească.”.
Legea introduce posibilitatea atacării la instanţa de contencios administrativ a rezoluţiilor dispuse de inspectorul judiciar şi de inspectorul şef pentru a respecta principiul constituţional al accesului liber la justiţie. Cu toate acestea, se prevede faptul că hotărârea instanţei de contencios administrativ trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desfiinţate rezoluţiile atacate şi să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor/cercetării disciplinare.
Apreciem că este necesară reexaminarea acestor prevederi întrucât conduc la încălcarea rolului Inspecţiei Judiciare în realizarea acţiunii disciplinare. Prin aceste prevederi se recunoaşte instanţei de contencios administrativ posibilitatea de a stabili care sunt faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate. Aceste aspecte reprezintă elemente fundamentale ale cercetării disciplinare, activitate ce revine exclusiv Inspecţiei Judiciare. Or, conform art. 52 alin. (1) din Constituţie, instanţa de contencios administrativ ar avea posibilitatea de a recunoaşte dreptul pretins sau interesul legitim al persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său sau interes legitim prin actul inspectorului judiciar sau al inspectorului şef, de a anula actul şi de a repara paguba.
16. Art. I. pct. 49 din legea transmisă la promulgare introduce un nou articol, art. 481 ce prevede: „În cauzele urgente sau care prezintă un interes public deosebit, Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz, poate stabili termene mai scurte decât cele prevăzute la art. 45 şi 46. În aceste cauze, prelungirea poate fi acordată, la cererea inspectorului judiciar, de către Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, după caz.”.
Considerăm că legiuitorul ar trebui să prevadă anumite criterii pentru aprecierea existenţei unui „interes public deosebit”, pentru a evita o prioritizare a anumitor cazuri de cercetare disciplinară în baza unor criterii care nu sunt nici prevăzute în lege, nici cunoscute publicului. Altfel, se poate ajunge la situaţia în care secţiile CSM ar putea încălca independenţa inspectorului judiciar într-o procedură administrativă. De asemenea, secţiile CSM nu pot impune instanţei de judecată, în speţă Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel, să soluţioneze contestaţiile într-un termen mai scurt.
Argumentul privind necesitatea respectării independenţei inspectorului judiciar sunt valabile şi în privinţa alin. (2) al art. 481 ce prevede posibilitatea inspectorului-şef de a dispune, din oficiu, reducerea termenelor prevăzute de lege. În lipsa unor criterii clare în care această atribuţie poate fi exercitată, prioritizare la care inspectorul-şef poate apela reprezintă un element subiectiv în plus.
Totodată, aceste prevederi sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate putând genera un conflict de competenţe între cele două Secţii ale CSM şi inspectorul-şef ca urmare a faptului că reglementează posibilitatea pentru toate cele trei subiecte de drept de a stabili, în acelaşi timp, termene mai scurte în cauze urgente sau care prezintă un interes public deosebit. Astfel, pe de o parte, nu este clar cine are prioritate cu privire la stabilirea acestor termene mai scurte (Secţiile sau inspectorul-şef din oficiu) şi, pe de altă parte, nu se prevăd soluţii legislative cu privire la o serie de ipoteze care ar presupune un conflict între Secţii şi inspectorul-şef. De exemplu, este posibil ca inspectorul-şef să dispună reducerea termenelor, iar Secţiile să nu considere necesar acest lucru sau viceversa. O astfel de situaţie ar conduce la un blocaj cu privire la buna desfăşurare a activităţii inspectorului judiciar, afectând funcţionarea Inspecţiei Judiciare.
Totodată, din analiza coroborată a tezei întâi şi celei de-a doua a alin. (1) al art. 481 rezultă că norma este neclară şi imprecisă, contrar normelor de tehnică legislativă. Dacă teza întâi se referă la posibilitatea ca Secţiile să dispună reducerea termenelor prevăzute la art. 45 şi 46, teza a doua a alineatului se referă la prelungirea termenelor, fără a fi clar dacă această a doua teză se referă la posibilitatea de a prelungi termenele în cauzele urgente sau care prezintă un interes public deosebit sau doar la posibilitatea de a prelungi termenele în cauzele în care în prealabil Secţiile au dispus scurtarea lor.
