În ultimele două decenii după prima duminică a orbului în care românii şi-au redobândit sau mai bine zis au primit dreptul de vot liber, nu a existat scrutin fără poveste. Fără tranzacţionări personale, fără drame şi personajele lor, fără balcoane politizate şi, mai presus de toate, fără cecul emigrării în promisiune. Niciun vot nu a fost pur şi simplu vot. Nu, fiecare scrutin a angajat, laolaltă, destinul personal şi pe cel naţional. Şi fiecare vot a avut nevoie de clivajul lui.
Nu, nu este vorba nici de vreun clivaj socio-economic, nici de unul ideologic şi nici de cele două, trei, patru Românii profunde.
Clivajul indispensabil votului la români este ”noi”, alegătorii şi ”ei”, politicienii. În primul taler, suntem noi, cei buni. În al doilea, stau ei, cei răi, hoţi, corupţi, unii agramaţi, alţii nepoţi, veri sau fini. Iar acest clivaj a devenit condiţie a votului, de orice fel ar fi el: de blam, util, emoţional, în alb. Cei mai mulţi dintre cei care stau acasă nu pun ştampila pe vreun candidat, dar au, şi ei, pretenţia, justă până la un punct, de a se fi comportat electoral. Nu e aşa. Una e să stai în faţa calculatorului, pe plajă sau la cafea şi alta e să votezi nul.
Una e să ştii cu virgulă ce îţi şi îşi propune un candidat sau altul şi alta e să te ataşezi de generalizarea care va intra în profilul psihologic al poporului, că toţi sunt nişte neisprăviţi. Toţi. Mai puţin alegătorul care alege să nu aleagă. Astfel, îşi poate conserva în continuare locul şi rostul criticului. Pentru că tot timpul el va fi cel care trage concluzia, aceeaşi: ceilalţi au ales prost. ”Pe ăsta l-aţi vrut?”, îţi vor reproşa.
De aceea votez, să nu mă pot lamenta. Ca orice alegător român, am la îndemână, fireşte, şi versiunea romantică: votez pentru a recupera votul pe care nu i l-am putut da lui Raţiu. Votez pentru că e treaba mea şi de fiecare dată când votez înţeleg că fac prea puţin. Că mă amăgesc cu teoria rostului fiecăruia: eu îmi fac cât pot de bine şi de onest treaba mea, profesia, iar restul, tot ce trebuie făcut pentru societate, deleg policienilor sau partidelor, prin vot.
Dar votez util. De fiecare dată votez util. Câtă nepotrivire organică am cu matematica, ea dispare în ecuaţia votului. Nu am votat dimineaţa. Am votat după-masa, când ştiam deja cum înclină balanţa. Cumva pentru primarul general, cumva pentru Consiliul General, altcumva pentru sector şi Consiliul local, încât să maximizez şansele unuia dintre relele mai mici. Pentru că, spre deosebire de bine, răul este umbros. Nu numai la noi, nu numai în ceea ce priveşte votul.
Sigur, am şi eu emigrarea în posibilitate, cea ca promisiune şi şantaj. Aşa că, ori una, ori alta: ori votez, adunându-mă cu ceilalţi, ori îmi pregătesc minuţios extragerea, pentru că mai mult am înţeles că eu nu pot face.
Poate mai mult ar putea face absenţii de la vot: un partid, o platformă civică, ore de cultură politică pe stradă şi în şcoli. Eu îi voi vota, tot matematic.
Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor noastre, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa abonamente@news.ro.
Citește și...