De asemenea, stabilirea prin lege a posibilităţii ca Secţiile CSM să intervină în activitatea Inspecţiei Judiciare pentru a dispune scurtarea sau prelungirea termenelor în anumite cauze urgente sau de interes public deosebit generează o contradicţie de natură legislativă. Astfel - în condiţiile în care modificările legislative referitoare la Inspecţia Judiciară au urmărit creşterea rolului acesteia, precum şi asigurarea unei independenţe operaţionale prin raportare la CSM - devine neclară şi contrară scopului propus de legiuitor reglementarea posibilităţii secţiilor CSM de a dispune cu privire la un element esenţial al unei proceduri administrative, anume durata acesteia, ceea ce ar constitui o încălcare a independenţei operaţionale a Inspecţiei Judiciare, consacrată în art. I pct. 70 din legea aflată la promulgare (cu privire la art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004).
17. Art. I pct. 54 din legea transmisă la promulgare modifică art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, ce prevede: „Pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare (...). Măsura suspendării poate fi reevaluată oricând pe durata judecării acţiunii disciplinare, până la pronunţarea hotărârii de către secţia corespunzătoare ”.
Apreciem că este necesară eliminarea contradicţiei de la nivelul acestui text, întrucât, pe de o parte, sintagma „pe durata procedurii disciplinare” cuprinde toată procedura, procedură finalizată prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, măsura suspendării poate fi reevaluată oricând, dar numai până la pronunţarea hotărârii de către secţia corespunzătoare. Astfel, măsura suspendării poate fi reevaluată doar până la pronunţarea hotărârii Secţiei CSM şi nu oricând, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare. Pentru claritatea reglementării, apreciem că reevaluarea măsurii suspendării trebuie să poată fi realizată pe durata procedurii disciplinare, adică până la pronunţarea hotărârii ÎCCJ.
Totodată, devine imposibil de dedus pe cale de interpretare care sunt elementele substanţiale ale procedurii ce ar face efectivă această prevedere: cum se poate dispune reevaluarea - la cerere sau din oficiu; dacă este la cerere, nu este clar cine poate solicita această reevaluare: magistratul cercetat disciplinar, inspectorul judiciar sau inspectorul-şef.
18. Art. I pct. 56 din legea transmisă la promulgare introduce un nou articol, art. 521 în Legea nr. 317/2004. Apreciem că textul ar trebui reanalizat, fiind neclar, imprecis şi putând genera impredictibilitate în aplicare. Pe de o parte, art. 521 alin. (2) precizează că sancţiunea disciplinară astfel stabilită nu se mai execută şi, pe de altă parte, face trimitere la dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, care prevede: „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.”.
19. Art. I pct. 59 din legea transmisă la promulgare prevede, printre altele, în cadrul modificărilor aduse art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „(...) membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfăşoară activitate permanentă şi nenormată, şi au calitatea de demnitar”. Această prevedere reprezintă un paralelism legislativ, prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (2), astfel cum acestea au fost modificate la art. I pct. 15 din legea supusă reexaminării, şi care reglementează acelaşi aspect.
20. Art. I pct. 61 din legea supusă reexaminării modifică alin. (1)-(5) ale art. 55 din Legea nr. 317/2004. Astfel, la alin. (1) lit. c) se introduce un caz de revocare din funcţia de membru ales al CSM, respectiv ca urmare a retragerii încrederii de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care acesta le reprezintă.
Totodată, la art. 55 alin. (3) este prevăzută procedura privind retragerea încrederii, iar la alin. 4 se prevede că în situaţia retragerii încrederii „dacă solicitarea de retragere a încrederii este asumată prin semnătură olografă de către majoritatea judecătorilor sau procurorilor, după caz, care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care le reprezintă membrul ales al CSM, Plenul Consiliului, fără a mai convoca adunările generale, ia act de retragerea încrederii. În acest caz, calitatea de membru ales al CSM încetează la data la care Plenul Consiliului ia act de retragerea încrederii.”
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că „Revocarea trebuie analizată în strânsă legătură cu conţinutul mandatului la care se referă, respectiv cu caracterul imperativ sau reprezentativ al acestuia. În cadrul mandatului imperativ, organul reprezentativ acţionează numai potrivit obligaţiilor stabilite de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii pot retrage împuternicirea acordată fără vreo motivare. În baza mandatului reprezentativ, însă, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi. Cât priveşte posibilitatea revocării, Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii”. (Decizia nr. 196/2013)
Din considerentele acestei decizii a Curţii Constituţionale rezultă că, în baza mandatului reprezentativ, membrul CSM este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi.
Totodată, echivalarea asumării prin semnătură olografă de către majoritatea judecătorilor şi procurorilor care funcţionează efectiv la instanţele sau parchetele pe care le reprezintă membrul ales al CSM cu o decizie formală a adunării generale a magistraţilor care compun respectivele instanţe şi parchete denotă o gravă încălcare a principiului legalităţii consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie. Iniţierea unei proceduri de retragere a încrederii nu poate echivala cu decizia formală de retragere a încrederii, fiind două operaţiuni juridice distincte.
În cadrul unor organisme colective este foarte posibil ca numărul de semnatari ai unei propuneri care este votată în cadrul respectivului organism colegial să nu fie identic cu numărul de voturi pentru adoptarea respectivei propuneri. Din acest motiv, nu numai că instituţia revocării ca urmare a retragerii încrederii încalcă mandatul reprezentativ al membrului ales, dar posibilitatea ca acesta să fie revocat doar prin asumarea prin semnătură olografă a unei propuneri de retragere a încrederii în absenţa unui vot în cadrul organismului colegial (adunarea generală a magistraţilor din instanţele şi parchetele pe care le reprezintă membrul ales al CSM) echivalează tot cu încălcarea principiului legalităţii consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind asigurarea securităţii raporturilor juridice.
21. Atribuţiile Inspecţiei Judiciare vizează în mod egal pe magistraţi, atât judecători, cât şi procurori. Însă, conform art. I. pct. 70 din legea aflată la promulgare ce modifică art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară este condusă de un inspector-şef-judecător numit prin concurs de CSM, ajutat de un inspector-şef adjunct-procuror, desemnat de inspectorul-şef-judecător. În plus, la art. I pct. 75 se introduce noul alin. (31) al art. 67 din Legea nr. 317/2004, conform căruia comisia de concurs pentru inspectorul-şef-judecător este formată din 3 judecători care fac parte din Secţia pentru judecători, un membru procuror - care face parte din Secţia pentru procurori, un membru al CSM - reprezentant al societăţii civile şi un psiholog.
Ţinând cont de faptul că Inspecţia Judiciară exercită atribuţii în egală măsură cu privire la judecători şi procurori şi face parte din cadrul CSM care, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale este „reprezentant, în egală măsură, al celor două ramuri ale magistraturii - judecătorii şi procurorii - şi garant, în această calitate, al independenţei justiţiei - în componenta sa referitoare la autoritatea judecătorească, respectiv instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public”, legea organică nu poate institui o diferenţiere, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale a magistraţilor, sub aspectul vocaţiei de a fi ales ca inspector-şef doar în favoarea judecătorilor.
Urmare a noii filosofii a legiuitorului cu privire la conducerea Inspecţiei Judiciare, rezultă că procurorii sunt excluşi de la dreptul de a participa şi de a fi numiţi în funcţia de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare, întrucât legiuitorul stabileşte în mod neechivoc faptul că inspectorul-şef nu poate fi decât un judecător, iar inspectorul şef-adjunct nu poate fi decât un procuror. În aceeaşi măsură, legiuitorul exclude posibilitatea ca un judecător sa fie numit în funcţia de inspector-şef adjunct al Inspecţiei Judiciare. Cu alte cuvinte, textul prestabileşte calitatea magistratului care poate ocupa funcţia de inspector-şef, anume cea de judecător, în acelaşi timp în care prestabileşte calitatea magistratului care poate ocupa în mod exclusiv funcţia de inspector-şef adjunct, anume cea de procuror.
Apreciem că acest mod de reglementare discriminatorie a regulilor care stabilesc cine va ocupa principalele funcţii de conducere ale Inspecţiei Judiciare afectează şi independenţa operaţională internă a Inspecţiei Judiciare, precum şi imparţialitatea activităţii acestei structuri în condiţiile în care, aşa cum am arătat şi în argumentele de la punctele anterioare, inspectorul-şef al Inspecţiei va fi un judecător numit în urma unui concurs, din care au fost eliminate probe substanţiale, de către o comisie în care cel mai mare număr de membri sunt judecători care fac parte din Secţia pentru judecători a CSM.
Ca urmare a acestor considerente, pentru asigurarea unei reglementări nediscriminatorii între judecători şi procurori, pentru asigurarea unui proces de selecţie care să reflecte atribuţiile Inspecţiei ca structură în cadrul unui organ colegial reprezentativ în egală măsură pentru cele două ramuri ale magistraturii, reglementările cu privire la numirea în funcţiile de inspector-şef şi de inspector-şef adjunct, precum şi cu privire la componenţa comisiei de selecţie a inspectorului-şef ar trebui să prevadă posibilitatea atât pentru candidaţii judecători, cât şi pentru candidaţii procurori de a participa la selecţie, dar şi o procedură de numire a inspectorului-şef prin intermediul unui vot al Plenului CSM, ca expresie a rolului CSM de autoritate constituţională cu rol de garant al independenţei justiţiei.
În concluzie, art. I pct. 70 şi pct. 75 creează un privilegiu nejustificat pentru judecători în defavoarea procurorilor cu privire la numirea în funcţia de inspector-şef şi un privilegiu nejustificat pentru procurori în defavoarea judecătorilor cu privire la numirea în funcţia de inspector-şef adjunct, norma fiind incompatibilă cu prevederile art. 16 şi ale art. 133 alin. (3) din Legea fundamentală.
22. Art. I pct. 71 şi pct. 73 din lege modifică dispoziţii ale art. 66 din Legea nr. 317/2004 referitor la numărul de posturi al Inspecţiei Judiciare. Conform art. I pct. 71 cu privire la art. 66 alin. (4) din Legea nr. 317/2004: „Inspecţia Judiciară funcţionează cu un număr de posturi necesar care să-i asigure îndeplinirea activităţii în condiţii optime”. În forma legii în vigoare, art. 66 alin. (4) prevede: „Inspecţia Judiciară funcţionează cu un număr maxim de 70 de posturi”. Conform art. I pct. 73 cu privire la art. 66 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 „Numărul maxim de posturi pentru aparatul Inspecţiei Judiciare poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-şef.” În forma actuală, art. 66 alin. (6) prevede: „Numărul maxim de posturi pentru aparatul Inspecţiei Judiciare poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea inspectorului-şef, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii ”. Astfel, apare o necorelare între cele două modificări operate de legiuitor cu privire la art. 66 alin. (6) şi art. 66 alin. (4). Art. 66 alin. (6) nu mai poate face referire la sintagma „ numărul maxim de posturi” din cadrul Inspecţiei Judiciare, întrucât această sintagmă a fost eliminată din art. 66 alin. (4) şi înlocuită cu sintagma „număr de posturi necesar”. Prin urmare, referirea de la noul art. 66 alin. (6) la „ numărul maxim de posturi ” nu mai este una exactă, nefiind clar către care text se face trimitere. O atare neclaritate este de natură să genereze dificultăţi de aplicare a normei.
Totodată, conform art. I pct. 32 din legea supusă reexaminării - cu referire la art. 40 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 317/2004 - Secţia pentru judecători a CSM va avea printre atribuţiile ce vizează cariera judecătorilor şi pe aceea de a aproba măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe. Totodată, art. I pct. 33 din legea supusă reexaminării - cu referire la art. 41 alin. (1) lit. b din Legea nr. 317/2004 – prevede că Secţia pentru judecători a CSM va avea printre atribuţiile referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi pe aceea de a aproba măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe. Astfel, această atribuţie este prevăzută de două ori în lege făcând parte din două categorii diferite de atribuţii ale Secţiei pentru judecători a CSM.
Semnalăm că reglementarea aceleiaşi soluţii juridice în cuprinsul aceluiaşi act normativ afectează calitatea actului normativ astfel adoptat, sub aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate a acestuia. Suprapunerea legislativă cuprinsă la art. I pct. 32 şi pct. 33 din legea supusă reexaminării contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin viciile de tehnică legislativă, aceasta fiind susceptibilă în mod rezonabil să genereze confuzii şi neclarităţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii.
23. Legea de modificare a Legii nr. 317/2004 aduce o serie de modificări legislative substanţiale cu privire la Inspecţia Judiciară. Astfel, art. I pct. 70 din legea supusă reexaminării (ce modifică art. 65 din Legea nr. 317/2004) prevede că Inspecţia Judiciară este o structură cu personalitate juridică în cadrul CSM şi este condusă de un inspector-şef-judecător numit prin concurs organizat de CSM conform art. I pct. 74 (care modifică art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004) prin intermediul unei comisii de concurs formate conform art. I pct. 75 (care introduce un nou alin. (31) la art. 67 din Legea nr. 317/2004). De asemenea, atribuţiile Inspecţiei Judiciare reglementate în art. 74 din Legea nr. 317/2004 denotă că această structură nu ar putea fi organizată ca autoritate independentă, în afara CSM, întrucât atribuţiile acesteia sunt fundamentale pentru asigurarea rolului CSM de garant al independenţei justiţiei în componenta cu privire la răspunderea disciplinară a acestora.
Ca atare, rolul Plenului CSM cu privire la organizarea şi funcţionarea Inspecţiei Judiciare, inclusiv cu privire la numirea şi revocarea din funcţie a inspectorului-şef şi a inspectorilor judiciari cu funcţii în conducerea Inspecţiei Judiciare nu pot fi golite de conţinut sau eliminate complet, întrucât CSM reprezintă organul colegial reprezentativ al autorităţii judecătoreşti, cu rol constituţional de garant al independenţei justiţiei, independenţă a justiţiei care nu poate exista în absenţa independenţei operaţionale a Inspecţiei Judiciare.
Or, constatăm că art. I pct. 74 din legea transmisă la promulgare elimină din art. 67 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 proba scrisă şi testul psihologic din concursul pentru ocuparea funcţiei de inspector-şef al Inspecţiei Judiciare. De asemenea, constatăm faptul că art. I pct. 78 din legea transmisă la promulgare modifică art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004, astfel încât desemnarea de către inspectorul-şef a persoanelor din conducerea Inspecţiei se face în urma unei simple evaluări a proiectelor de management specifice fiecărui post de conducere.
Toate aceste modificări sunt aspecte ce indică o tendinţă de normativizare a deprofesionalizării şi eliminării independenţei operaţionale a conducerii Inspecţiei Judiciare, cu efecte negative cu privire la calitatea activităţii acesteia în materia răspunderii magistraţilor şi, pe cale de consecinţă, sunt de natură să pună în pericol independenţa justiţiei şi însuşi rolul constituţional al CSM de garant al independenţei justiţiei.
Asigurarea independenţei operaţionale a Inspecţiei Judiciare prin raportare la alte autorităţi publice nu exclude, ci, din contră, reclamă cu necesitate ca atribuţiile legale ale acestei structuri administrative să fie realizate în mod efectiv, în temeiul legii, de către inspectorii judiciari care, la rândul lor, ar trebui să se bucure de independenţă operaţională cu privire la exercitarea funcţiei în interiorul Inspecţiei Judiciare. Or, instituirea prin lege a unei dispoziţii care stabileşte, pe de o parte, o putere discreţionară absolută pentru inspectorul-şef de a numi întreaga conducere a Inspecţiei Judiciare şi, pe de altă parte, o dependenţă a tuturor mandatelor de conducere din cadrul Inspecţiei de mandatul inspectorului-şef se constituie într-o încălcare a principiului asigurării securităţii raporturilor juridice în exercitarea mandatelor de conducere de către respectivii inspectori judiciari.
Nu în ultimul rând, art. I pct. 78, cu privire la art. 69 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevede că desemnarea echipei de conducere se va face de inspectorul-şef „în baza unei proceduri în care sunt evaluate proiectele de management specifice fiecărui post, astfel încât să asigure coeziune managerială, competenţă profesională, comunicare eficientă”. Textul este neclar, imprecis şi impredictibil întrucât nu prevede nimic cu privire la conţinutul acestei proceduri, nu stabileşte niciun criteriu obiectiv pentru evaluare şi nici nu induce posibilitatea existenţei unor candidaţi, desemnarea fiind, de fapt, o selecţie subiectivă, arbitrară şi netransparentă a persoanelor care vor ocupa funcţii de conducere, selecţie operată de inspectorul-şef din rândul inspectorilor judiciari.
Totodată, art. I pct. 74 din legea transmisă la promulgare modifică art. 67 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004. Noile texte prevăd că inspectorul şef este numit de Plenul CSM dintre inspectorii judiciari în funcţie, în urma unui concurs care constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective, urmărindu-se competenţele manageriale, gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres. Norma trebuie reanalizată întrucât, în condiţiile în care legiuitorul a urmărit să crească independenţa operaţională a Inspecţiei Judiciare în cadrul CSM este necesar să se prevadă şi o procedură de selecţie mult mai riguroasă, care să cuprindă, aşa cum reglementează legea în vigoare acum, şi o probă scrisă, şi un test psihologic. Competenţa profesională şi integritatea morală a inspectorului şef sunt aspecte care trebuie să legitimeze activitatea inspectorului şef, iar aceste competenţe şi calităţi ar trebui să fie verificate în cadrul concursului organizat de Plenul CSM.
24. Art. I pct. 78 din legea a cărei reexaminare se solicită modifică art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004. Astfel, este reglementată atribuţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare de a desemna echipa de conducere (inspectorul-şef adjunct, directorii de direcţii). Considerăm că aceste dispoziţii se impun a fi reexaminate întrucât, în cadrul unei structuri administrative este esenţială stabilitatea în funcţie a aparatului de lucru, astfel încât persoanele care deţin funcţii de conducere să poată să îşi ordoneze activitatea în funcţie exclusiv de reperele legale, fără a fi afectate de factori subiectivi, cum ar fi dependenţa excesivă de şeful structurii administrative. Or, în condiţiile în care mandatele persoanelor numite în funcţii de conducere în cadrul Inspecţiei Judiciare încetează odată cu mandatul inspectorului - şef, activitatea însăşi a Inspecţiei Judiciare va fi afectată.
În plus, norma reliefează o componentă puternic subiectivă în desemnarea inspectorului - şef adjunct şi a directorilor de direcţii, limitând dreptul celorlalţi inspectori judiciari de a participa la o competiţie reală, sub forma concursului, pentru ocuparea funcţiilor de conducere.
Faţă de argumentele expuse mai sus şi având în vedere competenţa legislativă exclusivă a Parlamentului, vă solicităm reexaminarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
